Sunteți pe pagina 1din 37

PROMOVAREA

INTERCULTURALITĂŢII

1.Definirea conceptelor: discriminare,


marginalizare, segregare, desegregare,
multiculturalitate, interculturalitate
2.Unitate prin diversitate
3.Educaţie pentru cetăţenie democratică
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Termenul de minoritate - însoţit de un adjectiv precizând identitatea sa în
raport cu mediul, respectiv minoritate lingvistică, etnică, religioasă -
desemnează grupurile umane care se găsesc în poziţie de inferioritate
numerică, fără excepţie, şi în acelaşi timp politică, socială sau economică,
respectiv culturală.
Faptul de a fi în minoritate implică totodată a fi din punct de vedere juridic
sau sociologic, minor. Mai precis, se impune în acest sens, luarea în
considerare a unei realităţi de ordin cantitativ şi diferenţiator, precum şi
presupunerea existenţei unei condiţii de dependenţă reală sau a uneia
resimţite ca fiind aşa.
Minorităţile sunt grupuri ai căror membri sunt legaţi prin descendenţă
comună, limbă sau credinţă religioasă, având sentimentul că sunt diferiţi
faţă de majoritatea indivizilor dintr-o entitate politică. Pe această conştiinţă
a diferenţei şi inferiorităţii numerice, minorităţile îşi intemeiază anumite
revendicări politice, fie pentru egalitate cu majoritatea, fie pentru tratament
special bazat pe recunoaşterea acestor diferenţe, ori pentru autonomie sau
în cele mai extreme cazuri, separare.
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Discriminare- noţiunea desemnează totalitatea atitudinilor şi
comportamentelor prin care anumitor indivizi şi grupuri li se
refuză drepturile şi oportunităţile existente pentru alţi indivizi şi
grupuri, în cadrul unei şi aceleaşi societăţi politice. Acesta este
sensul principal al discriminării negative.
Forma extrema de discriminare naţională, etnică, religioasă,
rasială, etc. este segregaţia.
Reversul discriminării este acţiunea pozitivă (afirmativă). În
prezent, abordările multiculturale utilizează şi sintagma
„discriminare pozitivă" referindu-se la acordarea unor drepturi
suplimentare comunităţilor dezavantajate de practici
discriminatorii anterioare.
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Segregatie - un ansamblu de practici politice discriminatorii aplicate asupra unui grup (şi, prin
extensie, asupra unei întregi comunităţi sau asupra tuturor persoanelor aparţinătoare unei alte
rase) în vederea limitării accesului acestuia la anumite resurse sau recompense care ţin de
bunurile publice.
Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1965) formulează că prin
discriminare se înţelege: „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă intemeiată pe rasă,
culoare, ascendenţă sau origine naţionala sau etnica, care are drept scop sau efect de a distruge
sau de a compromite recunoaşterea, folosirea sau exercitarea în condiţii de egalitate a drepturilor
si libertăţilor fundamentale ale omului în domeniile politic, economic, social şi cultural, sau în
orice domeniu al vieţii publice".
Practicile politice discriminatorii care duc la conturarea şi cristalizarea unei politici de segregare
sunt extrem de diverse de la cele „soft", preponderent simbolice şi până la cele „hard" care,
adeseori, sunt forme ale violenţei extreme. Scopul acestor practici este de a păstra o anumită
ordine socială şi politică prin eliminarea „corpurilor” străine.
Din punct de vedere al amplorii aplicării segregaţioniste, există trei nivele de segregare (cf.
Pierre van den Berghe): micro-segregarea, mezosegregarea, macrosegregarea. Prin
microsegregare se desemnează segregarea referitoare la spaţii publice (pieţe, parcuri, mijloace de
transport, etc.); mezosegregarea desemnează politica de segregare în termeni de vecinătate
urbană, prin delimitarea stricta a locuirii diferitelor rase sau etnii coexistente în cadrul aceleiaşi
comunităţi urbane. În sfârşit, macrosegregarea este politica de segregare a oamenilor de pe un
anumit teritoriu, de obicei teritoriul statului-naţiune, în funcţie de anumite caracteristici native
sau dobândite (culoarea pielii, apartenenţa religioasă, etnică etc.)
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Rasism - credinţa existenţei unei inegalităţi a raselor, superiorităţii de
ordin biologic, legitimităţii năzuintelor hegemonice, păstrării unui ideal
de „puritate" sau de „autenticitate" – împreună cu un recurs la epurare
sau eugenism. Variantele utilizate încorporează o gândire decadentă sau
celebrează, dimpotrivă, meritele selecţiei naturale. De menţionat şi alte
clivaje, rasismul de excludere, rasismul de dominare, rasismul propriu-
zis, teoria rasială. În funcţie de perspectiva imaginată (de la Pearson la
Chamberlain, sau de la Gobineau la Victor Courtet), apar anumite
divergenţe. Să nu uitam, de altfel, că se impun anumite nuanţe şi, ca
orice ierarhie, nu se rezumă numai la „categoriile exploatării sau
dispreţului" (Andre Bejin si Julien Freund, „Racismes – antiracismes",
Paris, Klincksieck, 1986). P.A.Taguieff, în „La force du prejuge. Essai
sur le racisme et ses doubles", Paris, La Decouverte, 1988, prezintă „un
inventar sistematic de trăsături definitorii": respingerea universalului,
postulatul incomunicabilităţii, legile eredităţii, voinţa de diferenţiere.
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Ghettoizare - Termen prin care se desemnează un tip de politică de discriminare şi
segregare, specifică statalităţii pe tot parcursul modernităţii, constând în obligarea
anumitor grupuri umane (de obicei, grupuri rasiale, etnice, religioase) de a trăi în
anumite limite teritoriale în interiorul statului respectiv.
Termenul provine de la cuvântul ghetou care, începând cu Evul Mediu, desemna
cartierul unui oraş unde erau obligaţi să trăiască evreii. Treptat, cuvântul este utilizat
pentru desemnarea tuturor politicilor explicite sau implicite de discriminare teritorială
