Notiuni generale

Activitatea eoliana este efectiva numai in arealele lipsite complet de

covor vegetativ si materialul de suprafata este numai ocazional
umed. Cele mai importante asemenea zone sunt regiunile aride ale
lumii, dar si zonele de tarmuri, terenurile nude (in special unde
masurile de protectie a solului sunt slabe) si in campiile fluviale cu
albii in migrare, in special in jurul marginilor ghetarilor si calotelor
glaciare. In asemenea medii procesele eoliane pot juca un rol
important in evolutia reliefului, iar in marile deserturi ale lumii
vantul este cel mai important agent geomorfologic.

Deoarece cea mai importanta parte a reliefului creat de vant se afla

in deserturile fierbinti ale lumii, ne vom ocupa in mod special de
acestea. Formele eoliene care se formeaza in mediile costiere sau
periglaciare sunt abordate la capitolele respective.
 Relieful de eroziune
eoliana

Eroziunea eoliana se caracterizeaza prin doua

principale procese: deflatia si coraziunea.
 Deflatia
este actiunea de spulberare si sortare a particulelor de
la suprafata terenurilor cauzata de vant. Deserturile
fierbinti ale lumii sunt o sursa majora de praf
atmosferic. Se estimeaza ca intre 130 si 800 megatone
de material este spulberat anual de pe continente prin
deflatie, iar Sahara contribuie singura cu 60 - 200
megatone de praf. Deflatia este un proces concentrat
spatial si temporar. Chiar in regiunile aride el este
restrans la zone de favorabilitate. O mare parte din
materialul deflat in fiecare an este transportat in timpul
marilor furtuni de praf care de obicei tin cateva zile.
 Forme de eroziune datorate deflatiei
Desi eroziunea eoliana poate fi activa pe campiile
aluviale si pe plaje, formele de eroziune sunt rareori
pastrate in asemenea medii din cauza distrugerii lor de
catre actiunea fluviala sau a valurilor. Numai in
regiunile aride unde alti agenti erozionali sunt mai
putin importanti, formele de eroziune eoliana sunt
abundente.
O mare parte a deserturilor este acoperita de asa-
numitul pavaj de deflatie, format din elemente de roca
mai grosiere care depasesc competenta vantului si
raman astfel pe loc (fig. 1).
 Fig. 1. Formarea pavajului de deflatie.

Asemenea intinderi spulberate de vant poarta in Sahara numele de reg iar in Australia
numele de giber plains. Cele mai tipice ocupa vechi campii fluviale acoperite cu o
patura subtire de nisipuri grosiere sau pietrisuri, care cu timpul sunt lustruite si
acoperite de o pojghita superficiala de oxizi de fier sau magneziu (patina desertica).
 Tot in categoria pavajelor de deflatie pot fi
incadrate si unele forme oarecum asemanatoare
reg-urilor, cum ar fi:
sai-urile din desertul Tarin, care corespund
unor campii piemontane formate din pietrisuri
grosiere, lustruite de vant si din care materialul
fin a fost spulberat;
hamadele din Sahara, vechi suprafete de
eroziune sau platouri structurale de pe care
deflatia spulbera cuvertura de sfaramaturi fine,
ramanand doar un pavaj de pietris grosier;
serir - urile din platourile calcaroare ale
desertului Libiei.
Coraziunea sau abraziunea eoliana

