Minnie Psychological Center

Prof. Dr. Geanina Cucu-Ciuhan

Nicoleta Dalu
Aida-Marina Sararu
 Timiditatea
 Anxietatea/fobia sociala
 Mutismul selectiv
 Anxietatea de separare
 Refuzul scolar
 Tulburarea de stres posttraumatic
 Depresia
 TIMIDITATEA
 Spunem despre un copil ca este timid atunci cand:
 este retras și nu socializează cu copiii de aceeași vârstă;
 nu vorbește cu străinii și se ascunde în spatele nostru, agățându-se de haine, atunci când este
întrebat de vorbă;
 nu are mulți prieteni, nici nu inițiază conversații cu alți copii;
 este temător ori de câte ori se află în situații noi.

 Prezența timidității la copil poate avea mai multe cauze, cum ar fi:
 un copil timid poate fi un copil introvert care are frecvent nevoie de momente de singurătate,
astfel încât să își poată reîncărca energia necesară socializării cu cei din jur;
 altii pot avea un nivel înalt de sensibilitate, în sensul în care sunt foarte conștienți și puternic
influențați de mediul înconjurător.

 Atunci când copilul se confrunta cu o timiditate exagerata este posibil sa

sufere de anxietate/fobie socială.
 FOBIA SOCIALA LA COPII

 este o tulburare anxioasa ce presupune o frica exagerata si persistenta ce

apare in situatiile sociale sau de performanta;

 poate surveni in interactiunea cu persoanele nefamiliare sau in situatiile in

care copilul este supus unei posibile evaluari din partea celorlati;

 anxietatea se manifesta si in interactiunea cu egalii, nu doar cu adultii;

 debutul poate surveni brusc, după o experienţă stresantă sau umilitoare, ori
poate fi insidios;

 evoluţia fobiei sociale este adesea continuă.

 EXEMPLE DE SITUATII IN CARE POATE
APAREA ANXIETATEA SOCIALA:

 situatiile care presupun interactiuni sociale (de ex., a avea o

conversatie cu un profesor/coleg, a intalni persoane nefamiliare);

 situatiile in care poate fi observat (bautul sau mancatul in

public);

 situatiile in care este supus evaluarii celorlati (de ex., a vorbi in

public, a raspunde la intrebarile adresate de catre profesor).
FOBIA SOCIALA SE POATE ASOCIA CU:

 hipersensibilitatea la critică;
 autoevaluare negativa;
 dificultatea in a se afirma;
 stimă de sine scăzută;
 sentimente de inferioritate;
 timiditatea excesiva;
 refuzul scolar;
 dispozitie depresiva;
 IN CAZUL COPIILOR CU FOBIE SOCIALA POT FI
OBSERVATE URMATOARELE:

 au aptitudini sociale reduse (de ex., contact vizual redus);

 prezinta semne observabile de anxietate (de ex., maini reci si umede, tremurături, voce
tremurată);

 obţin rezultate şcolare sub capacităţile lor, din cauza anxietăţii sau evitării participării
in clasă;

 vociferări, accese coleroase;

 stupefacţie, statul lipit/strans de o persoană familiara sau incercarea de a ramane in

apropierea adulţilor familiari;

 inhibarea interacţiunilor pană la mutism;

 evitarea interactiunilor, refuzul de a participa la jocurile in grup;

 in cazurile mai severe poate aparea abandonul scoalar.