suportate nu numai de evrei, dar şi de grupuri rasiale, etnice, religioase, ideologice.
Astfel, nu doar cartierele oraşelor desemnate pentru grupuri
considerate marginale şi virtual opozante, dar şi rezervaţiile, lagărele de muncă forţată,
domiciliul forţat şi interdicţiile de liberă circulaţie impuse pe criterii de rasă, etnie,
religie, convingere politică, status economic, etc. care afectează grupuri întregi sunt
subsumate termenului de ghetou şi tehnicilor de ghetoizare.
Prin extensie, „ghetoizarea" va desemna totalitatea procedeelor şi mijloacelor
politice prin care se obţine izolarea unui grup de comunitatea mai amplă din care face
parte şi tratarea lui ca un „corp strain" şi perturbant al ordinii comunitare. Pe baza
acestei extensii se vorbeşte despre „ghetoizarea intelectualilor" (J. Habermas).
Politicile de „ghetoizare" sunt semn distinctiv al statelor cu regimuri totalitare,
dictatoriale şi autocratice; dar elemente de „ghetoizare" se găsesc şi în state cu
îndelungată practică democratică. Existenţa acestor elemente se constituie în probă a
susţinerii ideii că democraţia nu este un dat, ci un obiectiv al fiecărei generaţii, idee
comună teoriilor contemporane asupra democraţiei şi democratizării.
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Naţionalismul extremist - este vazut ca: stil de imaginaţie politică, stil de
producţie culturală (J. Spencer) ca manifestare contradictorie a
încercărilor de reglare a relaţiei dintre organizarea statală şi cultura
identitară (E. Gellner).
Naţionalismul îşi evidenţiază, astfel, o nouă faţă: el este încercarea de a
face congruente organizarea statală şi cultura unei comunităţi, de a înzestra
o cultură cu un acoperiş politic propriu. Aceleaşi cercetări pun însă
naţionalismul sub acuzaţie, îi intentează proces. El este un instrument de
omogenizare utilizat de dominanţi şi dominaţi deopotrivă; el
instrumentează culturile, întemeiază comunităţi amorfe, impersonale, şi
ramâne o importantă sursa de conflict, o ameninţare permanentă, chiar
dacă latentă, faţă de organizările raţionale ale vieţii sociale. Nu
intâmplător, perioadele de înflăcărare naţionalistă coincid cu cele în care
orientările raţionaliste sunt discreditate.
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Grupurile de presiune - sunt asociaţii de durată, constituite pentru apărarea
unor interese comune membrilor lor şi care exercită o presiune asupra puterii
publice pentru a obţine de la acestea decizii conforme cu interesele pe care le
reprezintă.
Spre deosebire de partidele politice, grupurile de presiune se definesc în
afara interesului direct de participare la cucerirea puterii politice. Puterea lor
este mult diminuată sub aspectul spaţiului de aplicabilitate în funcţie de
structura internă şi de structura grupului. Acest lucru însă nu înseamnă ca ele
nu influentează puterea politică în deciziile globale sau sectoriale ale acesteia.
Caracteristicile de baza ale grupurilor de presiune sunt: un grup de presiune
trebuie să dispună de un minimum de organizare internă, care începe de la
structurarea acestuia în lideri şi mase de aderenţi. Grupul de presiune trebuie
să aibă continuitate în urma realizării scopului propus. Dacă, spre exemplu, o
manifestaţie nu este spontană şi are fixate dimensiuni de loc, de timp,
strategii, sloganuri, atunci se poate vorbi de grup de presiune. La fel ele
trebuie să aibă un anumit grad de autonomie, nu sunt nişte mişcări susţinute,
de exemplu, de anumite partide.
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Acquis comunitar - Reprezintă totalitatea normelor juridice ce reglementează
activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comunitare, care constau în:
- conţinutul principiilor şi obiectivelor politice cuprinse în Tratatele originare
ale Comunităţilor Europene (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
/ CE-CO, Comunitatea Economică Europeană / CEE şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice / CEEA) şi în cele ulterioare (Actul Unic
European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam) ;
- Legislaţia adoptata de catre instituţiile UE pentru punerea în practică a
prevederilor Tratatelor; jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii
Europene;
- declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul UE ;
- acţiuni comune, pozitii comune, Convenţii semnate, rezoluţii ;
- declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate
Comună (PESC) şi a cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne
(JAI) ;
- acordurile internaţionale la care Comunitatea Europeană este parte, precum
şi cele încheiate între statele membre ale UE.
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Actul Unic European (AUE)- Actul Unic European constituie prima
mare modificare a Tratatetelor originare ale Comunităţilor Europene, prin
care au fost extinse competenţele CE.
Rezultat al unei Conferinţe Interguvernamentale (1985 – 1986), a UE
a intrat în vigoare la 01.07.1987, după ratificarea sa de către toate statele
membre ale Comunităţii. Principalele sale elemente de noutate constau în
introducerea în Tratat a unor dispoziţii privind reforma instituţiilor
comunitare (extinderea voturilor cu majoritatea calificată, recunoaşterea
oficială a Consiliului European, consacrarea denumirii de « Parlament
European», asocierea acestuia din urmă la procesul legislativ prin
introducerea procedurii de cooperare cu Consiliul UE şi Comisia
Europeana, crearea Tribunalului de Prima Instanta), lărgirea
competenţelor comunitare (în principal la domeniul social) şi codificarea
dispoziţiilor privind Cooperarea Politică Europeană (CPE) care există de
facto din 1970, pe baza căreia Tratatul de la Maastricht a introdus Politica
Externă şi de Securitate Comună (PESC)
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Cetăţenie multiculturală - În societăţile care recunosc drepturile diferenţiate
