INTRODUCERE ÎN DIDACTICA

GENERALĂ

Valentin Cosmin BLÂNDUL

Universitatea din Oradea
e-mail bvali73@yahoo.com
Concepte “cheie”:
 Educaţie – activitate complexă, conştientă,
sistematică, specific umană prin care generaţia
adultă încearcă să îi formeze personalitatea
celei tinere, în vederea integrării acesteia
armonioasă şi creatoare în societatea de azi şi
de mâine;
 Instruire – activitate complexă prin care
profesorii transmit un mesaj didactic elevilor lor,
pe care aceştia îl asimilează, îl transformă în
cunoştinţe teoretice şi practice şi îl
concretizează în comportamente observabile.
Note definitorii ale sistemului de
învăţământ
Privit în sens general sistemul reprezintă un
ansamblu de elemente aflate în strânsă
interdependenţă şi care funcţionează ca un tot
unitar. Ceea ce diferenţiază însă întregul de
părţile sale componente este reprezentat de
faptul că sistemul – privit ca un tot – are
proprietăţi superioare elementelor sale
constitutive. În mod particular, sistemul de
învăţământ se referă la organizarea
instituţională a procesului de instruire şi educaţie
(I. Nicola, 2000, p. 457). Dezvoltând subiectul,
Cristina Zdrehuş (2007, p. 107) identifică două
componente fundamentale:
 sistemul educaţional – cuprinde ansamblul instituţiilor şi
organizaţiilor (politice, economice, culturale, non-
guvernamentale etc.) cu responsabilităţi şi funcţii
educative. Eficienţa acestor entităţi este dependentă de
nivelul de dezvoltare al societăţii, de preocupările şi de
investiţiile pe care aceasta este dispusă să le facă în
educaţie;
 sistemul de învăţământ – cuprinde ansamblul instituţiilor
socio-culturale specializate în realizarea funcţiilor
educaţiei. Instituţia reprezentativă pentru sistemul de
învăţământ este şcoala, dar alături de aceasta mai pot fi
amintite instituţiile specializate în educaţia non-formală
(cluburi ale copiilor, tabere, centre de formare
profesională etc.), respectiv organizaţii instituţionale ale
comunităţilor educative şi ale societăţii civile (familia,
comitetele de părinţi, agenţii economici, organizaţiile
religioase, cabinetele medicale ş.a.).
 Principalul subansamblu al sistemului de
învăţământ este procesul de învăţământ. În
sens general, acesta reprezintă ansamblul
organizat al acţiunilor întreprinse de educator
asupra educatului cu scopul formării şi
dezvoltării personalităţii sale. Între cele două
elemente se stabileşte o puternică relaţie de
interdependenţă. Astfel, dacă sistemul
orientează valoric procesul de învăţământ către
finalităţile educaţionale, acesta din urmă asigura
tehnologia necesară îndeplinirii respectivelor
obiective. Cu toate acestea, procesul de
învăţământ îşi păstrează o relativă autonomie
faţă de sistem, determinată, în principal, de
libertatea acordată profesorului de a fi creativ, de
a inova la locul său de muncă şi de a transforma
activitatea sa didactică într-o artă.
Funcţiile sistemului de învăţământ:
 funcţia formativă – vizează educarea şi
dezvoltarea per ansamblu a personalităţii
umane;
 funcţia instructivă – presupune însuşirea de
către individ a repertoriului său cultural
(cunoştinţe, aptitudini, atitudini, trăsături de
personalitate);
 funcţia managerială - constă în proiectarea,
conducerea aplicarea şi evaluarea eficienţei
programelor educaţionale pe termen lung
(necesar parcurgerii nivelurilor sistemului),
mediu (pe semestre / ani şcolari) şi scurt (pe
ore activităţi didactice).
 Analiza structurală a procesului de învăţământ:
 componenta de intrare în proces (input) – include
resursele umane (elevi, profesori, părinţi), resursele
materiale (spaţiile şcolare şi anexele acestora, precum şi
logistica cu care sunt dotate), respectiv resursele
financiare (provenite din surse bugetare şi
extrabugetare);
 componenta de realizare a procesului instruirii – vizează
finalităţile prestabilite, conţinuturile informaţionale ce
urmează să fie comunicate elevilor, strategiile didactice
(metode, mijloace) utilizate în acest sens, formele de
organizare ale activităţilor instructiv-educative (lecţii,
excursii, vizite, concursuri tematice ş.a.m.d.), câmpul
relaţiilor psihosociale (profesor-elev, elev-elev), timpul
şcolar (ciclul / anul de studiu, semestrul, ora de curs,
vacanţa etc.), rezultatele şcolare obţinute,
procesualitatea instruirii (predare – învăţare – evaluare);
 componenta de ieşire din proces (output) – absolvenţi cu
sau fără diplomă de studii, deţinând comportamente
şcolare adecvate.
Abordarea sistemică a procesului de
învăţământ din perspectivă structurală

