Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
nucleici
Obiectivele:
1. Tipurile de acizi nucleici, funcţiile şi repartizarea lor
în celulă.
2. Constituienţii acizilor nucleici; bazele azotate,
pentozele, acidul fosforic.
3. Nucleozidele şi nucleotidele. 3′ , 5′ - cAMP
4. Structura primară, secundară şi terţiară a acizilor
dezoxiribonucleici Cromatina. Nucleosomul.
5. Structura acizilor ribonucleici (tRNA, mRNA, rRNA).
6. Denaturarea şi hibridizarea acizilor nucleici.
Acizi nucleici
Acizi nucleici –sunt polinucleotide,
alcătuite din mononucleotide, unite
prin legături 3’, 5’-fosfodiesterice.
1. ADN - acidul dezoxiribonucleic;
2. ARN - acidul ribonucleic.
ADN
Localizarea:
a. 97-99% - concentrat în nucleu
b. 1-3% - situat în mitocondrii.
Rolul: păstrează şi transmite
informaţia genetică de la ADN
parental la ADN fiică sau ARN.
ARN
Localizarea:
11% - în nucleu
15% -în mitocondrii
50% - în ribosomi
24% - în hialoplasmă
Deosebim:i:
1. ARN mesager
2. ARN ribozomal
3. ARN de transport
ARN cromosomial
ARN nuclear
ARN mesager (mARN) constituie 25% din
totalul ARN-lui.
Localizat -în nucleu şi citozol.
Prezintă copia sectorului de ADN şi conţine
informaţia despre structura catenei
polipeptidice a proteinei.
Rolul:Transmite informaţia de la ADN spre
ribozomi, sediul de sinteză a proteinei.
ARN ribozomal (rARN) constituie 60% din
totalul ARN-ului.
Localizat- în ribozomii citoplasmei.
Rolul - formează scheletul ribozomilor.
Joacă un rol auxiliar în procesul de
asamblare a proteinelor.
ARN de transport (tARN) constituie 15%
din totalul ARN-lui.
Localizat: în citoplasmă, ribosomi,
mitocondrii.
Rolul: participă la activarea şi transportul
AA spre ribozomi şi asamblarea lor în
polipeptide.
ARN cromosomial – activarea genelor
ADN
ARN nuclear – formarea scheletelor
particulei proteice care transportă ARN
din nucleu în citoplasmă
Structura chimică a AN
La hidroliză AN degradează în
mononucleotide, care la rândul lor, la
hidroliza completă degradează în BA,
pentoze şi acid fosforic.
ADN----A; G; C; T+dR+H2PO3
ARN----A; G; C; U+ R+H2PO3
Bazele azotate
a. BA se clasifică în :
1. majore: purinice: A, G şi pirimidinice: C,T,U
2. minore:purinice (2metil A; 1 metilG) şi
pirimidinice (5 metil C;5 hidroximetil C)
b. Sunt slab solubile în H2O
c. Prezintă fenomenul de tautomerie (forme lactim-
lactam)
d. Sunt responsabile de informaţia genetică
e. BA purinice- au structură plană; cele pirimidinice-
aproape plană, puţin plată
j. Max capacităţii de absorbţie în ultraviolet este între
260-280 nm
Bazele purinice
Bazele pirimidinice
Molecular Biology
C1 Nucleic Acid Structure-1
Bases
Bicyclic
Purines
:
Monocyclic
pyrimidine:
Rest al Nucleozid
acidului
c
Nucleotide - Rolul
1. Element structural al AN
2. Intermediari energetici
(ATP- purtătorul energiei
chimice în organism)
3. Intră în componenţa Co
4. Servesc ca activatori ai
unor molecule (UDP-Gl;
CDP-colina)
5. Servesc ca mesageri
secunzi intracelulari ai
hormonilor (AMPc;
GMPc)
Molecular Biology
C1 Nucleic Acid Structure-3
Nucleotides
A nucleotide is a nucleoside with one or more phosphate groups
bound covalently to the 3’-, 5’, or ( in ribonucleotides only) the 2’-
position. In the case of 5’-position, up to three phosphates may be
attached.
Phosphate ester bonds
Deoxyribonucleotides Ribonucleotides
(containing deoxyribose) (containing ribose)
Structura chimică
Structura primară a AN
Reprezintă secvenţa
mononucleotidelor în lanţul
polinucleotidic liniar, legate între ele
prin legăturile 3' - 5' fosfodiesterice
Catenele au două capete:
5‘ – nucleozid tri fosfatul;
3‘ – gr. OH liberă
Structura secundară a ADN
Watson şi Crick (1953) au
postulat modelul
structural al moleculei de
DNA - dublul helix
(spirală dublă)
Caracteristicile dublei
spirale:
1. 2 lanţuri
polidezoxiribonucleotidice se
răsucesc helicoidal în jurul unui
ax comun, formând o dublă
helice cu orientare spre
dreapta;
2. Cilindrul ce încadrează
dublul helix are d=2nm
Structura secundară a ADN
3. lanţurile sunt antiparalele (unul are direcţia
5’→3’, altul 3’→5’)
4. complimentaritatea (A îi corespunde T; iar
G-C).