pe bază de grup, membrii acestor grupuri sunt încorporaţi în comunitatea
politică nu doar ca indivizi, ci şi prin apartenenţa la grup, iar drepturile lor
depind în mare măsură de această apartenenţă. Aceste drepturi sunt descrise
ca forme ale cetăţeniei diferenţiate (Will Kymlicka, Multicultural Citizenship,
Oxford, 1995). Unii liberali susţin că acest lucru este o contradicţie de
termeni. Pentru ei, cetăţenia prin definiţie înseamnă tratarea egală a tuturor
(ca indivizi) în faţa legii. Conform lui Kymlicka, această contradicţie este
exagerată.
Dacă cetăţenia diferenţiată este definită ca adoptarea unor drepturi
polietnice, de reprezentare sau de auto-guvernare, atunci de fapt fiecare
democraţie modernă recunoaşte unele forme ale acestor drepturi. De fapt
cetăţenia multiculturală nu trebuie interpretată ca cetăţenia propriu zisă care
implică drepturi şi îndatoriri faţă de un stat anume. Cetăţenia multiculturală
exprimă mai mult o apartenenţă (ce poate fi bazată şi pe alegere individuală)
la un grup anume, ceea ce nu exclude respectul şi toleranţa faţă de alte
grupuri (culturale, etnice, politice, religioase, sexuale) din aceeaşi societate.
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Educaţia multiculturala - noţiunea desemnează totalitatea programelor educaţionale ce
răspund necesităţilor impuse de coexistenţa într-un mediu multietnic. Scopul educaţiei
multiculturale este de a facilita acomodarea grupurilor etnoculturale minoritare şi, în
aceeaşi măsură, acomodarea şi deschiderea societăţii majoritare la modelurile culturale
specifice grupurilor minoritare.
Programele educaţionale multiculturale sunt fundamentate pe o serie de principii:
eliminarea dihotomiei „cultură a ţării gazdă" (cultura majoritară) / „cultura a
imigranţilor" (cultura „minoritară"), în favoarea unei concepţii mai extinse asupra
diversităţii culturale şi a deschiderii societăţii contemporane;
educaţia şi predarea interculturală sunt menite să concentreze atenţia tinerilor spre
experienţa "celuilalt", spre propria identitate, cât şi spre valorile umane universale;
recunoaşterea faptului că apartenenţa unui individ la o comunitate nu este echivalentă cu
identificarea totala a individului cu respectiva comunitate;
egalitatea oportunităţilor educaţionale pentru toate grupurile din interiorul societăţii;
promovarea membrilor grupurilor etnice minoritare în calitatea de pedagogi, mai ales în
învăţământul primar; inovarea curriculara;
viziunea asupra indivizilor umani ca "purtători" de cultură şi negarea accepţiunii
sistemice atribuite culturii în general etc.
Educaţia multiculturala este considerată a fi, prin demersurile antirasiale, antixenofobe,
antidiscriminative şi de relativizare a culturilor existente, garantul unei societăţi
multiculturale viabile, factor de stabilitate democratică şi de diminuare a conflictualităţii.
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Civism multicultural - concept asociat diversităţii etnoculturale din interiorul
democraţiilor liberale, civismul multicultural desemnează un tip nou de participare
civică. Acesta presupune acomodarea grupurilor minoritare în ansamblul societăţii
majoritare, o schimbare în termenii integrării imigranţilor şi recunoaşterea
pluralităţii identităţilor etnice, religioase, culturale, de rasă, gen etc. Această
ipostază a civismului promovează egalitatea între grupuri, libertate în interiorul
fiecăruia şi materializarea diferenţei în viaţa socială, economică şi politică.
Alternativă a procesului de construcţie a naţiunii, civismul multicultural
consideră perimată evaluarea şanselor în societate a cetăţenilor doar în funcţie de
apartenenţa la o anumită etnie sau cultură societală. În acest context, fiecare
individ sau grup dispune de libertatea de a participa la societatea civilă în maniera
pe care o impune propria sa identitate etnoculturală. De asemenea, civismul
multicultural corespunde unei definiţii mai deschise aplicate comunităţii naţionale,
nici unui grup etnocultural nu trebuie să i se refuze apartenenţa la aceasta.
Minorităţile naţionale pot iniţia un proces similar de construcţie a naţiunii, dar
civismul multicultural ramâne, totuşi, materializarea unei concepţii mai restrânse
asupra spaţiului public (spaţiu de exprimare a identităţii naţionale, în acest caz) şi o
concepţie mai extinsă asupra spaţiului privat, unde diferenţele sunt tolerate.
1.Definirea conceptelor: discriminare, marginalizare,
segregare, desegregare, multiculturalitate,
interculturalitate
 Democraţie asociativă - ca alternativă la tipurile mai familiare de
democraţie majoritară (de stil Westminster) democraţia consociativă este
apreciată în sociologia politică şi politologie ca cel mai potrivit model
democratic pentru guvernarea societăţilor plurale, adică a societatilor ce
sunt divizate prin diferenţe religioase, ideologice, lingvistice, regionale,
culturale, rasiale sau etnice, diviziuni care formează segmente clar
separate şi uşor identificabile.
Democraţia consociativa poate fi definită în termenii a patru principii
de bază, dintre care două sunt considerate principale şi două secundare.
Cele două principii de bază sunt:
a. împărţirea puterii executive (executive power-sharing) care îa forma
marii coaliţii;
b. şi un grad înalt de autonomie pentru segmentele societăţii plurale.
Cele două principii secundare sunt:
a. proporţionalitatea
b. veto-ul minoritar.
2.Unitate prin diversitate
Mecanismele segregarii :
 Abandonarea scolilor cu multi elevi romi de
catre profesorii calificati
 Refuzul unor scoli de a inscrie copii romi pe
motive diferite (“insuficientei spatiului”,
“opoziţiei altor elevi, părinţi”, “neparticipării la
grădiniţă”, samd)
 Organizarea unor scoli pe clase de elita vs clase
slabe
 Migratia elevilor, respectiv retragerea copiilor
romani sau maghiari din clasele/scolile cu multi
elevi romi
2.Unitate prin diversitate

