Masajul Curs 1

Masajul este definit ca o prelucrare sistematică a

părţilor moi ale copului uman, prin mijloace
manuale şi/sau instrumentale (mecanice, hidrice,
electrice,bule de gaz, jet de aer cald etc.).

Scopul masajului:
-igienic
-de întreţinere a sănătăţii şi bunei funcţionări a
organismului (de exemplu: stimularea prin masaj
a circulaţiei de întoarcere venoase, capilare,
limfatice)
-de prevenire a unor tulburări funcţionale
(surmenaj, edeme de stază, etc.)
-tratare a unor afecţiuni organice sau funcţionale
a unor traumatisme ale aparatului locomotor sau
recuperării unor sechele posttraumatice.
Automasajul reprezintă aplicarea acestor
proceduri de către o persoană asupra propriului
corp (de exemplu: efleuraj, fricţiuni, tapotament,
rulat cernut,
scuturări, masaj sub apă, vibromasaj, masaj
manual reflex, etc.), cu limitele respective
(accesibilitatea automasajului se circumscrie, de
regulă, la
membre).
Domenii de adresabilitate a masajului:
-în terapia complexă recuperatorie
-la omul sănătos
-la sportivii de mare performanţă
Masajul se compune dintr-o suita de prelucrari mecanice manuale la suprafata
organismului, manipulari care se succed intr-o anumita ordine, in functie de regiunea
asupra careia actionam, de scopul urmarit si de starea organismului bolnav. Aceste
manevre de masaj poarta diferite denumiri ca: netezire, apasare, framantare, stoarcere,
frictiune, vibratie, batere etc. Masajul se practica de obicei cu ajutorul degetelor de la
maini, dar se poate face si cu picioarele, coatele sau chiar cu genunchii. In functie de
tehnica utilizata, manevrele pot fi aplicate pe intreg corpul sau doar pe o parte; poate fi
superficial- aplicat doar asupra pielii sau mai profund- asupra muschilor, tendoanelor,
ligamentelor; se poate efectua in punctele specifice situate de-a lungul meridianelor. Se
cunoaste existenta a peste 80 de tehnici de masaj si de lucru corporal (bodywork), care
pot fi regrupate in cinci categorii principale:
1.Masaj-kinetoterapie traditionala europeana, bazat pe principii de anatomie si fiziologie
occidentale si manipularea tesuturilor moi (masajul suedez)- constituie metoda clasica;
2.Traditia moderna nord-americana- in aceeasi masura bazata pe principiile de anatomie
si fiziologie occidentale, dar care integreaza conceptelor traditionale o dimensiune
psihocorporala; fac parte: masajul californian, Esalen, neo-reichien, masajul
neuromuscular;
3.Tehnici de integrare posturala- vizeaza remodelarea structurii corporale prin reeducare
posturala si a miscarilor: Rolfing, Trager, Hallework. Chiar daca impart puncte comune cu
tehnicile de integrare structurala, metodele de educatie somatica Feldenkrais, tehnica
Alexander nu sunt considerate forme de masaj terapeutic;
4.Tehnici orientale bazate pe principiile energetice ale Medicinii traditionale chineze:
masaj Tui na, acupunctura, shiatsu, reflexoterapia, Jin Shin Do;
5.Terapii energetice non orientale, inspirate din practici vechi de ingrijire ce folosesc
pozitionarea mainilor: atingerea terapeutica, reiki, polaritatea.
 Aplicatii terapeutice
Tinand cont de numeroasele sale beneficii, masajul terapeutic e
in cea mai mare parte bine acceptat de la cei foarte mici la
persoane in varsta.

Efectele sale placute si energizante pot diminua excitabilitatea

nervoasa, amelioreaza afectiunile determinate de stres (dureri
de spate, migrene, oboseala, insomnie), imbunatatesc circulatia
sangvina si limfatica, antreneaza o stare generala buna.