5. Stabilitatea dublului helix este asigurată
atât de interacţiunile hidrofobe dintre BA,
cât şi de legăturile de hidrogen între BA
(A=T formează 2 legături de hidrogen, iar G
≡C trei legături).
6. BA hidrofobe sunt situate în interiorul
spiralei duble şi aranjate sub formă de
stive, pe cînd complexul pentozofosfat este
situat la exteriorul spiralei duble, bine
interacţionează cu apa, de aceia molecula
gigantă de DNA se dizolva în apă.
7. Spirală este regulată (fiecare spiră cuprinde
10 nucleotide). Distanţa dintre BA
învecinate este de 0,34 nm, perioada de
identitate (pasul) – 3,4 nm.
8. La pH=7 grupele fosfat sunt ionizate, poarta
sarcini negative, deaceia DNA prezintă acid
puternic.
9. Dublul helix este de tip plectonemical, dar
nu paranemical
Legităţile lui Chargaff
1. Conţinutul adeninei este egal cu al timinei, iar al guaninei
cu al citozinei (A=T, iar G=C)
2. În orice preparat de DNA independent de specie suma
bazelor purinice este egală cu cea a bazelor pirimidinice
(A+G=T+C)
3. Preparatele de DNA separate din diferite ţesuturi a uneia
şi aceeiaş specie de organisme sunt absolut identice
privind componenţa nucleotidică.
4. Componenţa nucleotidică a DNA la aceeaşi specie nu se
modifică odată cu vârstă, nu depinde de regimul
alimentar şi modificările mediului.
5. dacă A+T este mai mare decît G+T avem DNA de tip AT
6. dacă G+T este mai mare decît A+T avem DNA de tip GT
7. t de topire este mai mica cînd predomină perechile A-T
8. t de topire este mai mare cînd predomină perechile G-C
9. la eucariote DNA mitocondrial este circular
Există diferite forme de DNA
- care sunt determinate de gradul de
dehidratare a acizilor nucleici: A,B şi Z.
Modificările în dublul helix sunt
dependente de anturajul extern ai
moleculei de DNA.
Dublul helix posedă dinamism.
forma A:
- conţine 11 resturi la o spiră,
- este răsucită spre dreapta.
forma clasica B:
- conţine 10 mononucleotide la o spiră.
- este răsucită spre dreapta.
- 10 nucleotide ocupă 34 A (3,4 nm).
- o nucleotidă cuprinde 3,4A (0,34 nm).•
conformatia Z spre deosebire de A
şi B este răsucită spre stînga.
Structura terţiară
Reprezintă superspiralizarea dublului helix la care participă
proteinele histonice şi formează cromatina
Unitatea structurală a cromatinei este nucleosomul
Nucleosomul – este un octamer histonic (2H2A; 2H2b; 2H3;
2H4) înfăşurat de aproximativ de 2 ori de dublul helix cu o
lungime de 146 perechi de nucleotide.
Între 2 nucleosmi se conţin porţiuni de ADN alcătuit din 20-
60 perechi de nucleotide asociate cu H1
Lanţul polinucleosomic formează un superhelix (solenoid),
fiecare spiră are 10 nucleosomi, d=30nm şi pasul de 10nm
Compactizarea
DNA cromatinei
Firul de
cromatină?
~ 1,000
30 nm Solenoid ~40 / 50
Nucleosoma
= оctamer de
histone
H2a, H2b, H3, H4 Cromosoma metafazică/
146 / 200 bp DNA cromatina interfazică
Compactizare ~ 10,000
~10 ori
Structura secundară şi terţiară a
ARNm
ARNm – fiecărei gene îi corespunde
molecula sa de ARNm, de aceea el este
foarte heterogen
Elementul de codificare al ARNm este
tripletul nucleotidic – numit codon. Fiecare
codon corespunde unui anumit AA
Structura secundară a ARNm – o catenă
curbată
Structura terţiară – se aseamănă cu un fir
înfăşurat pe bobină, rolul căreia îl
îndeplineşte o proteină de transport
numită informer
Structura secundară a t-RNA
are infăţişarea unei "frunze de trifoi" - se formează în urma
imperecherii complementare intracatenare a nucleotidelor
anumitor sectoare.