Separat nu poate fi egal

Mentinerea separarii între culturi are la


baza presupozitia conform careia o
cultură este inferioară celei de care este
separată. Cel mai frecevent, cultura
minoritară este percepută ca fiind cea
inferioară.
2.Unitate prin diversitate
 Incluziunea, proces ce caracterizeaza
scoala incluziva sau scoala pentru toti
copiii, a aparut ca o provocare spre
schimbarea atitudinilor, prejudecatilor
si mentalitatilor precum si practicilor
de excludere si segregare
2.Unitate prin diversitate
BENEFICII

 este cunoscut şi demonstrat că includerea


copiilor în clase mixte din punct de vedere
etnic şi cultural contribuie la cunoaşterea şi
acceptarea diferenţelor etnice şi culturale,
la toleranţă şi, totodată, favorizează
succesul şcolar.
2.Unitate prin diversitate
Procesul de desegregare este unul de lunga
durata

Bariere în calea desegregării:


 Materiale

 Financiare

 De ocupare a forţei de muncă - Somaj

 Sanatate

 Stereotipuri si Prejudecati
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
Educaţia pentru cetăţenie democratică este esenţială în realizarea educaţiei incluzive. Şcoala incluzivă este o şcoală deschisă
câtre orice elev, o şcoală in care fiecare elev se simte bine, o şcoală care valorizează fiecare elev. De aceea, este foarte important ca
mediul în care învaţă elevii să fie un mediu intercultural, un mediu în care elevii se pot exprima liber, un mediu care promovează valori
precum: drepturile omului, egalitate, libertate, justiţie, pace, interdependentă, respectul pentru diversitate, valoare personală etc. şi nu
în ultimul rând un mediu care promovează cetăţenie şcolară.
Ideea de ECD nu este una nouă. Elemente de educaţie civică sau pentru cetăţenie există în diferite ţări europene de mai mulţi
ani.
Acestea au constat, în principal, în informarea elevilor cu privire la sistemul politic din tara lor - mai precis, alcătuirea sa -
utilizând metode formale de învăţare. Prin urmare, modelul de bază al cetăţeniei a fost unul pasiv şi minimal. Pentru majoritatea
oamenilor obişnuiţi cetăţenia însemna ceva puţin mai mult decât datoria de a respecta legile şi dreptul la vot în alegerile publice.
În perioada recentă, totuşi, evenimentele şi schimbările care au avut loc în Europa au constituit o provocare pentru acest model
de cetăţenie. Printre acestea se numără:
 • conflictele etnice şi naţionalismul;
 • ameninţările globale şi insecuritatea;
 • apariţia unor noi tehnologii de informaţie şi comunicare;
 • problemele de mediu;
 • migraţia populaţiei;
 • apariţia unor noi forme de identitate colectivă anterior suprimate;
 • cererea de autonomie personală mai mare şi noi forme de egalitate;
 • diminuarea coeziunii sociale şi a solidarităţii dintre oameni;
 • neîncrederea în instituţiile politice tradiţionale, în formele de guvernare şi liderii politici;
 • interconectarea şi interdependenţa din ce în ce mai mari - din punct de vedere politic, economic şi cultural - la nivel regional şi
internaţional.
În faţa unor astfel de provocări, a devenit clar că este nevoie de noi tipuri de cetăţeni: cetăţeni care să fie nu numai informaţi, ci
şi activi - capabili să contribuie la viata comunităţii din care fac parte, a ţării şi a lumii, să-şi asume o responsabilitate mai mare pentru
aceasta.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
Noul tip de cetăţenie necesită un nou tip de educaţie
 Pentru implicarea reală în viaţa societăţii, sunt necesare noi forme de educaţie
care să fie în aceeaşi măsură practice şi teoretice, să pornească de la problemele
reale care influenţează elevii şi comunităţile în care aceştia trăiesc, să se bazeze
pe participarea la viata şcolii, precum şi pe un curriculum formal.
 Necesitatea unei asemenea educaţii constituie o provocare importantă pentru
profesia de cadru didactic. Aceasta implică învăţarea unor noi forme de
cunoaştere, elaborarea unor noi metode de predare, descoperirea unor noi
modalităţi de a lucra şi de a crea noi tipuri de relaţii profesionale - atât cu
ceilalţi colegi, cât şi cu elevii.
 Noul tip de educaţie pune accentul pe un model de predare care se bazează mai
mult pe situaţiile din prezent decât pe înţelegerea evoluţiei istorice a sistemelor,
pe gândirea critică şi dezvoltarea competentelor în aceeaşi măsură ca şi pe
transmiterea cunoştinţelor, pe cooperare şi colaborare mai degrabă decât pe
pregătirea individuală, pe autonomia profesională în locul dependenţei de
instrucţiunile venite de la nivel central. Această educaţie necesită schimbarea