SISTEM DE
ÎNVĂŢĂMÂNT
FLUX DE PROCES DE FLUX
INTRARE
ÎNVĂŢĂMÂNT DE
IEŞIRE
 Structura generală a sistemului de învăţământ
românesc:

 învăţământul preşcolar - se realizează în grădiniţa de copii, nu

este obligatoriu şi vizează dezvoltarea fizică şi psihică a copiilor
în vederea pregătirii lor pentru integrarea în ciclul următor;
 învăţământul elementare (primar) – are durata de 4 ani şi
asigură instruirea de bază necesară evoluţiei şcolare ulterioare
prin formarea deprinderilor instrumentale fundamentale (citit,
scris, calculat), respectiv prin dezvoltarea unor componente
esenţiale ale personalităţii umane (inteligenţa, curiozitatea,
conduitele morale etc.);
 învăţământul secundar – poate inferior (ciclul gimnazial) –
urmărind asigurarea unei pregătiri unitare a elevilor, respectiv
superior (ciclul liceal) – vizând pregătirea diferenţiată a elevilor
pe filiere (teoretică, tehnologică şi vocaţională), profiluri şi
specializări;
 învăţământul superior – pregăteşte specialişti de înaltă calificare
pentru principalele domenii ale economiei, învăţământului,
ştiinţei, sănătăţii, culturii ş.a.m.d.
Analiza funcţională a procesului de
învăţământ:
Aceasta ne indică faptul că procesul de
învăţământ funcţionează ca un sistem cu
autoreglare în vederea eficientizării sale. Potrivit
paradigmei curriculare, proiectarea procesului
instructiv-educativ se realizează în funcţie de
obiective, iar rezultatele sunt evaluate în funcţie de
acestea. Astfel, orice neconcordanţă între
obiectivele proiectate şi rezultatele obţinute poate fi
mult mai uşor ameliorată prin intervenţia directă
asupra celorlalte componente ale procesului
didactic. Pe de altă parte, acesta se poate modela
dinamic şi în funcţie de condiţiile concrete externe
(situaţii, evenimente, persoane), respectiv de
relaţiile dintre şcoală şi alte instituţii politice,
economice, culturale etc.
Analiza operaţională a procesului de
învăţământ:
 proiectarea – acţiunea de anticipare mintală a
secvenţelor care se vor derula în cadrul procesului
instructiv-educativ;
 predarea – acţiunea prin care profesorul organizează
şi transmite conţinuturile informaţionale în aşa fel
încât acestea să poată fi integrate în structurile
cognitive ale elevilor;
 învăţarea – acţiunea de dobândire de către elevi a
unor experienţe adaptative noi, exprimate prin
comportamente care conduc la dezvoltarea umană;
 evaluarea – acţiunea de înregistrare, măsurare şi
formulare a unor judecăţi apreciative referitoare la
comportamentele obiectivate ale elevilor şi la gradul
concordanţei acestora cu finalităţile iniţial prestabilite.
 Între aceste ultime 3 componente
operaţionale ale procesului de învăţământ sec
stabileşte o puternică relaţie de
intercondiţionare. Este binecunoscut faptul că în
didactica tradiţională este valorizată triada
predare / învăţare / evaluare. Conform
concepţiei curriculare, „triunghiul” devine
„spirală”, în sensul că se porneşte de la o
evaluare iniţială, urmează transmiterea,
respectiv însuşirea noului conţinut, timp în care
este necesar un feedback permanent –
evaluarea formativă şi se continuă cu evaluarea
sumativă (cumulul informaţiilor dobândite),
fenomen care, în cazul continuării procesului
instructiv-educativ printr-o etapă superioară, se
poate transforma într-o nouă evaluare iniţială, iar
ciclul poate reîncepe.
 Note definitorii ale procesului de învăţământ:
1. Caracterul bilateral – procesul de învăţământ angejează o
strânsă interdependenţă între profesori şi elevi prin acţiunile lor
specifice: predarea / învăţarea / evaluarea şi autoevaluarea;