Sectoarele, care nu sunt încadrate în formarea legăturilor de
H formează lanţuri sau bucle
1. Sectorul de acceptare (4 nucleotide, 3 din care au aceeaşi
succesiune- CCA cu hidroxilul 3’OH liber la care se fixează
grupa COOH al AA.
2. Bucla anticodonică - formată din 7 nucleotide. Conţine un
triplet nucleotidic specific pentru fiecare t-RNA numit
anticodon. Anticodonul t-RNA după principiul
complementaritătii se împerechează cu codonul respectiv din
RNAm. Interacţiunea codon-anticodon determină ordinea
aranjării aminoacizilor în catena polipeptidică.
3. Bucla pseudouridilică - constă din 7 nucleotide (restul
acidului pseudouridilic este obligatoriu), participă la
interacţiunea cu ribozomii.
4. Bucla dihidrouridinică - constă din 8-12 resturi
nucleotidice ( resturi de dihidrouridină ), interactiunează cu
E- aminoacil-RNAt-sintetaza, care contribuie la
recunoaşterea de către aminoacid a ARN-t specific.
Structura terţiară a tRNA
Are forma L
Include 2 segmente de dublu helix
situate perpendicular (fiecare helix-
10 perechi de baze)
În afara spiralei bazele formează
legături de hidrogen. Interacţiuni
apar între bazele necomplementare
(A-A; A-C).Multe baze sunt aranjate
în stive (hidrofobe)
Structura terţiară a tRNA
Are forma L
Include 2 segmente de dublu helix
situate perpendicular (fiecare helix-
10 perechi de baze)
În afara spiralei bazele formează
legături de hidrogen. Interacţiuni
apar între bazele necomplementare
(A-A; A-C).Multe baze sunt aranjate
în stive (hidrofobe)
ARNr
Structura secundară – e prezentată
prin sectoare spiralate unite între ele
cu ajutorul unei catene curbate
Structura terţiară – prezintă
scheletul ribosomului. Are forma unui
bastonaş sau ghem pe suprafaţa
căruia sunt înfăşurate proteinele
ribosomului.
Proprietăţile fizico-chimice ale
acizilor nucleici
- masa moleculară mare.
- proprietatile coloidale si osmotice, tipice
- capacitatea de denaturare.
- la pH fiziologic toti AN sunt polianioni (-)
Denaturarea şi renaturarea
Denaturarea –sub acţiunea temperaturii, mediului PH,
substanţelor chimice are loc ruperea legăturilor de
hidrogen şi forţelor hidrofobe ce stabilizează structura
secundară şi terţiară a DNA.
La denaturare DNA îşi pierde proprietăţile biologice.
Ex. încălzirea DNA-duce la desfacerea spiralei duble în
două catene ( are loc transformarea „spirală - ghem“).
Degradarea unei jumătăţi de structură de ADN are loc
la temperatura de topire. ADN bogat în C şi G au o t
mai înaltă decît cele bogate în A şi T.
La răcirea treptată catenele din nou se reunesc după
principiul complementaritătii, formînd spirala dublă
nativă. Acest fenomen se numeşte renaturare (atunci
cînd t e mai mică decît cea de topire).
La racirea bruscă renaturarea nu are loc.
Denaturarea şi renaturarea acizilor nucieici este
însoţită de schimbarea activitătii lor optice.
Hibridizarea AN
Pe capacitatea de renaturare a AN este bazată
metoda de determinare a gradului de înrudire a
AN, care poartă denumirea de hibridizare
moleculară.
La baza ei stă împerecherea complementară a
sectoarelor unicatenare ale AN cu formarea unui
heteroduplex
Hibridizarea se efectuează în felul următor:
1. AN se denaturează separat;
2. se incubează împreună ambele tipuri de DNA (ori
DNA şi RNA).
3. În condiţiile unui grad relativ crescut de
complementaritate a acestora se formează
moleculele hibride (DNA-DNA sau DNA-RNA).
Aceste molecule constau din sectoare spiralate şi
nespiralate. Cu cît gradul de înrudire este mai
înalt, cu atît hibridizarea este mai complectă.
Această metodă a permis descoperirea
particularităţilor structurii primare a DNA.
S-a stabilit, că în componenţa DNA a
animalelor se află sectoare cu o
succesiune nucleotidică identică, care de
multe ori se repetă. Hibridizarea decurge
foarte repede. Restul DNA este prezentat
printr-o succesiune unicală a
nucleotidelor, care nu se dublează.
Obiectivele:
Dogma centrală a geneticii moleculare. Concepţia: o genă - un
polipeptid.
Replicarea ADN- mecanismul, substratele, matricea, enzimele
şi factori proteici, etapele biosintezei ADN.
Telomeraza. Rolul şi structura..
Reparaţia ADN.