 MUTISMUL SELECTIV
 incapacitatea persistentă de a vorbi în anumite situații concrete (de ex., la
școală, cu anumiți adulți, cu partenerii de joacă), în ciuda faptului că
obișnuiește să vorbească cu persoanele familiare;
 în unele situații, copilul poate folosi modalități nonverbale de exprimare,
precum arătatul cu degetul, scrisul sau pronunțarea unor sunete scurte cu o
voce schimbată;
 la școală, copilul poate avea o performanță scăzută ca urmare a refuzului de a
vorbi, ceea ce va îngreuna semnificativ procesul evaluării;

 tulburarea se instalează, de regulă, înainte de vârsta de 5 ani, devenind

evidentă abia în momentul intrării la școală;
 aproape intotdeauna mutismul selectiv apare in comorbiditate cu anxietatea
socială, disparand odată cu înaintarea în vârstă (spre deosebire de celelalte
simptome specifice anxietatii sociale), de aceea este foarte important sa
investigam cazuele si sa intervenim cat mai repede.
 Timiditate si anxietate – modalităţi de
abordare în clasă

1. Puteţi să vă formaţi o rutină constantă şi cât mai predictibilă în legătură

cu modul de desfăşurare a orelor, astfel încât copiii timizi/anxiosi să ştie la
ce să se aştepte şi să aibă senzaţia că deţin controlul situaţiei, nivelul
anxietăţii pe care o resimt fiind astfel semnificativ diminuat.

2. Creaţi în clasă un mediu care să fie suportiv pentru toţi elevii şi nu

permiteţi să se facă glume pe seama unora dintre ei sau să fie înjosiţi.

3. Susţineţi interacţiunile sociale lăudând fiecare intervenţie pozitivă a

elevilor timizi/anxiosi. Evitaţi să îi criticaţi atunci când greşesc sau se
extrimă neclar, încercând mai degrabă să îi încurajaţi când dau un răspuns
corect sau au comportamente adecvate.
4. Luaţi în considerare şi fiţi atenţi la gândurile, emoţiile, sentimentele şi
percepţiile elevilor timizi/anxiosi, deoarece toate acestea au un rol foarte
important în evaluare şi intervenţie. Deoarece copilul deţine cel mai bine
puterea asupra propriilor ganduri, emoţii şi sentimente (chiar dacă manifestă
dificultăţi în a le verbaliza), este foarte important sa-l intrebati ce anume il
sperie/il determina sa ramana retras si sa-l ajutati sa verbalizeze.

5. Încurajaţi discuţiile cu privire la activităţile zilnice şi emoțiile care sunt

generate de astfel de activități. Puteți vorbi despre activitățile sale
extrașcolare sau modul în care și-a petrecut timpul de joacă – intalnirea de
dimineata, discutie de grup, rubrica noutati, intrebari din partea colegilor.

6. În cazul în care copilul se simte anxios în preajma celorlalți, îi puteți sugera

psihologului sau consilierului școlar să îl învețe diferite modalități de a se
relaxa în situații stresante, precum tehnicile de respirație, relaxarea
musculară, imageria etc.
7. Învățați elevii despre subiectul timidității utilizând povești sau alte tipuri
de activități. Observarea modului în care ceilalți fac față
timidității/anxietatii le poate servi drept exemplu de urmat.

8. Învățarea efectivă a unor abilități sociale, urmată de utilizarea lor în

situații de viață concrete sau în relație cu persoane nefamiliare îl poate
ajuta pe elevul timid/anxios să își îmbunătățească semnificativ abilitățile
conversaționale. Concret, aceste abilități sociale cuprind inițierea și
menținerea conversațiilor, autoprezentarea, implicarea in discutiile într-un
grup, cererea de ajutor atunci când este necesar etc. Elevii pot învăța
modalități de inițiere a conversațiilor și pot exersa interacțiunea socială
prin jocuri de rol sau jocuri cu păpuși/marionete.

9. Setați obiective concrete și oferiți laude și încurajări atunci când

obiectivele sunt îndeplinite. Este necesar să vă asigurați că aceste
obiective sunt posibil de realizat. Un exemplu de astfel de obiectiv ar fi ca
elevul timid/anxios să ridice mâna în timpul orei și să contribuie la
discuție.
10. Oferiți modele de comunicare eficientă, utilizând demonstrații efective
sau înregistrări video. Evidențiați elevilor acele comportamente care
reflectă o comunicare adecvată și discutați despre motivul pentru care
acestea sunt considerate comportamente pozitive.