modului în care percepem învăţarea, de la ideea de învăţare centrată pe
profesor la cea de învăţare prin experienţă, participare, cercetare şi
împărtăşire.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
 COMPETENŢELE CADRELOR DIDACTICE
Obiectivul central al ECD este de a-i încuraja şi
sprijini pe elevi pentru a deveni cetăţeni activi,
informaţi şi responsabili.
Astfel de cetăţeni sunt:
 • conştienţi de drepturile şi responsabilităţile lor ca
cetăţeni;
 • informaţi cu privire la lumea politică şi socială;
 • preocupaţi de binele altora;
 • clari, atunci când îşi exprimă opiniile şi
argumentele;
 • capabili să aibă o influenţă în lume;
 • activi în cadrul comunităţilor în care trăiesc;
 • responsabili în acţiunile pe care le exercită în
calitate de cetăţeni.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
 Ce trebuie să înveţe elevii în cadrul ECD?
A-i ajuta pe elevi să se dezvolte ca cetăţeni activi înseamnă mai mult decât a le prezenta
informaţii cu privire la constituţia ţării şi la sistemul de justiţie. Implică, de asemenea,
cunoştinţe practice şi conceptuale, o serie de capacităţi, aptitudini, atitudini şi valori. Este util
să ne referim la toate acestea ca la cele trei elemente ale învăţării ECD:
 • cunoaştere şi înţelegere
 • capacităţi şi aptitudini
 • atitudini şi valori
Elementele învăţării ECD se aplică fiecăreia dintre cele patru dimensiuni ale cetăţeniei
active:
 • politică;
 • juridică;
 • socială;
 • economică.
Fiecare dimensiune presupune cunoaştere şi înţelegere; capacităţi şi aptitudini; atitudini
şi valori. Acestea le permit elevilor să se poată integra in societate şi, respectiv, să se folosească
de tradiţia culturală şi de evoluţiile din ţara lor, să-şi găsească un loc de muncă şi să participe
politic la adoptarea deciziilor.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
a) Cunoaştere şi înţelegere
Înţelegerea cadrului instituţional
 • Politica - cum funcţionează sistemul nostru democratic?
 • Legile - ce organisme şi instituţii sunt implicate in adoptarea legilor şi a deciziilor?
 • Economia - cum sunt organizate finanţele publice şi care este rolul mediului de afaceri?
 • Societate - cum este alcătuită societatea?
A învăţa despre participare şi implicarea in acţiuni
 • Cetăţenie - care sunt drepturile şi responsabilităţile mele legate?
 • Participare - cum pot schimba ceva?
 • Drepturile omului - care sunt drepturile fundamentale ale omului şi cum se aplică acestea in
societate?
Înţelegerea şi formarea opiniilor cu privire la aspectele cheie
 • Probleme curente - care sunt ştirile şi cine le selectează?
 • Grupurile de interese - cine este implicat şi cum se exercită puterea?
 • Valori şi ideologii - ce credinţe şi valori sunt in joc?
 • Rezolvarea conflictelor - cum pot fi rezolvate disputele in mod paşnic?
 • Globalizarea - cum ne afectează globalizarea viaţa, in ţară şi in străinătate?
 • Dezvoltarea durabilă - cum poate fi realizată?
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
b) Capacităţi şi aptitudini
Tipurile de capacităţi şi aptitudini necesare pentru predarea ECD includ:
 • exprimarea - cum se exprimă şi se justifică o opinie;
 • gândirea critică şi argumentarea - cum se emit judecăţi şi se formulează
argumente;
 • rezolvarea problemelor - cum se identifică şi se rezolvă problemele ECD şi
cum se ajunge la concluzii comune;
 • adoptarea deciziilor-cum se negociază deciziile colective;
 • competenţele interculturale - cum se pot vedea anumite aspecte din
punctul de vedere al altor oameni;
 • cercetarea - cum se pot investiga şi prezenta aspectele ECD;
 • acţiunea politică - modalităţi de implicare în forme de lobby şi campanii;
 • evaluarea - modalităţi de reflecţie asupra activităţii de învăţare personală
sau colectivă.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
c) Atitudini, valori şi trăsături de caracter
Atitudini şi trăsături de caracter pentru cetăţenia democratică
 • Deschidere
 • Respect faţă de diferenţele culturale şi sociale
 • Disponibilitatea de a delega şi a împărtăşi
 • Încredere şi onestitate
 • Angajament faţă de adevăr
 • Respect faţă de sine şi de ceilalţi
 • Toleranţă faţă de ambiguitate şi situaţii deschise, neclare
 • Siguranţă de sine - exprimarea opiniilor personale clar şi cu curaj
 • Conducere democratică - includerea altora în procesul de adoptare a deciziilor
 • Lucru în echipă şi cooperare
Valori pentru cetăţenia democratică
 • Drepturile omului
 • Egalitate
 • Libertate
 • Justiţie
 • Pace
 • Interdependenţă
 • Pluralism