Transcripţia sau biosinteza ARN: matricea, substratele,
enzimele, mecanismul
Trsanscripţia inversă.
Biosinteza ARN pe matrice de ARN
Modificările posttranscripţionale (processing)
Inhibitorii sintezei acizilor nucleici.
Ingeneria genetică şi semnificaţia ei practică. Sinteza
anticorpilor
Dogma centrală a geneticei
moleculare
Postulatul de bază a geneticei moleculare a fost
formulat de Watson şi Crick (Meselson, Stahl):
este transmiterea informaţiei genetice de la ADN la
proteină. Sînt încluse trei procese:
replicarea;
transcripţia;
translaţia.
Primele două procese au loc în nucleu, iar al treilea – în
citozol.
Procesul de transcripţie este reversibil. Enzima care
catalizează transcripţia inversă se numeşte revertaza
(reverstranscriptaza) şi a fost descoperită la oncoviruşi.
Sinteza ARN-ului pe baza ARN se numeşte replicarea ARN,
ea are loc la viruşi, care nu au ADN. Procesul de translaţie
este ireversibil şi se numeşte biosinteza proteinei.
Dogma centrală a geneticii moleculare
DNA
RNA Proteină
Structura genelor- dimensiuni, GS; GR
Gene- porţiunile ADN ce conţin informaţia genetică cu
privire la sinteza unei proteine
Fiecărei gene îi corespunde un lanţ polipeptidic- de aici şi
conceptul: o genă –un lanţ polipeptidic
GS- genele ce codează polipeptide şi ARN. Porţiunile GS
ce conţin informaţie (transductibile) –exoni; iar
secvenţele ce nu sunt traduse în ARNm – introni
GR – segmente de ADN, repetabile, relativ mici ce au un
rol reglator.
Rolul lor:
1. Pot fi semnale ce ne arată începutul şi sfârşitul GS
2. Participă în iniţierea şi terminarea transcripţiei GS
Dimensiunile genelor – f. variabile. Ex. Proteina ce
conţine 350 AA--- 350X3=1050 nucleotide. Ştiind că BA
sunt localizate la 0,34 nm_----
0,34 nm X 1050=357 nm =0,36μm
Replicarea
Replicarea – transmiterea informaţiei genetice de la ADN parental
la ADN fiică.
Caracteristicile:
1. Se petrece în nucleu
2. Proces semiconservativ
3. se desfăşoară în trei etape : iniţiere, elongare, terminare
4. prezenţa praimerului este obligatorie
5. replicarea este cuplată cu desfăşurarea DNA parental
(necesită energie)
6. replicarea decurge în ambele direcţii cu aceeaşi viteză.
7. Pe catena întîrziată se sintetizează fragmentele Okazaki.
8. Este bazată pe împachetarea complementară a BA
9. Catena-fiică este antiparalelă cu catena parentală dar nu
identică după secvenţa nucleotidică
10. Forţa motrice a procesului este hidroliza pirofosfatului
11. angajeaza simultan intregul cromozom.
Componentele necesare replicării:
1. Matriţă - ADN bicatenar
2. Substrat: dATP, dTTP, dGTP, dCTP; ATP, GTP, CTP,
UTP
3. prezenţa ionilor de Mg, Mn; Zn
4. Sistemul multienzimatic complex:
e. Helicaza-desfacerea dublului helix, treptat, pe
porţiuni mici. Cele 2 catene rămân separate ca
urmare a intervenţiei proteinelor de stabilizare
(SSB).
f. Topoizomerazele I şi II – înlătură supertorsiunile
ADN, rezolvă problemele topologice apărute în
cursul desfacerii lui. (I – introduce supertorsiuni
negative; II – scindează o leg. fosfodiesterică pe
una din catene şi permite celor 2 catene să se
rotească una faţă de alta)
g. ARN primază - sintetizează primerul în direcţia 5'-
3‘ .
d. ADN polimeraza ( ADNp I, II, III)-
sinteza catenei fiice în direcţia 5'→3' .
ADN p III:
– acţiune polimerazică (5'- 3‘) -
sintetizează în direcţia 5‘- 3' lanţul
polidezoxiribonucleotidic, preluînd
instrucţii de la ADN-matriţă,
- acţiune exonucleazică (3'- 5‘)
- ADN pII - rol neclar.
cromozoma GGGTTAG 3’
AUCCCAAUC 5’
Fixarea telomerei TTAGGG
elongarea GGGTTAGGGTTAG
5’ AUCCCAAUC
translocarea GGGTTAGGGTTAG
5’ AUCCCAAUC
Structura şi funcţia RNA
telomerazice.
Structura primară: la majoritatea
RNA telomerice, regiunea matricială
se află la depărtarea de 50
nucleotide de la capătul 5’, şi are
următoarea succesiune de nucleotide
5’-CUAACCCUA-3’.