11. Încurajați un simț al umorului adecvat în rândul elevilor, întrucât

glumele reprezintă un posibil mijloc de a interacționa și comunica, atâta
timp cât nu se ironizează între ei.

12. Elevii timizi/anxiosi au abilităti sociale mai puțin dezvoltate comparativ cu

covârstnicii. Oferindu-le oportunitatea de a se juca sau chiar a ajuta
copii mai mici, încrederea și stima de sine le va crește. În acest mod, îi
putem ajuta să își îmbunătățească aceste abilități sociale și le vom evidenția
și încuraja punctele forte. De exemplu, în cazul în care un elev timid/anxios
este bun la o anumită materie, îi putem atribui un rol de tutore pentru elevii
de aceași vârstă sau mai mici care nu se descurcă la fel de bine.
13. Asigurați-vă că îi atribuiți fiecărui copil timid/anxios câte un partener în
cadrul activităților ce implică munca sau jocul în echipe, întrucât acești copii
sunt în general aleși ultimii și riscă să rămână fără partener.

14. Încercați să facilitați interacțiunile pozitive dintre elevi utilizând o jucărie

sau un joc ce se poate juca in tandem sau in grup. În acest mod, copiii
vor fi mai implicați și vor interacționa mult mai bine, scăzând riscul de a
apărea discuțiile contradictorii.

15. Facilitați interacțiunea dintre elevi formând grupuri cât mai restrânse în
cadrul activităților. Puteți încerca să plasați copiii timizi/anxiosi alături de
elevii cât mai deschiși, prietenoși, calmi, atât atunci când îi așezați în bancă,
cât și în cadrul activităților de cooperare.

16. Alegeți acele activități de grup în care fiecare elev are un rol specific. De
exemplu, cereți fiecărui elev să citească un anumit paragraf, urmând ca apoi
să prezinte respectivul paragraf colegilor săi. Realizati acest exercitiu cat
mai des, transformandu-l intr-o rutina. Astfel, creati un mediu predictibil
care ajuta la diminuarea anxietatii, oferindu-le totodata sansa de a se expune
cat mai frecvent si de a-si exersa abilitatile de a raspunde/a vorbi in fata
clasei.
17. Implicați elevii timizi/anxiosi cerându-le părerea cu privire la activitățile
ce urmează să fie realizate în clasă. Le puteți da roluri specifice care
încurajează interacțiunea socială (de exemplu, sa imparta fisele colegilor).

18. Incurajati elevii sa ofere/ceara informatii despre activitatile pe care le-au

realizat. De exemplu, dupa finalizarea unei activitati, pot descrie ceea ce au
facut: „Eu am avut o fisa cu 3 exercitii. La primul exercitiu trebuia sa
incercuiesc cuvintele care incep cu sunetul M, la al doilea trebuia sa despart
in silabe niste cuvinte si la ultimul trebuia sa reprezint grafic cuvinte care
incep cu sunetul B. Cel mai mult mi-a placut exercitiul.... Cel mai dificil mi
s-a parut exercitiu....” De asemenea, elevii pot fi incurajati sa-si adreseze
reciproc intrebari de tipul: „Tie ce ti-a placut cel mai mult/care exercitiu ti-a
placut cel mai mult? Care ti s-a parut cel mai greu/mai usor exercitiu?”. Si in
acest caz este necesar sa se creeze o rutina.

19. Identificați care sunt interesele elevilor mai retrași și încercați să le

includeți în cadrul discuțiilor și a activităților de învățare. Pentru acest lucru
puteti cere ajutorul parintilor, intrebandu-i ce anume le place sau ii
intereseaza.
20. La începutul unei situații sau activități noi, puteți oferi elevilor
timizi/anxiosi ocazia de a observa activitatea, pentru a se obișnui cu ea
și a vedea ce are de făcut.