 • Dezvoltare durabilă.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
Ce competenţe le sunt necesare profesorilor pentru a sprijini ECD?
a) Cunoştinţe de specialitate
 In primul rând, profesorii au nevoie de cunoştinţe de specialitate solide, adică să ştie care sunt obiectivele şi scopurile
ECD, să cunoască şi să înţeleagă tinerii, precum şi care sunt capacităţile şi aptitudinile, valorile şi trăsăturile de caracter
pe care trebuie să le dobândească aceştia (vezi mai sus). Fără aceste cunoştinţe, profesorul nu va putea selecta
obiectivele învăţării, nu va putea planifica activităţile sau nu va putea realiza un echilibru între dobândirea
cunoştinţelor, dezvoltarea competenţelor şi a valorilor.
b) Conţinutul curricular
 Profesorii au de asemenea nevoie de cunoştinţe privind conţinutul curricular, de exemplu, înţelegerea contextului
social, cultural, politic şi economic - din ţara lor sau din întreaga lume. Acest conţinut trebuie să includă înţelegerea
cadrului instituţional al democraţiei, constituţia, drepturile omului şi drepturile civile.
c) Metodele de predare
 In timp ce cunoştinţele generate şi cunoştinţele de specialitate îi pregătesc pe profesori în legătură cu ceea ce trebuie
predat în cadrul ECD, acestea nu-i învaţă pe profesori şi cum urmează să predea. Elaborarea metodelor adecvate de
predare şi învăţarea modului în care se utilizează acestea reprezintă unele dintre cele mai importante aspecte ale
activităţii de formare în domeniul ECD.
d) Competenţe sociale şi de management
 Deoarece ECD reprezintă în aceeaşi măsură o abordare a şcolii ca întreg şi o disciplină şcolară, profesorii au nevoie să-
şi dezvolte competenţele sociale şi de management în domeniul ECD - de exemplu, Competenţe referitoare la stabilirea
legăturii cu membrii comunităţii locale şi implicarea acestora, încurajarea elevilor pentru a participa la viaţa şcolară,
abordarea subiectelor potenţial sensibile şi controversate etc.
e) Reflecţie şi ameliorare
 ECD este un domeniu dinamic deoarece se bazează pe ceea ce se întâmplă în societate şi pe relaţiile dintre oameni,
comunitate şi societate în sensul larg. Această caracteristică necesită o capacitate de reflecţie şi de ameliorare a ECD în
mod periodic, prin dezvoltarea personală şi profesională, prin formarea profesorilor, precum şi prin implicarea şi
contribuţia lor la asigurarea calităţii ECD la nivelul şcolii.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
Metode de predare
Ca în cazul oricărei alte activităţi de predare-învăţare, există un
ciclu:
 • planificare - selectaţi obiectivele de învăţare ţinând cont de ceea
ce elevii au învăţat deja despre ECD şi concepeţi activităţi de
învăţare pentru îndeplinirea obiectivelor;
 • implementare - desfăşuraţi activităţile de învăţare;
 • verificare - verificaţi dacă elevii au învăţat ceea ce se urmărea;
 • evaluare - reflectaţi asupra reuşitei activităţii generale de
învăţare şi planificaţi activităţile de predare viitoare în consecinţă.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
ECD reprezintă o formă distinctă de activitate educaţională al cârei scop este să
pregătească tinerii pentru participarea ca cetăţeni activi, utilizând astfel forme de învăţare
distincte. Profesorii trebuie să cunoască foarte bine aceste forme de învăţare şi să le poată pune
în practică în diferite situaţii. Acestea includ forme de învăţare care sunt:
 • inductive - se prezintă elevilor probleme concrete de rezolvat sau asupra cărora trebuie să ia
o decizie, încurajându-i să generalizeze pentru alte situaţii pornind de la acestea - în loc de a
pomi de la concepte abstracte;
 • active - elevii sunt încurajaţi să înveţe în timp ce desfăşoară o anumită acţiune, în loc de a
asculta pur şi simplu ce li se spune;
 • relevante - conceperea unor activităţi de învăţare în jurul unor situaţii reale din viaţa şcolii
sau a facultăţii, a comunităţii sau a lumii largi;
 • bazate pe colaborare - se folosesc activităţile pe grupuri şi învăţarea prin cooperare;
 • interactive - se organizează activitatea de predare pe baza unor discuţii şi dezbateri;
 • critice - elevii sunt încurajaţi să gândească ei înşişi, cerându-le opiniile şi punctele de vedere
şi ajutându-i să-şi dezvolte capacităţile de argumentare;
 • bazate pe participare - elevii au posibilitatea să contribuie la propria învăţare, sugerând, de
exemplu subiecte de discuţie, de cercetare sau evaluându-şi propria activitate de învăţare sau pe
cea a colegilor.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
Competenţe sociale şi de management

