Sunteți pe pagina 1din 23

BACILUL DIFTERIC

BACILUL DIZENTERIC
BACILLUS PERFRINGENS

BACILUL DIFTERIC

Este agentul patogen care determina difteria la om.
Se localizeaza in mod obisnuit pe mucoasa
rinofaringiana a purtatorilor de germeni. La omul
bolnav este intalnit in numar mare in falsele
membrane.
Forma tipica a bacililor difterici este de bastonas; cu
extremitati mai proeminente, aspect cuneiform sau de
haltera.
sunt Gram-pozitivi la limita (devin usor Gram-negativi
daca se prelungeste decolorarea cu alcool-acetona)
Sunt imobili, nesporulati, necapsulati.
Rezistenta la agenti fizici, chimici si
biologici
In exsudate si in false membrane, C.diphteriae
poseda o rezistenta marcata la uscaciune.
Antisepticele uzuale il distrug in cateva
minute. Este sensibil la eritromicina,
penicilina, cloramfenicol, tetraciclina si la
bacteriofagi specifici.
Exotoxina difterica este puternic antigenica si
este comuna tuturor tulpinilor de C.diphteriae
toxigene.

Caractere de patogenitate
In functie de localizarea microbului, la om se cunosc
mai multe forme de difterie: cea mai frecventa este
angina sau amigdalita difterica, urmata de rinita
difterica si laringita difterica.
Mult mai rar intalnite sunt: difteria cutanata a plagilor,
conjunctivita difterica si vulvita difterica la fetite.
Bacilul difteric ramane cantonat la poarta de intrare in
organism, unde se multiplica si elaboreaza toxina
responsabila de leziunile locale (miocardice, nervoase,
in capsulele suprarenale etc.) si de simptomele
generale ale bolii.

Tratament
Difteria este toxiinfectie care beneficiaza de
un tratament specific cu ser antitoxic
antidifteric, si urmat de vaccinarea specifica cu
anatoxina difterica.
Tratamentut nespecific al difteriei consta din
administrarea de antibiotice (eritromicina,
penicilina, cloramfenicol, tetraciclina), care
sunt folosite si pentru sterilizarea purtatorilor
nazofaringieni de bacili diferici.

Epidemiologie
Difteria este o boala infectioasa aerogena, specifica
omului, frecvent intalnita in regiunile cu clima
temperata si rece.Sursa de infectie este reprezentata
de bolnavul de difterie si de purtatorii de germeni.
Boala se transmite de obicei direct prin germenii din
secretiile nazofaringiene ce sunt raspandite in
atmosfera sub forma de picaturi in timpul vorbirii, tusei
sau stranutului. (Fluger)
Transmiterea infectiei se poate face si indirect prin
intermediul unor obiecte(vesela, lenjerie,carti)
contaminate cu produse patologice.

Profilaxie
Cea mai importanta masura profilactica
contra difteriei este constituita din
imunizarea cu anatoxina difterica ce se pate
administra singura sau asociata cu anatoxina
tetanica.


BACILUL DIZENTERIC

Sunt bacili Gram-
negativi, de dimensiuni
mici, imobili si
necapsulati.
Caractere de patogenitate
Bacilii dizenterici pot da nastere la izbucniri de
toxiinfectii alimentare cu o evolutie relativ
scurta, care se manifesta prin greata,
varsaturi, dureri abdominale si scaune
frecvente, mucosanguinolente. Boala este
insotita de ridicarea moderata a temperaturii
(38C), dureri de cap etc.
Tratament
Ca tratament se prescriu, in
general, pe langa un regim
igieno-dietetic, rehidratare si
unele antibiotice la care
shigelele sunt sensibile:
cloramfenicol, streptomicina.
Epidemiologie si Profilaxie
Raspandirea dizenteriei este cauzata de igiena
precara, de aceea riscul de imbolnavire este
minimalizat prin:
-spalarea pe maini dupa folosirea toaletei, daca
se intra in contact cu o persoana bolnava si
inainte de masa;
-evitarea utilizatii unui prosop comun cu alte
persoane;
-spalarea hainelor persoanei infectate la o
temperatura inalta.


BACILLUS PERFRINGENS

Bacteriile din genul Clostridium sunt microorganisme
gram-pozitive, anaerobe, raspandite peste tot in
natura; acesti patogeni au capacitatea de a sporula,
prezinta capsula
Pe baza distributiei a 12 toxine proprii, specia se
divide in cateva tipuri: tipul A determina gangrena
gazoasa, colita necrozanta si intoxicatii alimentare;
tipul B produce dizenterie ovina; tipul C - enterita
necrozanta; tipurile D sj E - enterotoxemie ovina si
bovina.
Ca o caracteristica speciala a clostridiilor, acestea au
capacitatea de a produce gaz, in cantitate sporita,
atunci cand sunt cultivate pe mediile artificiale din
laborator.


Specia C. perfringens se asociaza mai ales cu producerea de
toxiinfectii alimentare (enterita necrozanta)si gangrena gazoasa.

C. perfringens are nevoie de cel putin 14 aminoacizi prezenti in
mediul de cultura, si de cel putin sase factori de crestere
suplimentari. Cu toate ca aceste substante esentiale pentru
cresterea patogenilor nu sunt intalnite in mod uzual in umorile
organismului gazdei, ele sunt prezente din abundenta la nivelul
tesuturilor afectate de necroza. Lezarea tesuturilor cu ajutorul
toxinelor eleborate de catre clostridii, permite cresterea accelerata
a patogenilor infectanti.