21. Folosiți un ton verbal blând și calm atunci când numiți unul dintre elevii
timizi/anxiosi pentru a raspunde. Invitați-i să răspundă doar atunci când
credeți că știu răspunsul corect.

22. Încurajați participarea la activități sociale extrașcolare (precum diferite

organizații pentru copii, echipe sportive, cercetași etc.).

23. Discutați cu părinții cu privire la oportunitățile pe care aceștia le pot

oferi copilului pentru a crește implicarea socială a acestuia (de
exemplu, i se poate da voie să rămână peste noapte la un coleg, poate
merge in vizita la unii dintre colegi).
24. Stabiliți-vă așteptări realiste și fiți suportivi. Puteți stabili o relație de
încredere cu elevul încercând să aveți și discuții în particular cu acesta,
apropiindu-vă de el, stabilind contactul vizual, ascultând cu atenție și
răspunzând la ceea ce vă transmite. În acest mod, veți crește probabilitatea
ca acesta să participe activ la oră.

25. Ajutați-i să își îmbunătățească încrederea în sine expunându-le lucrările

artistice sau diferitele proiecte realizate, astfel încât ceilalți să le poată
vedea.

26. În timp ce sunteți înțelegători și atenți la nevoile elevilor retrași, este

important să faceți în așa fel încât să nu întăriți comportamentele
timide/evitante ale elevului, oferindu-i prea multă atenție sau recompense
în momentul în care manifestă astfel de comportamente.
27. Nu îi încurajați dependența făcând prea multe lucruri în locul copilului
sau pentru copil. Oferiți-i și lui unele responsabilități pentru a nu îi lăsa
senzația că nu este capabil să facă anumite lucruri de unul singur.

28. Nu forțați un copil timid/anxios să vorbească sau să prezinte ceva în

fața clasei, dar încurajați-l cât mai des să facă acest lucru si laudati-l
atunci cand o face.

29. Evitați să etichetați elevul ca fiind “timid” (sau punandu-i orice alta
eticheta) atunci când vorbiți cu părinții sau alți adulți, iar acesta este de
față sau poate auzi discuția.

30. Fiți atenți la semnele ce ar putea indica existența unei probleme mai
serioase, precum situaţiile în care: elevul nu vorbeşte niciodată, nu se
implică în activităţile şcolare, nu mănâncă mesele principale, nu foloseşte
toaleta, acuză dureri fizice sau este extrem de anxios când i se vorbește.
În astfel de situații este indicat să vă adresați consilierului școlar și
părinților pentru a cere ajutor de specialitate.
 In astfel de cazuri se recomanda tratamentul medicamentos
(prescris de medicul psihiatru) in combinatie cu psihoterapia, cea
mai eficienta in cazul tulburarilor anxioase fiind psihoterapia
cognitiv-comportamentala. In cadrul acestor sedinte de
psihoterapie copilul este invatat anumite abilitati si tehnici pentru
a-si reduce anxietatea:
 este invatat diferite tehnici de relaxare;
 este invatat sa-si identifice si sa-si inlocuiasca pattern-urile de gandire
negativa si pe cele de comportament cu unele pozitive;
 este invatat sa distinga intre ganduri realiste si nerealiste;
 sunt realizate exercitii de expunere progresiva la situatiile anxiogene;
 sunt exersate abilitatile sociale;
 i se dau teme pentru acasa in vederea exersarii si generalizarii abilitatilor
dobandite.
 ANXIETATEA DE SEPARARE
 principalul simptom: anxietatea excesivă în legătură cu separarea de cei
de care copilul este ataşat;

 când separarea este iminentă apare anxietatea anticipatorie

(copiii mici suferă numai când separarea survine realmente);

 când survine separarea, copilul poate experimenta o anxietate mergând

până la panică;

 tulburarea apare de regulă dupa o pierdere, moartea unei rude sau a unui
animal iubit, o maladie a copilului sau a unei rude ori o schimbare în
ambianţa copilului;

 este mai frecventă în familiile strâns unite şi afectuoase.