Există o serie de competenţe de management şi sociale de care un profesor de ECD are nevoie. Acestea pot fi descrise
cel mai bine astfel:
 a) Stabilirea unui mediu de învăţare corespunzător
 Pentru ca învăţarea ECD să fie eficientă, profesorii vor crea un climat lipsit de orice ameninţare şi vor da
posibilitatea tuturor de a vorbi liber, fără riscul de a fi ridiculizaţi. Este de asemenea important ca profesorul să se
asigure că mediul de învăţare corespunde sau sprijină obiectivele de învăţare urmărite - cu alte cuvinte, că ,,mediul
este adecvat mesajului”. De exemplu, într-o discuţie despre drepturile copiilor, elevii trebuie să fie aşezaţi într-un fel
care să-i încurajeze să se asculte şi să-şi răspundă reciproc de la egal la egal - preferabil într-un cerc. Tot astfel,
libertatea de expresie nu trebuie înţeleasă doar ca principiu al democraţiei, ci trebuie şi practicată la nivelul clasei -
sugerând metode de predare centrate pe elev.
 b) Modelarea competenţelor şi aptitudinilor, a valorilor şi a trăsăturilor de caracter
 În ECD, personalitatea profesorului face şi ea parte din,,mesaj". Profesorii trebuie să înveţe cum îşi pot îndeplini
rolul model pentru demonstrarea competenţelor specifice ECD - cum ar fi motivarea unei opinii sau negocierea
pentru obţinerea unui consens - sau trăsăturile de caracter specifice, precum deschiderea sau conducerea
democratică.
 c) Abordarea aspectelor controversate sau sensibile
 ECD cere ca tinerii să-şi împărtăşească opiniile şi ideile referitoare la aspecte reale care îi afectează pe ei sau
comunităţile în care trăiesc. Astfel de aspecte pot fi controversate, sensibile sau ambele. Prin urmare, profesorii vor
învăţa cum să-i încurajeze pe tineri să--şi exprime cu siguranţă ideile, respectând în acelaşi timp puncte de vedere
diferite de le lor. Aceştia trebuie să fie conştienţi şi de momentul în care ei - ca profesori - au sau nu dreptul de a-şi
exprima propriile opinii cu privire la aspecte controversate.
 d) Stabilirea legăturilor cu restul comunităţii
 Rolul ECD în educaţia tinerilor se extinde dincolo de limitele formale ale clasei. ECD are un loc şi în viaţa şcolii şi în
comunitatea din afara şcolii. Tinerii învaţă cum să devină cetăţeni activi, având un cuvânt de spus cu privire la
funcţionarea §colii şi - potrivit vârstei lor - primind responsabilităţi pentru anumite aspecte din cadrul acesteia.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
Reflecţie şi ameliorare
Dată fiind natura ECD, profesorii au nevoie de competenţe specifice de reflecţie şi de ameliorare.
 a) Dezvoltarea personală
Profesorii au nevoie să cultive autoreflecţia şi perioadele de repaus în care să analizeze şi să tragă concluzii din experienţele
parcurse şi din practică. Aspecte importante ale autoreflecţiei, în special pentru ECD, includ conştientizarea de către profesori a
propriilor valori şi trăsături de caracter şi conformitatea acestor valori cu abordarea activităţilor de predare şi învăţare a ECD. Acest
proces poate fi facilitat de sprijinul extern sau din partea colegilor.
 b) Dezvoltarea profesională
Având în vedere natura dinamică a ECD şi pentru a asigura relevanţa ECD pentru elevi, este necesară reactualizarea periodică şi
inovaţia în domeniul competenţelor - în special, în ceea ce priveşte cunoştinţele referitoare la ECD, cât şi metodele de predare şi
învăţare.
 c) Cooperarea
Implicarea în activităţi de cooperare - de exemplu, acţionând şi învăţând cu şi de la alţii, in special de la colegii profesori şi alţi
practicieni - contribuie atât la dezvoltarea personală şi profesională a profesorilor, cât şi la îmbunătăţirea practicii acestora în
domeniul ECD. Lucrul în echipă în cadrul şcolii, apartenenţa la asociaţii profesionale din domeniul ECD, stabilirea de reţele la
nivel local, naţional sau internaţional, proiectele şi schimburile europene şi internaţionale sunt exemple de astfel de cooperare.
 d) Autoevaluarea şcolii în domeniul ECD
Într-o prima etapă a procesului de asigurare a calităţii, cadrele didactice au nevoie de capacitatea de a contribui la stabilirea
obiectivelor şcolii în domeniul ECD şi la examinarea situaţiei, a punctelor slabe şi forte ale şcolii în îndeplinirea acestor obiective.
Aceasta implică dezvoltarea unei culturi a evaluării şi dobândirea competenţelor de evaluare, cum ar fi utilizarea instrumentelor de
evaluare şi a indicatorilor de calitate pentru ECD - vezi Manualul de asigurare a calităţii ECD în şcoli.
 e) Planificarea dezvoltării şcolare în domeniul ECD
Ca bază a procesului de asigurare a calităţii, profesorii trebuie să deţină puterea de a face schimbări. Aceasta presupune ca profesorii
cred în valoarea contribuţiei lor la ameliorarea ECD în şcoală, ca ansamblu, şi au capacitatea de a elabora propuneri în acest sens; de
exemplu, abilitatea de a utiliza rezultatele autoevaluării ECD, de a lua în considerare evaluările externe (ca rapoartele de inspecţie şi
rezultatele la examenele naţionale), de a identifica nevoile de ameliorare (cum ar fi formarea cadrelor didactice), de a analiza
opţiunile şi etapele în procesul de ameliorare şi de a participa la dezbaterile pe tema planificării dezvoltării din cadrul şcolii.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
PROCESE ŞI METODE