Cu toate limitele determinate de inexistenta inca a unor mijloace

de obiectivare a beneficiilor tratamentului prin masaj, cercetarile
stiintifice actuale indica faptul ca masajul poate fi util in plan
clinic avand mai multe aplicatii terapeutice.
 Istoricul succint al masajului
- cu circa 3000 ani î.e.n., masajul era practicat de
chinezi (practicanţii erau preoţii-medici) pentru
activarea circulaţiei şi stimularea, respectiv
liniştirea
nervoasă;
- În India antică, în "Cartea vieţii", scrisă acum
circa 2800 de ani, se vorbeşte de masaj (reguli,
indicaţii, contraindicaţii);
- practicarea empirică a masajului la
egiptenii antici, la asirieni şi babilonieni, persani
şi evrei;
- Grecii antici foloseau masajul preparator (la
atleţi), cel de refacere, precum şi automasajul
(celebrii medici greci ai antichităţii, Herodicos şi
Hipocrat,
cunoşteau influenţele masajului şi ale exerciţiilor
fizice asupra organismului şi le prescriau
pacienţilor lor);
- La romani, masajul se practica în băile publice, dimineaţa pentru stimulare şi seara pentru dezobosire (Celsius,
Galenus au descris unele proceduri de masaj);

Primele aplicatii ale masajului in legatura cu activitatea sportiva au aparut la greci si romani, constituind o
metoda importanta de ingrijire a atletilor.
Pentru prima data in istorie, grecii antici au folosit masajul ca mijloc de pregatire fizica a diferitelor categorii de
atleti. Masajul era indicat atat inainte, cat si dupa intreceri, cu scopul de a preveni si combate oboseala
musculara.
Specialistii in acest masaj se chemau "aliptes"; ei foloseau, pentru executarea cu mai mare usurinta a
manevrelor, diferite uleiuri si pulberi fine.
Atletii greci cunosteau si automasajul. Cateva desene si sculpturi pastrate din acea vreme, ne infatiseaza tineri
goi ungandu-se cu uleiuri pe corp sau acoperindu-se cu pulberi, care erau apoi indepartate cu ajutorul unui
instrument de lemn, de os sau de metal, cu lama dreapta sau curba, numit "strigil" .
Herodicos din Lentini (428 - 347 i.e.n.), a fost un gimnast si medic celebru, socotit pe drept cuvant parintele
gimnasticii medicale si al masajului. El prescria bolnavilor sai anumite exercitii fizice si procedee de masaj, care
contribuiau la intarirea corpului si vindecarea bolilor.
Hipocrat (460 - 377 i.e.n.), cel mai mare medic al antichitatii, a invatat masajul si gimnastica de la Herodicos. El a
descris efectele si indicatiile acestor metode, dovedind o profunda intelegere a influentelor sale fiziologice.
Masajul, spunea Hipocrat, poate intari o articulatie slaba, sau poate mobiliza o articulatie intepenita; executat cu
putere, masajul tonifica tesuturile, executat cu moderatie le inmoaie.
Dupa cucerirea Greciei de catre romani, cultura greaca s-a raspadit in intregul imperiu si s-a dezvoltat cu succes
mai ales la Roma. Medicii si gimnastii greci, dusi in captivitate sau atrasi de bogatie si glorie, vin la Roma si aduc
cu ei obiceiul de a practica gimnastica si masajul.
Gimnastica greaca nu a fost primita prea favorabil, pentru ca romanii practicau mai mult exercitiile razboinice. in
schimb masajul executat de sclavi devine in foarte scurt timp un obicei nelipsit din regimul de viata al romanilor
bogati sau al conducatorilor statului.
- Deşi în Evul Mediu masajul şi îngrijirea corpului au fost
neglijate, în cartea scrisă de Avicena - "Cartea legilor medicinii"-
se vorbeşte de masaj în asociere cu băile şi dieta;
- Renaşterea reprezintă o impulsionare a masajului, în lucrarea
tipărită de Hyeronimus Mercurialis în 1569, la Veneţia, "De arte
gymnastica", se descrie
practica masajului;
- În epoca modernă, suedezii P. Ling (1776-1839) şi G. Zander
pun bazele ştiinţifice ale gimnasticii şi masajului, şi construiesc
chiar o serie de aparate
In sec. XIX a aparut cuvantul masaj- “massage”- in vocabularul
francez (din grecescul “massein”, in ebraica “mashesh”, in araba
“mass”) care inseamna presare usoara, palpare.