 In cazul unui copil cu anxietate de separare pot fi
observate urmatoarele aspecte:
 refuzul de a vizita/a dormi la un prieten, de a merge în tabară sau la şcoală;
 incapacitatea de a sta singur într-o cameră;
 un comportament adeziv, strâns lipit de părinţi, urmărindu-i prin toată casa;
 au dificultăţi în a merge la culcare şi insistă ca cineva să stea cu ei până adorm;
 când sunt separaţi de persoanele de care sunt ataşaţi aceşti copii sunt adesea preocupaţi de frici
morbide, cum că acestor persoane sau lor înşişi le poate surveni o boală sau un accident;
 pot avea coşmaruri al căror conţinut exprimă fricile lor morbide;
 işi exprimă teama de a nu fi pierduţi şi de a nu se mai întâlni niciodată cu persoanele de atasament;
 atunci când copilul anticipează o eventuală separare apar şi o serie de acuze somatice si/sau
simptome cardiovasculare:
 dureri gastrice;
 cefalee;
 greaţă;
 palpitaţii, ameţeală, leşinuri (la copiii mai mari si la adolescenti)
 In cazul unui copil cu anxietate de separare pot fi
observate urmatoarele aspecte (continuare):
 pot avea preocupari în legătură cu pericolele unei anumite maladii sau în legătură cu moartea;

 pot avea frici exagerate de hoţi, spărgători, răpitori de copii, de intuneric, de accidente de
automobil sau de călătoria cu avionul;

 pot prezenta episoade recurente de retragere socială, apatie, tristeţe sau dificultati de concentrare
în sarcini sau în joc;

 pot fi pretenţioşi, intrusivi şi cu o necesitate de atenţie constantă;

 se plânge că nimeni nu-l iubeşte sau nu are grijă de el şi că doreşte să fie mort, în special dacă
separarea este forţată;

 ocazional pot deveni violenţi faţă de o persoana care forţează separarea;

 alţii sunt extrem de conştiincioşi, supuşi şi dornici să placă;

 când nu sunt făcute nici un fel de cereri de separare, copiii cu anxietate de separare nu au, de
regulă, dificultăţi interpersonale.
 copiii cu anxietate de separare pot să nu experimenteze toate
acestea, dar, în schimb, să fie cuprinşi de dor de casă şi de
nostalgie, mergând până la disconfort sau chiar panică,
atunci când se află departe de casă; isi doresc foarte tare să se
întoarcă acasă şi sunt preocupaţi de fantezii de reunire.

 în formele sale severe, tulburarea poate fi foarte

incapacitantă, copilul fiind incapabil să frecventeze şcoala şi
să funcţioneze independent.
 Ce puteti face dvs.?
 in cazul in care suspectati prezenta anxietatii de
separare, consultati-va cu consilierul/psihologului
scolii;
 comunicati-le parintilor ingrijorarile dvs. in legatura
cu copilul;
 recomandati-le parintilor sa apeleze la servicii de
specialitate – psihodiagnostic si interventie terapeutica
(de cele mai multe ori este nevoie de terapie de
familie)
 REFUZUL SCOLAR
 Vorbim de refuz scolar atunci cand:
 copilul refuza in mod regulat sa mearga la scoala;
 copilul intamplina dificultati in a ramane la scoala.
 Studiile spun ca refuzul scolar apare la 2-5% dintre
copiii de varsta scolara:
 intre varsta de 5-6 ani;
 intre 10-11 ani;
 in perioadele de tranzitie cum ar fi inceputul scolii gimnaziale sau
intrarea la liceu.
 Acesti copii:
 tind sa aiba un IQ mediu sau peste medie;
 pot dezvolta o serie de probleme educationale sau sociale in cazul
in care teama si anxietatea ii va impiedica sa mearga la scoala sau
sa se intalneasca cu prietenii o perioada lunga de timp.
 Adesea, refuzul scolar poate fi manifestarea
unei probleme mai profunde cum ar fi:
 anxietatea de separare;
 anxietatea sociala;
 depresia;
 ADHD;
 tulburarea opozitionismului-provocator.
 Copiii care refuza sa mearga la scoala:
 pot acuza simptome somatice cu putin timp inainte sa
mearga la scoala;
 pot cere in mod repetat sa mearga in cabinetul medical al
scolii deoarece se simt rau;
 daca ii este permis sa stea acasa simptomele dispar rapid,
dar reapar in dimineata urmatoare;
 in unele cazuri copilul poate refuza sa iasa din casa.