este actiunea de lovire a rocilor sau ale altor

suprafete de particulele transportate de vant.
Ea se resimte mai ales in vecinatatea solului,
deoarece incarcatura de nisip este aici
maxima. La peste 2 m de suprafata coraziunea
devenind aproape nula.
Forme de eroziune datorate coraziunii
Microforme
O trasatura caracteristica suprafetei deserturilor de piatra este prezenta
unor pietre numite ventifacte, care variaza in dimensiune de la pietris la
blocuri. Ventifactele au doua caracteristici comune: prima, suprafata lor
este fatetata si, a doua, acestea sunt slefuite. Bucatile de roca, prea grele
pentru a fi miscate de vant, sunt polizate pe directia vantului in unghiuri
de 30 - 60o.
Ventifactele pot avea o fateta, doua sau mai multe. O categorie obisnuita
in Sahara are trei fatete si se numeste dreikanter (din cuvintul german:
trei fete). Coraziunea a mai multor fatete ar indica faptul ca au existat mai
multe directii ale vantului. Or, studiile experimentale au aratat ca
ventifactele pot fi formate in principal de vanturile unidirectionale. In
acest caz coraziunea are loc simultan pe toate fetele, pe masura ce
particulele de praf sunt transportate in vartejuri in directia curgerii.
Ventifactele sunt apoi rostogolite intr-o noua pozitie si procesul de slefuire
are loc pe alta fateta.
 Mezoforme
In aceasta categorie sunt o varietate de forme canelurate si microdepresiuni cu dimensiuni de
zeci pana la sute de metri.
Cele mai caracteristice sunt yardangurile, niste santulete alungite in directia vantului,
cu curbe aerodinamice, despartite de creste instabile. Adancimea acestora este sub 10 m, de
regula, 2 - 3 m, iar lungimea lor de 100 m si chiar peste. Pastrarea in relief a crestelor se
datoreste mai ales fixarii argilei de catre smocurile de iarba si tufele rare. Yardangurile sunt
frecvente in argilele uscate, deoarece rezistenta lor la actiunea abraziva a grauntelor de nisip
este mica. Sunt tipice in pustiurile din Asia Centrala. Asemenea santulete se intalnesc si pe
crestele din gips din desertul Libiei (unde se numesc djef-djef) sau in vestul Egiptului in
granite si cuartite extrem de rezistente.
Similare yardangurilor ca scara de marime sunt o serie de microdepresiuni, formate in
regiuni desertice cu relief de mica altitudine. Acestea au o varietate de nume locale dar toate
s-au format ca microdepresiuni de deflatie. Ele variaza de la mai putin de 1 m adincime si
cativa metri latime, pana la forme mari care gradat trec spre macroforme de eroziune
eoliana. Evolutia microdepresiunilor de deflatie este influentata de acei factori care
controleaza procesul de deflatie, in special conditiile locale date de continutul de umezeala a
stratului erodat sau prezenta vegetatie.
Coraziunea si deflatia in asociatie cu dezagregarea ataca cu precadere straturile de roci
friabile, formatiunile mai dure ramanand tot mai proeminente. Apar astfel creste, ciuperci
eoliene, stalpi. Cand baza ciupercilor este subtiata si apoi rupta, partea superioara ramane
catva timp sub forma unor pietre oscilante.
 Macroforme
Existenta unor mari bazine in cadrul deserturilor au fost facute cunoscute de primii
exploratori ai acestor regiuni, dar extinderea si regularitatea desfasurarii lor au fost
apreciate odata cu tehnicile satelitare. Bazinele sunt forme de relief de la cativa
metri adancime si peste 100 m latime. Exemple sunt pans-urile din Africa de Sud,
forme depresionare mari, cu adancimi de peste 100 m si latimi de peste 100 km.
Depresiunile mai mici sunt formate datorita deflatiei locale, orientata in lungul
liniilor de drenaj, in timp ce altele sunt localizate intre dune. Cele mai cunoscute
forme de acest tip sunt fuldji, vadi si depresiunile de coraziune si deflatie.
Fuldji sunt adancituri de forma ovala ce seamana cu urma uriasa a unei
copite de cal. In pustiul Arabiei aceste excavatii sunt mai adancite in partea
frontala (concava), situata in directia vantului.
Vadi sunt culoare alungite care se intind pe o lungime de cativa kilometri,
amintind albiile unor rauri. Prin actiunea de coraziune si deflatie, versantul care sta
in calea vinturilor dominante este mai abrupt, in timp ce in partea opusa are o
panta domoala, permitand chiar unele acumulari incipiente de nisip.
Depresiunile de coraziune si deflatie sunt bazine depresionare foarte mari
mult mai complexe ca origine. Unele par sa fie de origine tectonica, dar deflatia
este cea care le mentine ca forma depresionara. Cea mai remarcabila concentrare
de mari bazine depresionare se afla in Egipt unde acopera mai mult de 70 000
km2 si au o adancime medie de 250 m. Aici se afla depresiunea Qattara, cel mai
adanc bazin, care atinge o adancime de 134 m sub nivelul marii si un volum de
3200 km3.
 Relieful de acumulare eoliana
Cele mai importante forme de relief asociate cu
procesele eoliene sunt cele de acumulare, mari
aglomerari de nisip si praf pe care vantul le-a smuls sau
le-a spulberat. Majoritatea acumularilor eoliene se
suprapun pe amplasamentul unor panze aluviale
depuse in perioadele pluviale ale Cuaternarului. Ele
ocupa mari zone numite mari de nisip (sau erg-uri in
Sahara), caracterizate prin asamblaje de forme care
dau suprafetei terenului aspectul asemanator undelor.
Cercetarile au aratat ca exista o ierarhie a formelor de
acumulare eoliana pe clase de dimeniuni ce consta
din riduri, dune si megadune.
 Ridurile
Ridurile variaza in amplitudine de la 0,1 cm la
100 cm si sunt spatiate de regula la 20 m. Ele