Structura secundară e compusă
din 4 bucle şi un fragment
unicatenar, ce conţine matriţa pentru
sinteza DNA telomerice.
Inhibitorii telomerazei
oligonucleotidele modificate,
complementare regiunii matrice a RNA –
telomerazice. Aşa nucleotide specific se
fixează de matriţa RNA –telo a omului,
inhibînd activitatea telomerazică in vitro.
In vivo apare problema transportului
inhibitorilor prin membrana celulară şi
mişcarea dirijată în nucleul celular.
Ca inhibitori au fost testaţi şi inhibitorii
reverstranscriptazelor – azidotimidina,
didezoxiguanozina.
La om telomeraza e activă numai în
celulele embrionale, în epiteliul
intestinului, spermatozoizi şi celule
canceroase.
Numărul telomerilor determină
durata vieţii fiecărei celule şi
condiţionează reducerea critică a
numărului lor, induce moartea
programată a celulei deci pierderea
motivelor telomerice este cauza
imbătrînirii (telomera conţine mii de
motive TTAGGG).
lungimea telomerei este marcherul
biologic al îmbătrînirii.
Reparaţia ADN
Erorile în timpul replicării sunt reduse la
minimum datorită DNA polimerazei ce
posedă funcţie endonucleazică
Tipuri de deteriorări:
1. Formarea de breşe
2. Modificarea BA
3. Pierderea de BA
4. Formarea dimerilor de pirimidină sub
acţiunea razelor ultraviolete
Reparaţia ADN
Incizia dimerului
sub acţiunea
endonucleazelor
Peticirea – sub
acţiunea ADN
polimerazei I
Excizia
fragmentului lezat
sub acţiunea
exonucleazei
Sudarea – sub
acţiunea ADN ligazei
Reparaţia prin
excizia dimerului
Reparaţie prin fotoreactivare
Reparaţie prin recombinare
Transcripţia
biosinteza ARN pe matriţă de ADN
Particularităţi:
Matriţă - DNA dublu helicoidal (prezenţa
catenei anticodogene de ADN) (catena+),
Substrat - ribonucleozidtrifosfaţi (ATP, GTP,
CTP, UTP)
Sinteza are loc în direcţia 5’→3’
Este asimetrică – copierea catenei
necodificătoare
Este incompletă –are loc copierea doar a
unei porţiuni de ADN (transcripton:
promotor, operator, GS, terminator)
Forţa motrice a procesului e hidroliza PP
Enzima - ARN polimeraza
ARN polimeraza
1. este o holoenzimă
2. la procariote - este oligomer din 5 protomeri (2α ,
β , β 1 şi sigma δ ).
α α subunităţile – centre catalitice;
α β - fixează substratul;
α β 1 – se leagă de ADN,
α δ - are rol în recunoaşterea secvenţelor matriţei
numit promotor, unde aderă enzima
la eucariote:
1. RNApI sintetizeaza RNA ribozomal (28S si 18S)
2. RNApII sintetizeaza RNAm•
3. RNApIII sintetizeaza RNAt, RNAr 5S şi molecule mai mici
2. Caseta 35 5’ TTGACA 3’
P la eucariote:
1. GC casete GGGCG
Mecanismul:
eliberarea acestuia.
Prelucrări post traducere ale
proteinei sintetizate.
Activarea AA
are loc în citozol
Sunt necesare:
1. AA (procariote – Nformil-Met; la eucariote – Met)
2. ARNt
3. ATP, Mg, K
4. E – aminoacil ARNt sintetaza (există nu mai puţin de 20 –
indentificate 32 de tipuri de ARNt):
e. Posedă 4 centre: pentru AA, ATP, ARNt, H2O
f. Specificitatea E e determinată de structura ARNt
g. Fidelitatea e asigurată de capacitatea de autocontrol
h. Conţine grupări libere sulfhidrilice
i. sunt ligazele, care au o specificitate absolută.
Activarea AA
Se desfăşoară în două etape:
ATP PPi
1. NH2-CH-COOH NH2-CH-CO –O-AMP
I I
R R Aminoacil Adenilat
Aminoiacil ARNt
2. NH2-CH-CO –O-AMP+ARNt sintetaza NH2-CH-CO –O-RNAt +AMP
I I
R R
Aminoacil RNAt
2. Transpeptidarea
este formarea legăturii peptidice
între doi aminoacizi.
AA din centrul P sub acţiunea
peptidiltransferazei trece în centrul
A.
Se formează dipeptida
În centrul P rămîne ARNt liber
3. Translocarea
deplasarea ARNm cu un triplet în
direcţia 5‘- 3' .