Patrunderea patogenilor in torentul sanguin, printr-o plaga
localizata la nivelul tubului digestiv, nu va fi urmata de multiplicarea
accelerata a bacteriilor, deoarece sangele este destul de sarac in
aminoacizi si factori de crestere, necesari multiplicarii microbiene.
C. perfringens poate genera forme severe de infectie
alimentara. Infectiile severe se manifesta mai ales in cazul
persoanelor trecute de 60 de ani, boala asociindu-se cu
utilizarea de antibiotice in perioada spitalizarii.

Diareea astfel produsa este mai severa, are o durata mult mai
lunga si se asociaza cu aparitia crampelor abdominale;
pacientii afectati au prezentat sange si mucus in materiile
fecale. Incidenta acestor forme de boala, este cu atat mai
extinsa, cu cat contaminarea mediului cu spori apartinand
speciei C. perfringens este mai extinsa.

.
*Enterita necrozanta* (enterita necrotica) este generata de
anumite toxine produse de tulpinile de tip C ale speciei C.
perfringens; boala se manifesta de obicei dupa ingestia
alimentelor bogate in proteine si apare mai ales la persoanele a
caror activitate proteolitica intestinala este alterata.
Boala a fost semnalata mai ales copii si adultii din Noua
Guinee. O forma asemanatoare de boala a afectat populatia
Germaniei dupa cel de-al doilea razboi mondial. Pacientii
prezentau dureri abdominale intense, diaree cu sange,
varsaturi, stare de soc si peritonita ; aprope o treime dintre
cazuri s-au soldat cu decesul pacientilor
Gangrena gazoasa (mionecroza clostridiana), se manifesta
atunci cand patogenii invadeaza tesutul muscular dintr-o
anumita regiune a organismului uman; infectia se
raspnadeste de obicei de la nivelul unei zone invecinate,
anterior traumatizata.
Plagile traumatice sunt cel mai adesea intens
contaminate cu clostridii; cu toate acestea, incidenta
gangrenei gazoase este destul de redusa, comparativ cu
gradul ridicat de contaminare al plagilor traumatice.
Militarii si civilii sunt afectati in egala masura.
Traumatismele insotite de dilacerari musculare profunde,
prezinta risc crescut de aparitie a gangrenei gazoase.
Plagile traumatice simple sunt mult mai rar insotite de
gangrena gazoasa.
Gangrena gazoasa poata aparea atat in urma unor
traumatisme, dar si in urma realizarii unor interventii
chirurgicale sau a unor injectii intramusculare. Infectia
nu se coreleaza cu severitatea traumatismului, ci mai
degraba cu adancimea plagii, cu prezenta tesutului
necrotic si a conditiilor de anaerobioza. In mod frecvent,
simptomatologia debuteaza la mai putin de 72 de ore,
de la inocularea patogenului in tesuturile profunde, prin
intermediul plagii traumatice
Clostridiile pot fi izolate atat de la
nivelul plagilor supurative, cat si de la
nivelul plagilor care au o evolutie
favorabila. In mod uzual, diagnosticul
de infectiie clostridiana este pus pe
baza criteriilor clinice, mai degraba
decat pe baza analizelor microbiologice.
Administrarea de penicilina G reprezinta terapia de electie in
infectiile clostridiene 20 milioane UI pe zi, in cazul
pacientului adult. Recent au fost raportate o serie de cazuri de
rezistenta bacteriana la penicilina, aparute in timpul
tratamentului gangrenei gazoase. Pentru tratament si
vindecare este preferata utilizarea chimioterapicelor care
inhiba sinteza proteica, in detrimentul celora care actioneaza
doar asupra peretelui celular. Tratamentul cu clindamicina s-a
dovedit a fi superior celui cu penicilina, rata de supravietuire a
pacientilor, fiind mult mai mare. Asocierea de clindamicina si
penicilina este mult mai benefica decat simpla administrare a
penicilinei. In cazurile severe de septicemie, clindamicina
poate fi administrata in doza de 600 mg la fiecare sase ore, in
asociere cu doze mari de penicilina.
Daca pacientul este alergic la penicilina, pot fi utilizate
alte clase de chimioterapice, nu inainte de a se face
testarea acestora in vitro antibiograma. In cele mai
multe cazuri, clostridiile s-au dovedid a fi sensibile la
cefotixin, carbenicilina, cloramfenicol, clindamicina,
metronidazol, doxocilina, imipenem, aminociclina,
tetraciclina, cefalosporine si vancomicina. Testarea
sensibilitatii in fata unui chimioterapic, va fi efectuata in
toate cazurile in care ne confruntam cu forme severe de
septicemie.
O plaga contaminata simplu cu clostridii nu trebuie in mod
obligatoriu tratata cu antibiotice. Infectiile localizate la nivelul
pielii si tesuturilor moi, vor fi tratate mai ales prin debridare
chirurgicala; chimioterapia va fi initiata atunci cand procesul
inflamator s-a extins la nivelul tesuturilor subiacente sau
atunci cand pacientul prezinta semne de afectare sistemica
febra, semne sistemice de sepsis.
Tratamentul chirurgical joaca un rol foarte important in
cazurile insotite de mionecroza sau in cazurile de gangrena
gazoasa; daca infectia se raspandeste rapid la nivelul unui
membru, poate fi necesara amputatia; cel mai adesea,
cazurile de mionecroza uterina necesita histerectomie.