Ion Minulescu

Ion Minulescu ( de fapt Minculescu) a fost de la inceput primit ca

exponentul cel mai integral al simbolismului roman, si el insusi a dat in
acest sens o sonora proclamatie in versuri:
De unde vin?
Eu vin din lumea creat dincolo de zare Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi,
Eu vin din lumea-n care
Nu-i ceru-albastru,
i copacii nu-s verzi, aa cum sunt la voi,
Din lumea Nimfelor ce-ateapt sosirea Faunilor goi,
Din lumea cupelor dearte i totui pline-n orice clip,
Din lumea ultimului cntec,
Purtat pe-a berzelor arip
Din rm n rm,
Din ar-n ar,
Din om n om,
Din gur-n gur, Din lumea celor patru vnturi
i patru puncte cardinale!...

Poezia lui Minulescu este declamatorie, elocventa si de o

sonoritate de fanfara, ca deci prin aceste cusururi s-a
populatizat, abdicand de la expresia emotiilor adanci. Vesrul
lui Minulescu este intr-adevar zgomotos, grandilocvent si
superficial liber, prin trucuri tipografice, mergand pana la
pretinsa proza ritmata a lui Paul Fort.
Lirica lui Minulescu e la marginea celui mai autentic
simbolism si daca ea a placut vulgului, acest fenomen
urmeaza a se lamuri si explicatia nu va fi nicidecum in
campul versificatiei, fiindca vulgul nu are sentimentul formei
si e totdeauna afectiv interesat. Si , dealtfel, poezia lui
Minulescu place si omului fin, cu toata grandilocventa ei si
dupa treizeci de ani e inca prospata, numai usor stanjenita
de prea marea concurenta de poeti.
Decoruri si ceremonialuri simboliste in poezia lui
Minulescu: scheletele, sicriile, cavourile post-baudelarienilor,
corabiile, galerele, yachturile, garile, ploile, spitalele,
adverbele majusculizate ( Ieri ), numele proprii fastuase,

Romantele pentru mai tarziu ale lui Minulescu erau chiar niste
romante, ca si multe din poeziile lui Eminescu, si, ca si acelea in
ciuda unor complicari culte, intemeiate pe o formula simpla fara
de care vulgul nu poate fi castigat. Temele romantei sunt:
parerea de rau de a nu fin inteles de iubita, solemnitatea
despartirilor, jalea de a muri fara a trai indeajuns.
Sentimentalismul lui Minulescu este batator la ochi, contagios,
si acesta a cucerit inadata pe cititorul simplu, de loc incurcat de
obscuritati.
Nu toate romantele sunt asa de exterior erotice, insa vibratia
sentimentala este evidenta in toate si ascunderea ei in
ceremonialul simbolistic surprinde spiritul. Exista un hieratism
minulescian, mostenit
intr-o masura si de la Macedonski , nu lipsit de cabotinism,
gratios tocmai pentru asta.
In poeziile din ultimele doua decenii, ramanand acelasi poet al
sentimentalismului semisserio, Ion Minulescu isi schimba
mastile. Acum hieraticul exotic e inlocuit cu poze ortodoxe in
peisaj autohton, planul compozitiei fiind ca si mai inainte o
efuziune sentimentala prin variatii pe aceeasi tema.

Ion Minulescu (literar vorbind) este un tip caragialian, tanarul

muntean volubil, facile emotiv, incapabil de a lua ceva in serios,
producator neobosit de mofturi. Poeziile lui Minulescu decurg in
stilul familiar, prapastios francizant al cafenelei bucurestene.
Cu cat imaginatia poetica si constructia simbolica ( indirect ,
sentimentul) sunt mai mari, cu atat familiaritatea cu care poetul
zice produce savoare. Poetul vorbeste de o necunoscuta care se
vindea, de disparitia ei, de regasirea sub forma fotografiei si, dupa
ce se incarca de emotie, transforma totul in simbol, in forma
confidentiala a unei palavre:
i totui, Eu
Am ntlnit-o iar,
Dar nu ca altdat, pe trotuar,
La cafenea,
Sau n tramvai...
Am regsit-o-n ziua de-nti de mai,
Ascuns de un sfert de veac ntr-un sertar,
n care sta de veghe cuminte,
i-atepta
O zi s-mi mai aduc aminte i de ea!...

Judecand dupa efecte, unii ar putea alatura pe Minulescu

lui Toparceanu, insa apropierea este gresita. Umorul lui
Toparceanu provine din caricare si imaginatie si dintr-o lipsa
de elan liric, in vreme ce Minulescu e serios.
Judecate cu criteriul epic, romantele lui Minulescu apar
sarace in substanta, de o batatoare la ochi tinuta umoristica.
Totusi nu li se poate nega savoarea. Ele sunt niste
gasconade, pline de enormitati si de bucurestisme.
In concluzie, Ion Minulescu parodiaza, monolagand, tot ce
se degradeaza: iubirea, prietenia, inconstanta femeii,
egoismul. Astfel, viata devine un joc desfasurat pe o imensa
scena pe care insusi poetul joaca, contemplandu-se. De aici,
detasarea ironica a poetului. Am putea admite ca, fara
intentie, Minulescu a reusit sa parodieze insasi recuzita
simbolista care circula in epoca si pe care o discrediteaza
prin folosirea ei excesiva, prin mimarea capricioasa a marilor
sentimente.