Trei principii de bază sunt esenţiale pentru această


abordare specifică a ECD:
 1. Cetăţenia activă se învaţă cel mai bine prin acţiune,
şi nu prin predici (prelegeri) - elevii au nevoie să li se
ofere oportunităţi pentru a explora ei înşişi cetăţenia
democratică şi drepturile omului, nu să li se spună cum să
gândească sau cum să se poarte.
 2. Educaţia pentru cetăţenie democratică nu
înseamnă doar asimilare de cunoştinţe - ci şi
înţelegere, capacităţi şi aptitudini, valori şi dispoziţii.
 3. Mediul constitute "mesajul"- elevii pot învăţa la fel de
multe despre cetăţenia democratică prin exemple oferite de
profesori şi prin modul în care este organizată viaţa şcolii,
decât prin metode de instruire formală.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
METODE/ STRATEGII PENTRU DEZBATERI
 Reţeaua de discuţii Reţeaua de discuţii (Alvermann, 1991)
face parte dintr-o clasă de strategii care folosesc organizarea
grafică pentru a orchestra o lecţie complexă, al cărei rezultat
este participarea fiecărui elev la discuţie. Este recomandată
pentru grupuri mai mari de cincisprezece elevi.
 Dezbaterea Reţeaua de discuţii are marele avantaj că elevii
lucrează întâi în perechi, apoi în grupuri de patru şi, în sfârşit,
cu jumătate din clasă. Dezbaterea care îi urmează îi pune pe
elevi să se contrazică unii pe alţii şi apoi să-şi formuleze în
scris raţionamentele. Toţi aceşti paşi solicită participare
maxima şi efort de gândire maxim din partea elevilor. De
asemenea, ei trebuie să-şi susţină poziţia cu voce tare,
încercând să-i convingă pe adversari (pe care pot să-i "mişte",
în sensul propriu al cuvântului, cu argumentele lor).
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
Controversa academică
Aceasta este o activitate de învăţare prin colaborare.
 Clasei i se prezintă un subiect controversat. Prezentarea poate lua forma unei lecturi, a unui
studiu de caz etc. În continuare, profesorul pune o întrebare binară, de exemplu: "Ar trebui
guvernul să ia măsuri speciale pentru a proteja mediul înconjurător?"
 Elevii se grupează apoi câte patru. In fiecare grup, o pereche adoptă poziţia "pro", iar cealaltă
pereche poziţia "contra". Urmează apoi o discuţie între perechi, al cărei scop este ca elevii să
enumere argumente în sprijinul fiecărei poziţii din cele două.
 După şapte sau opt minute, membrii perechii "pro" se despart, fiecare formând o nouă pereche,
cu un alt elev care a susţinut "poziţia pro" pentru a-şi compara argumentele. Acelaşi lucru se
întâmplă şi cu "perechile contra".
 După cinci minute, perechile iniţiate se reunesc, îşi compară însemnările şi, în alte cinci
minute, îşi completează lista de argumente. In continuare, perechile din grupurile iniţiate de
patru încep să dezbată cu adevărat problema. Cel mai bine este ca fiecare parte să înceapă prin
a-şi formula clar poziţia, oferind apoi argumente. Profesorul lasă dezbaterea să continue timp
de 8-10 minute. La sfârşitul acestui interval, reprezentanţi ai celor două puncte de vedere îşi
exprimă concluziile. Opţional, profesorul poate da câteva minute în care să se gândească la
ceea ce cred ei cu adevărat despre problemă şi să discute acest lucru în grupul lor sau le poate
cere să scrie liber, timp de zece minute, despre poziţia pe care au adoptat-o.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
Argumente pe cartonaşe
 Profesorul prezintă clasei o problemă controversată, însoţită de o întrebare
binară. Elevii din clasă formează două grupe, fiecare urmând să susţină unul
din cele două puncte de vedere. Profesorul pune la dispoziţia elevilor materiale
care conţin informaţii relevante în legătura cu subiectul respectiv. Materialele
pot fi aceleaşi sau diferite, în funcţie de conţinutul lor.
 In timp ce citesc materialele, elevii trebuie să fie atenţi la argumentele care
susţin punctul lor de vedere şi să noteze cel puţin trei asemenea argumente pe
cartonaşe sau foi de hârtie.
 În continuare, fiecare grup se întâlneşte în plen şi fiecare elev îşi aduce
cartonaşele, citind argumentul care i se pare cel mai puternic sau, dacă acesta a
fost exprimat deja, un altul. Fiecare grup discută apoi argumentele şi selectează
cinci sau şase pe care le consideră cele mai puternice.
 În continuare există mai multe opţiuni. Fiecare din cele două grupuri î§i poate
formula poziţia, delegând un reprezentant care s-o exprime, după care grupurile
pot să încerce să-şi contracareze reciproc argumentele.
 O alternativă este susţinerea poziţiei celeilalte părţi (vezi mai jos).
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
 Susţinerea poziţiei părţii adverse
 Pentru această activitate trebuie urmaţi toţi paşii activităţii
precedente, mai puţin ultimul. După ce grupul a selectat cinci sau
şase argumente în sprijinul punctului său de vedere, o parte
formulează în fata celeilalte aceste argumente, fără însă a-şi
formula poziţia. Elevii din celălalt grup discută câteva minute şi
formulează o poziţie care (1) prezintă punctul de vedere al celuilalt
grup (dedus de ei) şi (2) oferă argumente in sprijinul acestui punct
de vedere.
 Acelaşi grup îşi expune apoi argumentele în sprijinul propriului
punct de vedere iar grupul advers formulează acest punct de
vedere şi aduce argumente suplimentare, după o discuţie de
câteva minute.
 Urmează apoi dezbaterea propriu-zisă, fiecare grup susţinând
punctul de vedere iniţial al adversarilor.
 După 10-15 minute de dezbatere, fiecare grup trebuie să
formuleze o concluzie, care constă în reafirmarea poziţiei grupului,
însoţită de cele mai puternice argumente care s-au adus.
3.Educaţie pentru cetăţenie
democratică
Controversa constructivă
 Această strategie, ca şi cea prezentată mai sus, este menită să-i ajute pe elevi să-şi pregătească şi să-şi
prezinte argumentele, dar şi să-şi asculte cu atenţie colegii. Se recomandă ca această strategie să fie încercată
la început pe o temă care nu îi implică afectiv pe elevi, prezentată însă într-un mod atractiv, prin intermediul
unei povestiri sau al unui studiu de caz.
 După ce se prezintă tema, se formulează întrebarea binară şi clasa este împărţită în două grupuri, fiecare
adoptând un punct de vedere diferit.
 Materialul dat de profesor se citeşte apoi de câtre elevi în perechi, fiecare pereche pregătind o lista de
argumente în sprijinul punctului lor de vedere. Perechile pot apoi să-şi discute listele cu ceilalţi elevi din
jumătatea lor de clasă.
 În continuare, membrii unuia din cele două grupuri îşi prezintă argumentele. Celălalt grup poate pune
întrebări de clarificare în această etapă, fără a contrazice însă argumentele prezentate. Al doilea grup îşi
prezintă apoi argumentele în aceleaşi condiţii.
 Elevii se reîntâlnesc apoi în grupurile iniţiale şi discută argumentele păr#ii adverse, hotărând care sunt cele
mai puternice cinci argumente.
 Apoi cele două grupuri prezintă, pe rând, listele lor cu cele cinci argumente ale celorlalţi. Din nou se pot
pune doar întrebări de clarificare.
 Discuţia este mai departe deschisă pentru întreaga clasă, elevii reluând argumentele care li s-au părut mai
puternice, de o parte sau de cealaltă. Profesorul le poate nota pe tablă, discutând cu elevii de ce un argument
sau altul este convingător sau nu.
 În cele din urma, elevii pot fi invitaţi să decidă care este cu adevărat punctul lor de vedere personal şi să-l
exprime în scris, împreună cu argumentele lor. Această compunere poate avea următoarea structură:
1. Formularea punctului de vedere;
2. Argumente în sprijinul acestuia;
3. Concluzie (în care se arată de ce punctul de vedere respectiv este sprijinit de argumentele date).