 Cele mai frecvente simptome somatice sunt:

 durerile de cap;
 durerile de stomac;
 greata;
 diaree.
 Cauzele refuzului scolar:
 inceperea scolii;
 schimbarea frecventa a locuintei;
 alte evenimente de viata stresante, cum ar fi divortul parintilor,
pierderea unei persoane dragi etc. (depresie sau tulburare de stres
posttraumatic);
 teama copilului ca ceva rau i se va intampla parintelui dupa plecarea
sa la scoala (anxietatea de separare);
 teama copilului in legatura cu faptul ca nu va face fata cerintelor
scolare (anxietatea de performanta);
 teama copilului de a interactiona cu alte persoane, inclusiv covarstnici
(anxietatea sociala);
 teama copilului de un alt coleg (hartuirea si violenta in scoala);
 copilul nu se poate concentra si nu poate face fata cerintelor scolare;
se simte umilit atunci cand este criticat (ADHD)
 Ce puteti face dvs.?
 comunicati-le parintilor cat de importanta este evaluarea psihologica a
elevului si incurajati-i sa faca acest lucru cat mai curand posibil– evaluarea
va oferi informatii atat despre cazuza refuzului scolar, cat si despre cele mai
eficiente modaliatati de interventie;

 Intre timp:
 incurajati parintii sa aduca elevul la scoala, chiar daca acesta refuza sa vina –
permisiunea de a lipsi de la scoala intareste comportamentele anxioase si de evitare
ale copilului, in loc sa le atenueze;
 vorbiti cu elevul despre temerile sale si incurajati-i pe parinti sa faca acelasi
lucru;
 subliniati aspectele pozitive ale venirii la scoala (de ex., faptul ca isi poate face
prieteni, poate invata despre subiectele care il intereseaza, se poate juca in pauze
etc.);
 adoptati o atitudine suportiva si empatica, astfel incat sa creati o relatie afectiva cu
copilul;
 stabiliti intalniri informale cu elevul si parintele/parintii acestuia;
 TULBURAREA DE STRES
POSTTRAUMATIC

Când ne referim la traumă, vorbim despre evenimente

precum:
 pierderea unei figuri de atașament (parinte, bunic etc.);

 violența manifestată asupra sa sub forma abuzului fizic sau sexual;

 proceduri medicale;

 accidente;

 asistare la violența domestică.

 Reacțiile copiilor la experimentarea unor evenimente
traumatice pot varia destul de mult în funcție de
personalitatea fiecăruia dintre ei;

 În urma traumei, se pot instala tulburări precum:

 depresia;

 anxietatea de separare;

 tulburarea de panică;

 anxietatea generalizată;

 problemele de comportament;

 tulburarea de stres posttraumatic.