De la descoperirea circulatiei sanguine de catre Harvey, in sec

XVII, pana la Piorry, care in 1818 a efectuat primele cercetari
asupra efectelor masajului, masajul terapeutic nu a incetat sa
evolueze, sa-si faca locul sau in societate si sa se integreze in
ingrijirile de sanatate.

Intre 1960-1970, ca raspuns la marele viraj tehnologic si

farmacologic al medicinii moderne, asistam la o adevarata
renastere a medicinii holistice si a tehnicilor de masaj si de lucru
corporal.
Formarea profesionala in masajul terapeutic variaza astazi de la o
tara la alta; in general exista asociatii profesionale care vegheaza
la respectarea normelor de calitate atat pentru formare, cat si in
practica.
Pe teritoriul tarii noastre, inca de pe vremea dacilor,
getilor, se practica un masaj asociat cu manipulatii si
tractiuni, aceste elemente fiind inca pastrate si practicate
in anumite zone.

Sunt de mentionat profesorii M. Sturza si Tr. Dinculescu,

care, impreuna cu V. Rosea si A. Ionescu, au realizat
adevarate scoli de masaj, ale caror discipoli au dus la
raspandirea masajului ca metoda terapeutica.
La noi în ţară sunt de menţionat lucrările:
- "Masajul, istoricul, manipulaţiile, acţiunea
fiziologică şi tratamentul câtorva maladii prin
acest remediu", scrisă în 1885 de R. P. Manga;
- "Masajul şi mobilizarea, ca tratament în unele
fracturi", scrisă în 1889 de N. Hălmagiu.
După înfiinţarea Oficiului Naţional de Educaţie
Fizică, în 1922, începe şi în ţara noastră pregătirea
specialiştilor în masaj.
În 1933 este tradusă lucrarea francezului M.
Defrumeris, "Masajul practic şi teoretic, general şi
parţial".
În Ardeal, profesorul Marius Sturza contribuie la
popularizarea masajului.
La Bucureşti, la catedra de gimnastică medicală
de pe lângă ONEF, cursul de masaj era predat de
prof. dr. Ion Lascăr şi asistenta Valentina Roşca
(în 1930 aceasta din urmă publică lucrarea
"Elemente de masaj şi gimnastica medicală"). Cel
care a dus la noi
dimensiuni gimnastica medicală şi masajul, fiind
pe bună dreptate socotit azi fondatorul gimnasticii
medicale moderne şi a masajului în ţara noastră,
este regretatul prof. dr. Adrian Ionescu, care prin
numeroasele publicaţii, actuale şi în zilele
noastre,
contribuţii şi formarea de noi specialişti (citez
numai pe dr. Radovici, R. Fozza Cristina, Viorel
Dimitriu, etc.) se înscrie ca una din marile
personalităţi ale ştiinţei medicale româneşti
contemporane, cu deosebit accent în medicina
culturii fizice.
Structurile anatomo-functionale asupra
carora actioneaza masajul sunt:
-pielea
-muşchii
-articulaţiile
Este considerată un veritabil "organ
neuroendocrin".
Este alcătuită din:
1. epiderm;
2. derm;
3. hipoderm
Pielea este un înveliş elastic, impermeabil şi mobil
pe ţesuturile subiacente.
-La nivelul orificiilor naturale, se continuă cu
mucoasele.
-Este bogat vascularizată şi inervată.
-Prin faţa externă, are implicaţie în sensibilitate,
asigură protecţia ca o barieră mecanică,
exercitând şi funcţii secretorii şi excretorii ca şi
de absorbţie a unor substanţe.
-Prin faţa profundă,vine în contact cu relieful
muscular, aponevrotic şi osos.
 Caracteristici
Este formată din 3 straturi: epidermul
(superficial), dermul (stratul mediu) şi hipodermul
(profund).
Epidermul este lipsit de vase sanguine; din el
derivă glandele, unghiile şi parul.Conţine
terminaţiile nervoase ale nervilor senzitivi şi
melanocite care dau culoarea pielii.Prin acest
strat circulă limfa interstiţială. La nivelul
epidermului se produce descuamarea celulelor
îmbătrânite.
Componentele speciale ale epidermului sunt
