Disfunctii ale

celulelor
pancreatice

Stanculescu Elena-Cristina
Grupa 59, seria 7
 Diabetul zaharat

Este o tulburare metabolica cronica datorata unei scaderi a

insulinei sau a unei rezistente periferice la insulina. Exista 2
tipuri principale de diabet zaharat:
DZ de tip I sau juvenil
DZ de tip II sau al adultului
Capacitatea insulinei de a actiona asupra celulelor tinta este
influentata de trei factori:
Numarul de receptori ai celulelor tinta
Afinitatea receptorilor pentru insulina
Abilitatea receptorilor de transductie a semnalului dat de
insulina
Diabetul zaharat de tip I

DZ de tip I are determinism genetic, se manifesta din

copilarie si necesita tratament de substitutie inca de la
diagnostic. Este determinat de:
Virusuri: urlian, rubeolic, coxsakie B
Substante toxice: dexorubicina, streptozocin
Factori autoimuni
Prezenta unor anticorpi impotriva celulelor insulare
Prezenta unor anticorpi antiinsulinici
In urma actiunii acestor factori, secretia de insulina
este fie deficitara, fie insulina este distrusa de anticorpi
si nu mai poate actiona la periferie.
 Insulina nonumana si mutanta
Clonarea genei pentru insulina a condus la un important progres terapeutic, mai precis la folosirea
insulinei recombinate pentru tratarea diabetului. Insulina umana a fost prima proteina recombinata
utilizata in activitatea de rutina clinica. Inainte ca aceasta sa fie disponibila se folosea insulina de
porc sau de bou. Acestea difera de insulina umana printr-un aminoacid, respectiv 3 aminoacizi.
Diferenta, desi mica, era suficienta pentru a declansa un raspuns imun din partea primitorului,
uneori reactia fiind atat de puternica incat se declansa alergia la insulina.

Secventierea genei pentru insulina nu a condus la intelegerea producerii diabetului comun, in

schimb s-a descoperit ca in unele cazuri pacientii produc o molecula de insulina mutanta cu un
singur aminoacid substituit, in oricare din lanturile A sau B.

In aceste cazuri se produce o insulina mai putin activa (are o activitate de doar 1% din capacitatea
insulinei obisnuite). Acesti pacienti , fie au intoleranta la glucoza , fie sunt diabetici si produc o
cantitate mare de insulina imunoreactiva in plasma. La acesti indivizi, imunoreactivitatea nu este
la fel de afectata ca bioactivitatea.

Pe langa aceste mutante ale insulinei s-a identificat un sit polimorfic ce contine o alela asociata cu
riscul crescut de diabet de tip I.
 Diabetul zaharat de tip II
Apare la pacientii in general peste 40 de ani, in cea mai mare parte peste 85 %
obezi si se caracterizeaza prin secretie normala sau chiar crescuta de insulina, dar cu
rezistenta a celulelor tinta la actiunea acesteia. Pricipalele manifestari ale bolii
sunt:
1. Poliurie
2. Polidipsie
3. Cresterea apetitului
4. Scaderea ponderala
5. Hiperglicemie
6. Glicozurie
7. Cetoza
8. Acidoza
9. Coma
 Cauze ale rezistentei la insulina
Genetice (monogenice si poligenice),
suficiente pentru a determina diabetul de
tip II
Pe langa factorii genetici predispozanti,
factorii ambientali joaca un rol la fel de
important:
Obezitatea
Exces de glucocorticoizi (sindrom
Cushing sau terapie cu steroizi)
Exces de hormon de crestere
(acromegalie)
Sarcina, diabetul gestational
Ovarul polichistic
Lipodistrofie (acumularea de lipide in
ficat)
 Efectele deficitului de insulina asupra
metabolismului glucidic
La individul normal ficatul are o importanta functie glucostatica:
Capteaza glucoza pe care o stocheaza sub forma de glicogen
Hepatocitul are G-6-P-aza astfel ca elibereaza glucoza in sange
Insulina faciliteaza glicogenogeneza si inhiba eliberarea glucozei din
hepatocit.
In diabet are loc o crestere a glucagonului, catecolaminelor si cortizolului
plasmatic, datorita stresului provocat de boala, care altereaza si functia glucostatica
a ficatului.
Hiperglicemia-consecinta principala a deficitului de insulina-produce:
Hiperosmolaritate care duce la diureza osmotica, cu aparitia senzatiei de sete
intensa, si apoi la polidipsie
Pierderi de Na+ si K+ la nivel renal
Scaderea consumului celular al glucozei determina hiperglicemie, ceea ce duce la
pierderea de glucoza prin urina, datorita reabsorbtiei limitate a glucozei la nivelul
tubului contort proximal; 1 gram de glucoza pierduta inseamna 4,1 kcal pierdute,
ceea ce determina mobilizarea proteinelor si a depozitelor de lipide in scop
energogenetic, avand ca efect scaderea ponderala.
 Datorita glicemiei constant crescute, Hb este glicozilata, dozarea acesteia fiind un
indicator foarte fidel al nivelului acesteia intr-un anume interval de timp ( spre deosebire de
determinarea glicemiei care arata nivelul acesteia in momentul recoltarii sangelui), fiind
extrem de utila in monitorizarea pacientului diabetic.
Scaderea consumului intracelular al glucozei are drept consecinta:
Catabolism protidic si lipidic crescut, in scop energogenetic
In neuronii hipotalamici ventromediali are loc stimularea foamei cu hiperfagie
Cetogeneza (datorita catabolizarii lipidelor) ce duce la acidoza care determina instalarea
comei.
 Efectele deficitului de insulina asupra
metabolismului proteic
Gluconeogeneza crescuta din aminoacizi
Hiperglucagonemie
Cresterea cortizoluli plasmatic
Balanta azotata negativa
Rezistenta scazuta la infectii, datorita scaderii inclusiv a imunoglobulinelor
(anticorpi), precum si deteriorarii barierelor anatomice naturale (tegumente,
mucoase)
 Efectele deficitului de insulina asupra
metabolismului lipidic
Catabolism lipidic cu producere excesiva de corpi cetonici
Scaderea sintezei de acizi grasi si trigliceride
Creste nivelul plasmatic al acizilor grasi liberi
Glucagonul crescut creste mobilizarea acizilor grasi din tesutul adipos
Creste nivelul plasmatic al trigliceridelor si chilomicronilor prin
Scaderea introducerii trigliceridelor in tesutul adipos
Scaderea activitatii lipoprotein-lipazei
Cetoacidoza, consecinta severa a absentei glucozei, este determinata de
catabolismul lipidic. Rezulta astfel acetil-CoA in exces cu producere de acetoacetil-
CoA din care se formeaza cantitati importante de acid acetoacetic, apoi acetona si
acid -hidroxibutiric. Lipidele sunt, in mod obisnuit, sursa de energie pentru
animalul fara alimentatie.
 Efectele deficitului de insulina asupra metabolismului
colesterolului
Hipercolesterolemia ce va determina
ateromatoza (depunerea colesterolului in tesutul
subintimal al endoteliului arterial si formarea
placii de aterom) care are drept consecinta
arterioscleroza ce produce microangiopatie si
macroangiopatie diabetica (afectarea atat a
vaselor mari, cat si a vaselor foarte mici, de tipul
vasa vasorum, vasa nervorum, arteriolele
aferente si eferente din glomerulii renali, precum
si vasele retiniene).
Cresterea VLDL si LDL prin:
Cresterea productiei de VLDL
Scaderea indepartarii LDL si VLDL din plasma
 Manifestari clinice:

Acidoza metabolica
Respiratia Kssmaul (respiratie profunda si rapida)
Urina foarte acida
Pierderi urinare de sodiu si potasiu
Deshidratare
Hipovolemie
Hipotensiune
Uneori are loc o acumulare de lactat cu acidoza lactica ce complica acidoza
diabetica
coma
 Agentii sulfonilureici
Aceasta clasa de medicamente este folosita in tratamentul
pacientilor cu diabet de tip II, non-insulino-dependent.
Acestia au fost descoperiti accidental dupa al II-lea Razboi
Mondial, cand s-a observat ca substante inrudite cu agentii
sulfonilureici au produs hipoglicemie.
Ei intensifica secretia de insulina in celulele pancreatice prin
legarea la subunitatile SUR si la canalele de potasiu dependente
de ATP, in acest fel descrescand probabilitatea ca aceste canale
sa fie deschise. Astfel se stimuleaza secretia dependenta de
insulina. Prin cresterea secretiei de insulina si scaderea glucozei
din sange este descrescuta rezistenta la insulina a acestor
pacienti.Spre deosebire de insulina care se injecteza, acestia se
administreaza oral si sunt preferati de multi pacienti. Totusi,
sunt eficienti doar in cazul diabetului de tip 2, celulele ale
pacientilor cu diabet de tip 1 sunt distruse si nu este eficienta
decat terapia cu insulina de substitutie.
Implicatia receptorului insulinic in formele rare de
diabet

Au fost descrise cateva boli in care mutatia receptorului pentru insulina blocheaza
activitatea insulinei.
O astfel de mutatie este leprechaunismul care afecteaza marcat cresterea atat in viata
intrauterina cat si dupa nastere si este in general letala in primul an de viata.
Unii indivizi produc anticorpi impotriva propriilor receptori insulinici. In astfel de cazuri,
insulina, fie ca este produsa endogen ,fie ca este administrata nu functioneaza cum trebuie
pentru ca intra in competitie cu anticorpii pentru siturile de legare la receptori, in consecinta,
acestia sunt hiperglicemici.
Alti anticorpi pot fi insulino-mimetici , acestia nu doar se leaga de receptor, ci si mimeaza
actiunea insulinei, ca urmare acesti pacienti vor suferi de hipoglicemie severa.
 Captare Deficit de insulina+
redusa a Lipoliza crescuta
Exces de glucagon
glucozei

Catabolism proteic
crescut

Hiperglicemie Cresteri ale AA Cresteri ale AGL

Gliceozurie Pierderi de N Cetogeneza
Diureza osmotica Cetonurie

Deshidratare
acidoza

Coma
deces
 Efectele excesului de insulina
Sunt efectele hipoglicemiei asupra sistemului nervos. Glucoza este singurul
combustibil folosit de neuron-exceptie fac cei care nu au mancat timp indelungat.
In creier, rezervele de glucoza sunt foarte reduse, si din acest motiv, metabolismul
neuronal este strict dependent de nivelul plasmatic al glucozei.
Scaderea glicemiei la 60-75 mg/dl produce palpitatii, transpiratii, agitatie, care
sunt efectele reactiei vegetatve adrenergice, asociata cu efectele cresterii
secretiei de glucagon si STH.
La scaderi mai importante ale glicemiei (45-60 mg/dl) apar simptome
neuroglicopenice:
Foame
Sindrom confuzional
Anomalii cognitive (datorita cresterii secretiei de cortizol)
Apoi, la glicemii si mai mici, de 30-45 mg/dl apar:
Letargie
Coma
Convulsii (la glicemii de 20-30 mg/dl)
Deces (la glicemii<15 mg/dl)
 Bibliografie

Fiziologie, Note de curs Editia a II-a

Boron-Medical Physiology
Guyton and Hall- Textbook of Medical Physiology
Williams Textbook of Endocrinology