 Copiii cu tulburare de stres posttraumatic:
 au amintiri recurente, intruzive şi supărătoare ale evenimentului
traumatic;
 au cosmaruri, de cele mai multe ori fara un continut recognoscibil, fara
a se putea observa legatura cu evenimentul traumatic;
 flashback-uri in legatura cu evenimentul traumatic si se comportă ca şi
cum evenimentul s-ar întâmpla din nou;
 apare recrearea situaţiei traumatice prin jocul repetitiv sau desen;
 resimt un stres emoţional puternic şi de durată după reamintirea sau
confruntarea cu un stimul legat de evenimentul traumatic;
 manifesta reacţii fizice puternice (transpiraţie, bătăi mai rapide ale
inimii) la activarea amintirilor legate de trauma;
 evita sau au tendinţa de a evita activităţi, locuri, oameni care ii pot
reaminti evenimentul traumatic;
 se observa o scădere semnificativă a interesului fata de activităţile care
anterior erau interesante şi placute;
 Copiii cu tulburare de stres posttraumatic
(continuare):
 manifesta retragerea socială si diminuarea exprimării emoțiilor pozitive;
 au convingeri negative persistente fata de sine, fata de altii si fata de lume:
“Sunt un copil rau”; “Nu pot avea incredere in nimeni”; “Lumea este foarte
periculoasa”;
 manifesta frica, groaza, furie, vinovatie si rusine persistente;
 manifesta un sentiment de detasare sau instrainare fata de ceilalti;
 apar sau exista o creștere a comportamentului iritabil sau acceselor de furie;
 devin hipervigilenti sau se observa o crestere semnificativa in legatura cu acest
aspect;
 tresar in mod exagerat;
 apar sau se accentueaza dificultăţile de concentrare;
 apar probleme de somn.
 Ce puteti face dvs.?
 tulburarea de stres posttraumatic este o tulburare complexa ce
provoaca suferinta majora, de aceea este nevoie de psihoterapie
individuala pentru persoana in cauza;

 in cazul in care suspectati prezenta tulburarii de stres

posttraumatic, consultati-va cu consilierul/psihologului scolii;

 comunicati-le parintilor ingrijorarile dvs. in legatura cu copilul;

 recomandati-le parintilor sa apeleze la servicii de specialitate –

psihodiagnostic si interventie terapeutica (poate fi necesara si
terapia de familie)
 DEPRESIA
 Depresia este una dintre cele mai frecvente tulburări psihice de-a lungul
întregului ciclu de viață al omului. În 2006, studiile afirmau că
aproximativ 2,8% dintre copiii cu vârsta sub 13 ani îndeplinesc criteriile
unei tulburări depresive.

 Un episod depresiv major la copil apare atunci când acesta prezintă pe o

perioadă de cel puţin două săptămâni o dispoziţie depresivă, pierderea
interesului pentru mediu şi/sau iritabilitate. În plus, apar încă patru
dintre următoarele simptome: scade în greutate, are tulburări de somn,
agitaţie psihomotorie sau retardare pe plan psihomotor, oboseală, stimă
de sine scăzută sau vină excesivă, probleme de concentrare şi gânduri
sau/şi tentative de suicid. Copiii de vârstă prepuberală (9-12 ani) pot
manifesta adiţional preocupări somatice, halucinaţii auditive şi/sau
anxietate.
 Depresia la copil îi afectează acestuia dezvoltatea atât pe plan
comportamental, cât și pe plan emoțional și academic. Ea este
adesea însoțită de lipsa aptitudinilor sociale, un număr ridicat de
conflicte interpersonale, o rată crescută a absenteismului școlar și
părăsirea timpurie a școlii.

 Cercetările au arătat că simptomele depresiei infantile diferă

foarte mult în funcţie de vârstă şi sex. Astfel, copiii până la 10 ani
manifestă în special tristeţe, semne vegetative, retragere socială şi
acuze somatoice. Băieţii de vârstă şcolară mică adaugă acestei
simptomatologii discuţii cu teme de suicid, iar fetele manifestă
anxietate şi idei de persecuţie.

 În cazul în care apar semne ale depresiei este foarte

importantă încurajarea părinților să solicite cât msi curând
consultul unui psiholog sau medic psihiatru.
Depresia – modalităţi de abordare în
clasă
 Depresia reprezintă o tulburare complexă, ce este adesea asociată și cu
alte tulburări emoționale sau de comportament, fiind necesar ca un elev
cu depresie să beneficieze de ședinte de psihoterapie individuală. Cu toate
acestea, există destul de multe modalități în care astfel de elevi pot fi
ajutați și de către cadrele didactice:

1. Străduiți-vă să creați o relație de colaborare cu elevul cu depresie. Nu

vă temeți să vorbiți cu un astfel de elev. În cele mai multe dintre situații,
acesta are o foarte mare nevoie de existența unei persoane căreia să îi
pese cu adevărat de el, cu toate că nu lasă să se vadă acest lucru.