sunt asimetrice in sectiune transversala, cu
pante in jur de 10o pe fata expusa vantului si
de 30 - 35o pe fata de sub vant. Dupa modelul
lui Bagnold (1941), ele se dezvolta pornind de
la neregularitati foarte mici pe suprafata
nisipului printr-o combinatie de creep de
suprafata (tarare) si saltatie.
 Dunele
Dintre toate formele de relief caracteristice deserturilor, dunele au
primit cea mai importanta atentie din partea oamenilor de stiinta.
Pentru ca o duna sa se formeze trebuie mai intai sa se acumuleze o
cantitate de nisip.
Aceasta se aduna acolo unde viteza vantului se reduce, fie datorita
neregularitatii terenului, fie instabilitatii primare a dinamicii aerului.
Dunele ating un profil caracteristic de echilibru care poate fi
impartit in trei componente: panta de eroziune sau panta dinspre
vant, creasta si panta de acumulare sau panta de sub vant. Nisipul
erodat de pe panta dinspre vant se acumuleaza pe panta de sub
vant, astfel ca dunele se misca in directia vinturilor dominante.
Ratele de deplasare a dunelor depind de tipul si dimensiunea
dunelor si de frecventa si forta vinturilor. Tipice sunt rate de 10 - 20
m/an.
Fig. 3. Formarea dunelor longitudinale
 Inaltimea dunelor creste pana ce se
stabilizeaza de-a lungul unei forme de
echilibru. Cele mai multe dune variaza in
inaltime de la sub 3 m la peste 100 m, in rare
cazuri au fost observate dune si peste 500 m.
Megadunele sunt similare in sectiune
transversala dunelor, dar ele sunt complicate
datorita prezentei dunelor supraimpuse.
Fig. 4. Formarea dunelor transversale
 Dunele se impart in doua mari
categorii: dunele libere, care sunt in functie
directa de viteza vanturilor si dunele
constranse, care sunt impiedicate de diferite
obstacole sa se dezvolte (vegetatie, bariere
topografice etc).
 Dunele libere
Dunele cu o singura orientare a pantei de acumulare (panta de sub
vant) sunt asociate cu vanturile unidirectionale. Axele lor sunt
orientate normal fata de vantul dominant, de aceea mai sunt
grupate in categoria formelor transversale.
Dunele simple, drepte, paralele sunt numite dune trasversale,
apoi dune cu creste barcanoide, alcatuite din dune asemanatoare
barcanelor, unite de-a lungul unor aliniamente si barcane simple.
Formele extrem de alungite cu doua, mai multe sau mai putine
pante de acumulare aflate in sensuri opuse sunt numite dune
liniare (sau longitudinale). In contrast cu dunele transversale,
transportul de nisip este paralel la linia de creasta. Nu exista o
unitate de opinii privind originea dunelor liniare, dar cei mai multi
cercetatori considera ca ele se dezvolta acolo unde exista doua
vanturi dominante convergente oblic. Dunele liniare pot atinge
lungimi de zeci de kilometri si ele se pot uni formand jonctiuni in
forma de Y.
 Dunele cu mai multe pante de acumulare orientate in directii
diferite au o forma aproximativ piramidala, dar cu brate alungite
adesea neregulate. Aceste forme care sunt atribuite vanturilor
puternice ce bat din mai multe directii diferite in timpul unui ciclu
anual au o varietate de nume, dar de obicei ele sunt numite dune
sub forma de stea. Alte acumulari de nisip in care se includ panzele
de nisip, siruri de nisip, dunele dom nu prezinta pante abrupte de
sub vant si pot atinge dimensiuni impresionante.
In plus la aceste tipuri de baza sunt dunele compuse ce cuprind
doua sau mai multe tipuri de baza care se unesc si se supraimpun.
Ulterior, un tip de duna devine dominant si se poate forma, de
exemplu, o megabarcana. Dunele complexe reprezinta mai multe
dune asociate din diferite tipuri de dune de baza. De exemplu,
dunele stelare se pot asocia frecvent cu dunele liniare, iar barcanele
ocupa depresiunile dintre ele.
Fig.5 Barcana Fig. 6. Formarea dunelor stea
 Dune constranse
O alta varietate de dune sunt in relatie cu
vegetatia, barierele topografice sau localizarea
surselor de nisip. Varietati de asemenea dune
sunt prezentate in fig. 7. In acumularile de nisip
care au fost stabilizate de vegetatie, o serie de
perturbari care indeparteaza vegetatia duc la
formarea unor microdepresiuni de tip
cratere (blowout). Acestea au forma circulara sau
eliptica, de obicei de numai cativa metri si s-au
format prin deflatia nisipului (fig. 7 A).
Fig. 7. Tipuri de dune constranse
 Daca deflatia este intensa, depresiunile devin mai mari,
asemanatoare dunelor parabolice, dar cu orientare inversa fata de
vantul dominant (fig. 7 B). Lunetele se formeaza pe suprafata pans-
urilor, depresiunilor lacustre saraturate si de-a lungul lagunelor
mareice (fig. 7 C) si sunt alcatuite din particule de argila si sare.
Periodic sarurile si argilele uscate sunt transportate pana intalnesc
vegetatie. Tufisurile izolate si palcuri de vegetatie in desert
genereaza acumulari de nisip care sunt cunoscute sub numele
de dune - crang sau nebka (fig. 7 D). Aceste situatii se intalnesc nu
numai in deserturi, ci si in tinuturile temeperate, de-a lungul
tarmurilor unde miscarea nisipurilor intalneste vegetatie.
Topografia poate afecta curgerea aerului prin reducerea vitezei
vantului si crearea de vartejuri. Situatii de acest tip sunt ilustrate in
fig. 7 E si F, formandu-se dune in fata obstacolului sau dune sub
vant. Cand vantul intalneste o panta abrupta, inalta se poate forma
un mare si puternic vartej, care genereaza asa-numitele dune ecou,
adiacente abruptului. Ele se extind uneori pe mai multi kilometri.
Forme uriase de peste 400 m inaltime au fost intalnite in Algeria.