grăsimea epidermică (impermeabilă la apă şi gaze
cât timp este intactă), pigmentul melanic elaborat
din tirozină sub acţiunea razelor solare şi a MSH
hipofizar.
Pricipalele funcţii ale epidermului sunt:
a) de protecţie - exprimată prin producerea de
keratină şi pigment melanic;
b) secretorii - materializată prin glandele sebacee,
care secretă sebuum, de asemenea protector şi
glandele sudoripare, care secretă lichidul sudoral
ce
intervine în termoreglarea şi echilibrul
hidroelectolitic al organismululi;
c) De protecţie antimicrobiană şi antimicotică -
realizată prin descuamarea stratului cornos şi
menţinerea unui pH acid (4-6) la acest nivel, cu rol
bactericid şi fungicid;
d) de pilogeneză (originea firului de păr);
e) de barieră semipermeabilă (împiedică
pătrunderea unor substanţe sau organisme în
corp, şi în acelaşi timp permite penetrarea unor
substanţe
terapeutice).
Dermul este format din ţesut conjunctiv ; în acest strat se
găsesc papilele dermice. Conţine fibroblaşti şi histiocite
cu rol în apărarea antimicrobiană, prin fagocitoză şi
reparare tisulară, ca şi fibre de colagen, elastice şi de
reticulină.
Ruperea fibrelor de colagen determină formarea ridurilor
şi a vergeturilor.
Vergeturile sunt dungi(striuri) pe suprafata pielii, de
culoare alb-sidefie pana la roz violacee. La atingere dau
impresia unei rupturi, a unei pierderi de substanta. Daca
intindem pielea respectiva observam ca in zonele
afectatea apare subtire, ca o foita de ceapa, la
vergeturile proaspete tesuturile de dedesubt apar
vizibile prin piele dand culoarea roz violacee.
Apar cu preponderenta pe partea superioara a bratelor,
pe piept, langa axile, subaxilar- pe muschiul dorsal. Pot
aparea si pe picioare, pe burta sau in alte zone.

Vergeturile sunt prezente atat la femei cat si la barbati,

la oameni slabi si la oameni grasi deopotriva.
Funcţiile dermului :
- pe cea imunologică (conţine proteine
plasmatice, care acţionează ca
anticorpi);
- şi cea de mediere a schimburilor
metabolice dintre piele şi organism
3. Hipodermul, ultimul strat al pielii, este
alcătuit dintr-un ţesut fibro-grăsos,
profilat pe sinteza şi depozitarea
intracelulară a grăsimilor.
La acest nivel se sintetizează
prostaglandinele cutanate, substanţe cu
rol complex în organismul uman.
Hipodermul este stratul profund al pielii, situat
între suprafeţele aponevrotice şi derm. Este o
zonă de pasaj pentru trunchiurile nervoase şi
pentru diverse filete senzitive; tot aici, se găsesc
receptori sensibili la presiuni puternice, vase
arteriale şi venoase care formează plexul
subdermic .
În hipoderm, se notează prezenţa unor structuri
musculare netede ca muşchii erectori ai firului de
păr, muşchii subareolari ai sânului,etc ca şi a
vaselor limfatice care au legătură cu cele
dermice.Vasele limfatice ale pielii comunică cu
plasma interstiţială prin pereţii capilarelor
limfatice.
Hipodermul are rol protector contra
traumatismelor superficilael, fiind implicat şi în
procesele de termoreglare, protejând organismul
de frig şi limitând pierderile de căldură.
 Inervaţia pielii
Este deosebit de bogată şi cuprinde:
-nervi senzitivi şi receptori :
 pentru temperatură(cald şi rece)
nociceptori (receptori pentru durere)
receptori de contact (tactili sau de atingere
uşoară, vibraţie, de presiune şi gâdilat
-nervi aparţinând SNV:
trofici cu rol în metabolismul celular
nervi care stimulează secreţiile glandelor
sudoripare şi sebacee
nervi vazomotori, cu rol în reglarea debitului
sanguin din derm şi hipoderm
nervi pilomotori.
 Receptorii cutanaţi