2. Utilizați o abordare pozitivă, fără a folosi sarcasmul, sancțiunile,

denigrarea sau alte tehnici negative. Aplicarea unor astfel de consecințe
negative este ineficientă și poate genera o reîntărire a sentimentelor de
incompetență și o stimă de sine scăzută, agravând simptomele depresive.
3. Țineți cont de faptul că acest elev nu alege în mod deliberat să fie
deprimat. Și el își dorește să se simtă și să fie mai bine, însă depresia îl
determină să își piardă resursele personale, fiindu-i aproape imposibil să
finalizeze lucrurile cu succes. O abordare punitivă nu este recomandată
într-un astfel de caz, fiind mai util să îi oferiți mai mult ajutor și suport.
Este necesar să vă gândiți la diferitele modalități prin care îi puteți oferi
susținerea și atenția de care are nevoie, asigurându-vă că și elevul face
tot ceea ce îi stă în putere la momentul respectiv.

4. Luați în considerare realizarea anumitor modificări și ajustări ale

sarcinilor. Acest lucru nu înseamnă că așteptările sunt diminuate sau că
este necesar să acordați note nemeritate elevului cu depresie. Îi puteți
oferi mai mult timp, împărțiți sarcinile în etape sau pași mai mici, oferiți
mai mult ajutor în planificarea programului de studiu sau puneți-l în
legătură cu un coleg dispus să îl ajute.
5. Cereți ajutor personalului de specialitate, apelând la consilierul școlar
pentru a primi sugestii cu privire la ceea ce ați putea face pentru elevii cu
depresie. Fiecare caz în parte este unic, motiv pentru care necesită o
abordare individualizată.

6. Prezentați-i moduri de a își organiza, planifica și a duce la bun sfârșit

sarcinile școlare zilnice sau saptamanale.

7. Fiți pregătiți să gestionați fluctuațiile la nivelul stăriilor emoționale, al

abilităților de concentrare sau efectele adverse ale medicamentelor prin
modificarea și adaptarea continuă a modalității de desfăsurare a
activităților.

8. Oferiți-i oportunități de a se implica în activități ce presupun

interacțiunea socială. Elevul cu depresie se confruntă cu dificultăți în plan
social, având probleme în a menține relațiile de prietenie. Ați putea să
organizați activități de grup în clasă, fiind atenți să formați grupurile de
așa natură încât să creșteți probabilitatea ca elevul cu depresie să se
bucure de o interacțiune pozitivă, într-un mediu suportiv.
9. Întrucât un astfel de elev are tendința de a înceta să mai participe la
activitățile de grup în care se implica anterior și de a percepe
interactiunea cu ceilalți dintr-o perspectivă negativă, este important
să îi implicăm pe părinți în stabilirea împreună cu copilul a unor
activități extrașcolare ce contribuie la dezvoltarea abilităților
sociale.

9. Îi puteți oferi oportunități de a fi apreciat. În limita posibilităților,

organizați activități și experiențe pe care acest elev le pot finaliza cu
succes, fiind apreciat pentru reușitele lui. Este foarte important să se
simtă acceptat ca parte a grupului în mediul școlar și să observe că
profesorii au încredere în competențele lui.

10. Dezvoltați un sistem cât mai eficient de comunicare cu familia

copilului pentru a putea transmite informații despre comportamentul
academic, social și emoțional al elevului.
 Str. Doctor Nicolae Tomescu, nr. 11, et. 2,
sector 5, Bucuresti

 Telefon: 0213133137; 0787643309

 www.psihoterapie-copil.ro
 Va multumim!