Dipeptida din centrul A trece în
centrul P sub acţiunea factorului G
(translocazei) şi GTP
ARNt din P părăseşte ribosomul
Elongarea
Decurge în 3 etape :1 fixarea
noului Aminoacil ARNt
complexul: aminoacil-ARNt, FE-G
factorul de elongare T (FE-T) şi
GTP.
se fixează pe situsul A, după ce 30S
are loc hidroliza GTP la GDP
care se eliberează împreună cu
FE-T.
P 50S A
2. formarea legăturii peptidice.
Enzima peptidil-transferaza
catalizează formarea legăturii FE-T
peptidice între doi AA din situsul
A şi P.Peptida rămîne ataşată
de RNAt de pe situsul A.
translocaţia
ribozomul se deplasează la E-PT
următorul codon de pe ARNm şi
peptidil-ARNt trece de pe situsul
A pe P FE-T
această etapă necesită factorul
de elongare G (FE-G) şi GTP
(necesar pentru realizarea
modificărilor conformaţionale
care deplasează ribozomul).
Terminarea
are loc cînd sunt întîlniţi codonii UAA, UGA,
UAG şi factorii proteici de terminare: R1, R2,
S.
Nici un tRNA nu se poate lega cu codonii de
terminare.
Factorii de terminare:
eliberează lanţul polipeptidic
Elimină ARNt din centrul P
Disocierea ribosomului în subunităţile
respective
La formarea unei legături peptidice
se consumă patru legături
macroergice:
2 în etapa de activare a AA (ATP) şi
la nivelul replicării:
1. Mitomicina –împiedica separarea
catenelor de ADN
2. Acid nalidixic –inhiba ADN giraza
la nivelul transcriptiei:
- Actinomicina D - se fixeaza pe ADN
– Rifampicina - inhiba ARN polimeraza
Inhibitorii sintezei proteinei
la nivelul translatiei:
Streptomicina –inhiba legarea ARNt initiator la
subunitatea 30S
Cloramfenicol -inhiba peptidil transferaza
Tetraciclina - inhiba legarea ARNt la ribozomi
Eritromicina,Azitromicina – blocheaza subunitatea
50S
Puromicina – blocheaza elongarea inhibând
competitiv ARNt
Streptomicina - interferă cu legarea formil-Met-
ARNt la locul de iniţiere.
Neomicina, Kanamicină - erori în reproducerea
codului genetic
Toxina difterică - inhibă translocaza
Reglarea sintezei proteinelor
Sinteza proteinelor nu e constantă – ea trebuie
să se adapteze cerinţelor vitale
Celulel dispun de 3 tipuri de enzime :
1. Constitutive - se sintetizează în celulă cu o viteză
constantă.
2. Inductible - sunt E a căror concentraţie depinde
de prezenţa sau absenţa din mediu a unui
compus denumit inductor. Sunt implicate în căile
catabolice,
3. Represible - sunt E a căror concentraţie depinde
de prezenţa sau absenţa din mediu a unui
compus denumit corepresor. Sunt implicate în
căile anabolice.
În mod normal cantitatea de E inductibile în
celule este foarte mică,dar ea poate creşte atunci
cînd apare necesitatea utilizării substratului E
respective ( S care se comportă ca inductor).
Teoria lac-operonului
Schema reglării biosintezei proteinei la procariote a fost descrisă în 1961 de către
Jacob şi Monod - poartă denumirea de teoria lac-operonului .
Modelul e bazat pe studiul reglării mtabolismului lactozei în Escheria coli.
Exprimarea GS (conţin informaţia cu privire la biosinteza E impicate în utilizarea
lactozei:β -galactozidaza, permeaza şi transacetilaza –1,2,3) e controlată de un
fragment de ADN denumit genă reglatoare (GR) - codifică represorul (R). R se
leagă de un fragment de ADN denumit operator (O).
Legarea R la O blochează accesul ARN – polimerazei la promotor avînd ca rezultat
suprimarea transcrierii GS.
Ce se întâmplă dacă bacteria dispune
simultan de glucoză şi lactoză?
Bacteria nu consumă energie pentru
sinteza lac-operonului, atâta timp cât
dispune de glucoză.
Bacteria creşte pe seama glucozei - şi
numai atunci când c% acesteea devine
minimă începe să utilizeze lactoza.
Metabolizarea simultană a glucozei şi
lactozei sunt excluse.
Cum se comută activitatea bacteriei pe
utilizarea lactozei când c% glucozei
scade?
Bacteria are ca sursă glucoza
Reglarea sintezei proteinei prin inducţie
În prezenţa lactozei:
Inductorul (în acest caz lactoza) se leagă specific la R, ca
urmare are loc desprinderea acestuia de la operator. În
această situaţie, ARN p se leagă la promotor, iniţiind
transcrierea GS, adîcă a ARNm care codifică E implicate în
catabolismul lactozei.