Receptor Fibră Funcţie Localizare

nervoasă

A beta Este excitat În pielea păroasă, în jurul

de deplasarea foliculului pilos
Terminaţii
firului de păr
nervoase din
foliculul pilos

Excitate de Dermul pielii glabre şi al

A beta presiuni celei cu păr
asupra pielii
Terminaţii
Riffini

În zone foarte
A beta Excitate de sensibile:limbă,buze,orga
presiuni ne genitale,etc.
Corpuscul
Krause
Excitat de
vibraţii, mai În stratul profund al
A beta sensibil în dermului pielii glabre şi al
domeniul de celei cu păr
Corpuscul frecvenţe 150-
Paccini 300 Hz
Excitat de
vibraţii, mai
A beta sensibil în În dermul pielii glabre
domeniul de
Corpuscul frecvenţe 20-
Meissner 40 Hz

Pentru În toate zonele de piele

A delta şi C excitaţii glabră şi cu păr
mecanice,
Terminaţii termice şi
nervoase libere nociceptive
Receptori de
Plăci Merkel A beta presiune În epidermul pielii glabre
Căile transmiterii sensibilităţii cutanate

Neuronii primari ai căii transmiterii sensibilităţii cutanate

- ganglionii rădăcinilor dorsale sau ganglionii echivalenţi ai
nervilor cranieni.

Fibrele aferente primare pătrund la nivelul măduvei spinării pe

calea rădăcinilor posterioare a nervilor spinali.

De la punctul de intrare în măduvă, impulsurile senzitive sunt

transmise spre creier pe una din următoarele căi senzitive:
sistemul lemniscal dorsal şi sistemul anterolateral.
 Sistemul lemniscal dorsal
►fibre nervoase mielinizate groase
►viteză de conducere mare - 30-110m/s
►grad ridicat de orientare spaţială a fibrelor nervoase în
funcţie de originea lor pe suprafaţa corpului (regiunile
inferioare - medial, regiunile superioare - lateral).
►transmiterea senzaţiilor cu o gradaţie a intensităţii foarte
precisă, permiţând până la 100 grade de intensitate.
►capacitate crescută de a transmite impulsuri repetitive.
►transmite informaţia senzorială rapid şi cu fidelitate mare
temporo-spaţială
►transmite senzaţiile tactile sau presionale ce necesită un
grad mare de localizare a stimulului sau discriminarea unor
gradaţii fine de intensitate, senzaţiile vibratorii, mişcarea unui
obiect faţă de piele, senzaţii de poziţie
 Sistemul anterolateral
►fibre mielinizate subţiri
►viteză de conducere de 8-40 m/s,
►grad mult mai mic de orientare spaţială a fibrelor
►transmiterea senzaţiilor cu o gradaţie a intensităţii mai
puţin precisă, permiţând recunoaşterea a doar 10 - 20 de
grade de intensitate
►capacitate redusă de a transmite impulsuri repetitive
►pentru informaţia a cărei transmitere nu necesită nici
rapiditate nici mare fidelitate spaţială
►transmite un spectru mai larg de modalităţi senzoriale:
senzaţii tactile şi presionale grosiere, senzaţii termice,
durere, prurit, senzaţii sexuale.