2. Unitatea dintre informativ şi formativ – presupune stabilirea unei
relaţii interdependente între profesor şi elev, prin faptul că atunci
când un profesor predă un anume conţinut el va contribui nu
doar la informarea elevului, ci şi la dezvoltarea proceselor sale
psihoafective. În plus, creşterea exponenţială a volumului de
informaţii obligă elevul la educarea şi formarea capacităţilor sale
de selecţie, de a căuta singur informaţiile necesare şi de a
învăţa cum să înveţe;
3. Caracterul de sistem cu autoreglare – prin realizarea comunicării
didactice, feedback-ul primit de profesor de la elevi îl poate ajuta
să-şi ajusteze întreg design-ul instructiv-educativ;
4. Procesul de învăţământ este un proces de cunoaştere – prin
aceea că pătrunde în realitatea obiectivă, dar totodată
realizează şi o serie de transformări în structurile cognitive ale
agenţilor educaţionali.
Sistemul ştiinţelor educaţiei:
I. Ştiinţe pedagogice fundamentale:
1. Teoria educaţiei;
2. Teoria curriculum-ului;
3. Teoria evaluării;
4. Teoria instruirii (didactica şcolară):
a) didactica şcolară generală;
b) didactica specialităţii.
II. Ştiinţe pedagogice aplicative:
1. pe discipline de studiu (istorie, geografie, arte,
română, matematică, ştiinţe economice etc.);
2. pe domenii de activitate (artă, sport, militară etc.)
3. pe perioade de vârstă (pedagogia învăţământului
ante-preşcolar, preşcolar, primar, secundar,
universitar, adulţilor etc.).
Didactica – teorie a procesului de învăţământ
Didactica studiază procesul de învăţământ prin
prisma relaţiei care se stabileşte între predare şi
învăţare, între conduitele pedagogice ale
profesorului şi posibilităţile de răspuns ale
elevului, în vederea asigurării unei armonii între
acestea.
Problematica didacticii şcolare generale:
 Conţinutul învăţământului;
 Tehnologia învăţământului;
 Asigurarea unui echilibru funcţional între predare
şi învăţare;
 Evaluarea conţinutului procesului de învăţământ;
 Managementul activităţilor didactice.
Caracteristici ale didacticii şcolare generale:
a) Caracterul explicativ – studiază relaţiile
interdependente care se stabilesc între
componentele procesului de învăţământ;
b) Caracterul reflexiv – presupune emiterea unor
judecăţi de valoare referitoare la componentele
procesului de învăţământ, în conformitate cu
finalităţile educaţiei;
c) Caracterul normativ – didactica şcolară
generală emite norme şi recomandări
privitoare la desfăşurarea a procesului de
învăţământ, şi la condiţiile care să faciliteze
îndeplinirea obiectivelor prestabilite.
Puncte tari ale sistemului de învăţământ
românesc:
 forţă de muncă relativ tânără şi bine instruită;
 rata brută de cuprindere în toate formele de
învăţământ este în continuă creştere;
 rata abandonului şcolar este în scădere;
 aprecierea pozitivă a tinerilor privind calitatea
învăţământului din instituţiile şcolare aflate în
localitatea de rezidenţă;
 învăţământul românesc satisface standardele de
bază ale Uniunii Europene;
 reţeaua de universităţi / facultăţi este extinsă.
Puncte slabe ale sistemului de
învăţământ românesc:
 diminuarea ratei de participare a elevilor (în
special din mediul rural) la formele superioare
de şcolarizare;
 reducerea populaţiei de vârstă şcolară;
 necorelarea tipurilor de învăţământ public şi
privat, atât între ele, cât şi cu cerinţele pieţei
muncii;
 părăsirea sistemului educaţional din motive
predominant economice;
 baza didactico-materială a universităţilor
(laboratoare, cămine, cantine studenţeşti) este
deficitară sau inadecvat folosită.
Oportunităţi:

 diversificarea calificărilor / specializărilor la

toate nivelurile de învăţământ;
 preocuparea instituţiilor de specialitate
pentru asigurarea flexibilităţii tinerilor pe
piaţa forţei de muncă;
 preocuparea instituţiilor / organizaţiilor
pentru informarea şi consultanţa tinerilor
privind cariera.
Riscuri:

 utilizarea insuficientă a resurselor umane

existente;
 deprofesionalizarea tinerilor;
 limitarea accesului la studii datorită nevoii
de susţinere financiară.
 Tendinţe şi orientări în învăţământul românesc:
 tendinţa prelungirii duratei învăţământului obligatoriu – este
cauzată de dezvoltarea fără precedent a ştiinţei şi tehnicii,
precum şi de necesitatea însuşirii de către individ a unui set
cât mai vast de cunoştinţe şi tehnici de lucru;
 tendinţa diversificării învăţământului – este dată de nevoia
oferirii posibilităţii tinerilor de a se orienta spre acele forme
de şcolarizare care corespund cel mai bine intereselor şi
aspiraţiilor lor;
 tendinţa egalizării şanselor în instruire – se referă la
necesitatea ca oricine să aibă acces neîngrădit la educaţie,
indiferent de sex, vârstă, religie, naţionalitate ori statut
social;
 tendinţa perfecţionării continue a sistemului de învăţământ –
se realizează prin inovare (deschiderea permanentă a
învăţământului către nou prin intermediul reformelor
educaţionale), respectiv modernizare ((adaptări „din mers”
ale şcolii în pas cu cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi
tehnicii), ambele procese având sarcina eficientizării
activităţii sistemului şcolar.
 În concluzie, putem aprecia că sistemul de
învăţământ reprezintă o componentă fundamentală a
oricărei societăţi, menirea sa principală fiind aceea de a
contribui la progresul şi dezvoltarea acesteia. Aşa cum
am menţionat însă pe parcursul acestui subcapitol,
aportul educaţiei la progresul societăţii nu este izolat, ci
în strânsă interdependenţă cu al celorlalte componente
ale macrosistemului social. Educaţia răspunde unor
nevoi (economice, politice, sociale, culturale) şi ţine cont
de o serie de resurse (demografice, materiale,
informaţionale), un alt atribut al său fiind asigurarea unui
echilibru între „intrări” şi „ieşiri”, între obiectivele şi
investiţiile făcute, respectiv rezultatele obţinute. Se pune
aşadar problema asigurării calităţii în educaţie, proces
realizabil în condiţiile în acre rezultatele sunt conforme
cu expectanţele formulate. Despre toate aceste aspecte,
vom discuta pe larg în subcapitolele ulterioare.