Bacteria are ca sursă lactoza
În lipsa glucozei se măreşte c% AMPc – ce reprezintă semnalul
foamei la bacterii.
Ca urmare, AMPc se leagă de o proteină receptoare specifică
(proteina activatoare a genei catabolice – CAP) - formează
complex (CAP- AMPc), apt să se lege de promotor (p-locus)
Acest proces favorizează pătrunderea ARNp în locusul de
reglare. Dacă lactoza este prezentă în mediu, operatorul este
liber şi ARNp efectuează transcrierea genelor lac.
CAP dispune de 2 centre: pentru AMPc şi pentru ADN
Reglarea lac-operonului într-un mediu
ce conţine glucoză
Cu cât c% glucozei e mai mare, c%AMPc –
e mai mică. Lipseşte şi complexul CAP-
AMPc. În final ARNp nu se leagă de P şi GS
nu sunt transcrise, indiferent dacă există
sau nu lactoză, indiferent de faptul dacă
operatorul este sau nu ocupat de R.
Ilustrarea mecanismului de reglare a
sintezei proteinei prin represie
Teoria operonului explică şi represia
prin produs final al biosintezei E
Ex: sinteza His: la c% mari de His
(corepresor) – se leagă de R,
modificându-i conformaţia –
activându-l – în rezultat favorizează
legarea R la O.
His – produs final, CoR- sistează
transcrierea genelor ce codifică E
implicate în propria sa sinteză
Ilustrarea mecanismului de reglare
a sintezei proteinei prin represie
REZUMĂM:
GR controlează exprimarea anumitor GS prin
intermediul unei proteine – R
Ra – suprimă sinteza de ARNm, deci de proteine;
R inactivat – permite transcrierea GS şi sinteza
proteinei
E inductibile – Ra – nu are loc transcrierea. Când
în mediul apare I – R se inactivează – are loc
sinteza ARNm- proteinei
E represibile – R este inactiv – are loc transcripţia
şi translaţia. Când în mediu se acumulează
produsul final al căii anabolice (CoR)- R se
activează, formarea complexului R-CoR – şi
sistarea transcripţiei şi translaţiei.
Reglarea sintezei la eucariote
Atât la nivelul transcripţiei cât şi la nivelul
translaţiei
Reglarea hormonală (cortizol- sinteza E
gluconeogenezei; estrogenii, androgenii, vitamina
D – sinteză de proteine specifice)
Reglarea exspresiei genetice prin moleculele
proteice legate de ADN (histonele) – sinteza ARN
pe ADN e inhibată prin adaosul de histone
Reglarea proteinei la nivelul translaţiei – e
posibilă prin acţiunea factorilor proteici, care
contribuie iniţierea, elongarea, terminarea.
Ingineria genetică
ştiinta, preocupată de crearea noilor fenotipuri prin
transplantarea genei unui organism în genomul
altuia în scop de a lichida defectele ereditare ale
genomului, adică tratarea afectiunilor ereditare
(gena întrodusă nu gurează în patrimoniul ereditar
al genomului -gazdă)
Se obtin molecule hibride (himerice)
În linii marl procedura include etapele:
1. Căpătarea genei
2. Căpătarea ADN-ului recombinat
3.Clonarea ADN-ului recombinat
Căpătarea genei:Stiind structura primară a proteinei în
laborator se poate obline gena respectivă (se oblin gene
pînă la 250 codoane)- mai greu e obtinerea genei din
genomul celulei (genele se despart prin introni)- mai
uşor e căpătarea genelor din virusuri cu enzima
revertaza.
Căpătarea ADN-ului recombinat-
gena necesară se întroduce în celulă pentru a se integra cu
genomul acestuia. Pentru aceastaîn vitro gena se uneşte cu ADN-
vector(plasmide ce conţin ADN inelar (cîteva gene).
De regulă se foloseşte E Coli, ce contine un cromozom şi plasmide,
ce plutesc în citozol (plasmida este de 1000 ori mai mica decît
cromozomul). Plasmidele se replica independent de
replicarea materialului genetic. Unele plasmide se pot include în
cromozom şi apoi din nou să-l părăsească. Plasmidele pot trece
dintr-o celulă în alta în procesul deconjugare. Plasmidele se separă
din E.Coli şi li se înlătură o parte de ADN inelar cu
ajutorulenzimelor restrictaze, care recunosc şi taiediferite sectoare.
Folosind restrictaze diferite se poate de tăiat ADN în locusurile
necesare. Inrezultat se formează capete lipicioase
(sectoaremonocatenare, capabile de a uni nucleotide
complimentare. La fel se procedează şi cu gena,care trebuie
întrodusă (se formează capete lipicioase complimentare capetelor
plasmidei). Dacă se amestecă gena şi plasmida ele se vor uni cu
capetele lipicioase. Enzima ligaza va uni capetele şi se va căpăta
molecula ADN inelara, care contine gena menită pentru
transplantare.
3.Clonarea
ADN-ului recombinat- obtinerea cantităţilor dorite
de proteină codificată de gena eucariotă întrodusă
în plasmid. Dacă în cultura E.Coli se întroduc
plasmide recombinate, se formează bacterii
recombinate. In celulă plasmidele se replică.
Bacteriile înmulţindu-se formează celule, care
conţin aceste plasmide. Acum din masa
bacteriană se poate de capatat cantităti
sufuciente de ADN recombine
Ranadamentul sintezei bacteriene este
impresionabil: Ex- 100 celule E.Coli produc prin
clonare 5 mg somatostatină (cantitate, ce se
obţine prin prelucrarea a 100 tone de creier de
bovine). Prin tehnica ingineriei genetice s-au
obtinut cantităţi mari de insulinâ (Humulună),
Interferon, vaccine.
Diversitatea formelor în Iimita uneia şi
aceaşi specie se datoreşte mutaţiilor şi într-o
măsura mai mare recombinării genetice.
Mutaţiile.
Modificările genomului organismului, care se
păstrează şi se transmit prin ereditate
se transmit apoi de la o generaţie la alta.
Modificările pot interesa o pereche de baze
(mutatii punctiforme) sau un grup de baze pe una
sau pe ambele catene ale unei molecule de DNA.
Mutatiile punctiforme: pot decurge prin:
l. substitutie (misens mutatii, unde deosebim 2 tipuri):
a. Tranzitie - o BA purinică este înlocuită tot
cu una purincă, una pirimidinică -tot cu una pirimidinică.
b.Transversie - o pereche de baze purinice
este înlocuită cu una pirimidinică sau invers.
2. Inserţie - acest mecanism constă în întroducerea unei
perechi de baze suplimentare în catena de DNA.
3. Deleţia constă în excluderea unei perechi de baze în aşa mod ca ea
nu mai poate fî complementară şi la replicare apare "golul" în ambele
catene. Unele modificări în secventa nucleotidică pot duce la
formarea codonului sinonim şi succesiunea aminoacizilor nu se va
schimba (mutatii benigne).
La afectarea segmentelor mari de genă apar mutatii întinse. In
dependentă de consecinţele modificărilor deosebim mutaţie benignă,
neutră, nocivă.
Agenţii mutageni pot provoca mutaţiile spontane cît şi mutaţiile induse.
constituiti din:- 2 lanturi polipeptidice
grele identice (H-446 AA)
Anticorpii sunt
•şi două uşoare (L-214AA),
varîabilă „V".
şi una
constantă „C"
Secvenţa de AA în porţiunea variabilă este diferită
pentru fiecare anticorp. Lanţurile sunt unite între
ele prin legături disulfidice.
Genele ce corespund porţiunilor „V" şi „C“ ale unui
anumit tip de lanţ uşor sunt foarte apropiate în
ADN al imunocitelor care produc acest tip de lanţ
uşor, dar se găsesc departe una de alta în ADN al
celulelor ce produc alte tipuride anticorpi.
De aici reiese, că în imunocit se selectează un
anumit segment de ADN, ce codifică porţiunea
variabilă a unui anumit lant uşor, care se
transferă prin transpoziţie în vecinătatea
secvenţei codificatoare a porţiunii constante a
lantului uşor. Deci ADN ce codifică sectoarele „V"
ale lanţurilor „H" şi "L" constă din cîteva gene de
tip diferit care-şi pot schimba locurile proprii şi
asocia cu formarea imenselor combinaţii.
Sinteza Anticorpilor
Fiecare dintre milioanele de anticorpi
produşi leagă unul dintre milioanele de
antigene posibile. Este greu de crezut că
organismul are în patrimoniul său
genetic cîte o genă pentru fiecare
anticorp pe care-l produce întrucât
aceasta ar presupune o
supradimensionare a genomului
eucariot.
Gradul de diversificare în obţinerea lanţurilor „H" şi
„L" este crescut prin faptul că o porţiune variabilă
este rezultatul asamblării a 3 regiuni. Deci ADN ce
determină porţiunea variabilă a anticorpului este
constituită din:
1. Porţiunea variabilă (V) constituită din - 400 de gene.
2. Porţiunea de diversitate (D) ce cuprinde -12 gene
3. Portiunea de articulare sau jonciune ţ(J) - 4 gene
Asamblarea acestor gene în diferite combinaţii permite
construirea a 20000 de sectoare V - fapt ce asigură
extrema varietate a anticorpilor.