pH-ul soluţiilor biologice

Caracterul acid sau bazic al unei soluţii poate fi descris cantitativ în

termeni de concentraţie a ionilor de hidrogen.
Prin definiţie, pH-ul unei soluţii este logaritmul zecimal cu semn
schimbat al activităţii (concentraţiei) molare a ionilor hidroniu
pH = - lg [H+]

Aciditatea sau bazicitatea unei soluţii poate fi caracterizată cu

ajutorul pH-ului. Astfel, un pH mic corespunde unei concentraţii mari de
H+ ceea ce defineşte acidoza, iar un pH mare corespunde unei concen
traţii mici de H+ definind alcaloza, ambele situaţii reprezentând tulburări
funcţionale, în mediile neutre pH = 7, mediilor acide le corespunde un
pH < 7 iar celor bazice pH > 7.
 Reglarea echilibrului acido-bazic
Concentraţia ionilor H+ în diferite soluţii poate varia de la valori mai
mici ca 10-14 echiv./l la valori mai mari decât 10.
În organismul uman [H+] se situează aproximativ la mijlocul acestor
extreme. In sistemele biologice concentraţia [H+] se măsoară în
echiv./litru, iar valoarea normală a pH-ului este între 7,0 -7,2 pentru
mediul intracelular, pH = 7,4 pentru sângele arterial şi 7,35 pentru cel
venos. Limita inferioară la care organismul uman poate supravieţui
câteva minute este pH = 7,0 iar limita superioară este pH = 7,8.
 Sisteme tampon
Se numesc sisteme tampon acele soluţii care au proprietatea de a
menţine practic constant pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate la
adăugarea unor cantităţi limitate de acid sau bază.
sisteme tampon au în compoziţie:
 un acid slab şi sarea acestuia

 bază slabă şi sarea acestuia

Calculul pH-ului unui sistem tampon se face utilizînd formula

Henderson-Hasselbalch
pH=pKa+lgD/P

unde Ka constanta de disociere corespunătoare acidului slab

Exemple de sisteme tampon sunt cele ale acidului carbonic şi
bicarbonat de sodiu, precum şi cel al fosfaţilor şi hemoglobina redusă
numit hemoglobinat de potasiu.
 Soluţii de electroliţi
Datorită faptului că apa favorizează disocierea în ioni, vor fi dizolvate
substanţe care prin dizolvare dau ioni. Astfel de substanţe se numesc
electroliţi şi sunt buni conductori electrici numai în soluţii, deoarece ionii
se pot mişca liber şi pot transporta curentul electric.

Acizii sunt substanţe care donează ioni H+ în soluţii apoase.

Bazele au proprietăţi opuse acizilor deci vor accepta ioni H+ şi vor

forma în apă grupe radicalice hidroxil HO-.
 Soluţii coloidale de interes biologic
Soluţiile sunt amestecuri omogene formate prin dizolvarea unui
solvit într-un solvent. Solventul este faza lichidă (mediul continuu) în
care solvitul sau faza solidă este dizolvată.
Solubilitatea unei substanţe este în funcţie atât de natura acesteia şi
a solventului cât şi de temperatură. În funcţie de cantitatea de solvit
dizolvată, soluţiile pot fi: diluate, concentrate sau saturate. In funcţie de
mărimea particulelor dispersate, există trei clase de sisteme disperse
Soluţii moleculare care sunt obţinute prin dizolvarea micromoleculelor,
diametrul acestor molecule fiind d = 10-9m iar masa moleculară a lor M <
1000;
Soluţii coloidale în care dimensiunile particulelor dispersate sunt între 10
Å- 1000 Åiar masa moleculară M >103 - 104 (de ex. citoplasma);
Suspensii în care diametrul particulelor este d >103Å , aceste particule au
proprietatea că sedimentează sub acţiunea forţei gravitaţionale.
 Sistemele disperse în care mediul de dispersie este lichid sunt numite
soli.

Aerosolii -sunt sisteme disperse în care mediul de dispresie este aerul.

Emulsiile- consistă din picături fine de lichid împrăştiate într-un alt

lichid.

Gelurile- sunt sisteme disperse cu faza dispersată lichidă iar mediul de

dispersie este solid.
 Purificarea solurilor coloidale
Metodele de purificare- se impun deoarece solii obţinuţi prin diverse
procedee adeseori conţin ioni care duc la coagularea nedorită a solilor.
Cele mai utilizate metode de purificare a solilor se bazează pe filtrare
şi sunt:
Dializa: formă de filtrare în care dimensiunea porilor filtrului (de ex. o
membrană celofan) este suficient de mică pentru a reţine particulele
coloidale în timp ce ionii şi moleculele mici ale soluţiei reale vor
trece prin filtru aşa cum se observă
Electrodializa: este procesul în care filtrarea este accelerată prin
introducerea solului într-un tub mărginit la capete de două
membrane semi- permeabile MSP. Cele două compartimente extreme
conţin doi electrozi (+ şi -) plasaţi în apă pură. Când o diferenţă de
potenţial este aplicată electrozilor, ionii nedoriţi sunt atraşi prin MSP
la electrodul de semn opus sarcinii ionilor

Electrod MSP Solutie MSP Electrod

pozitiv (1) coloidala (2) negativ

Ultrafiltrarea este o altă metodă de purificare a solilor în care se

folosesc filtre din materiale speciale
 Proprietăţile solurilor coloidale
Solurile coloidale prezintă o serie de proprietăţi mecanice, electrice,
osmotice, optice,
Proprietăţile electrice ale solilor sunt electroforeza şi electroosmoza
Electroforeza -reprezintă fenomenul de migrare a ionilor pozitivi
sau
negativi, într-o soluţie electrolitică căreia i-a fost aplicată o diferenţă de
potenţial. Migrarea are loc în câmp electric conform legii lui Coulomb
astfel: cationii se vor deplasa spre polul negativ (catodul C) iar anionii
spre polul pozitiv (anodul A). Viteza
de deplasare a unui ion în câmp
electric este direct proporţională
cu sarcina sa q şi invers proporţio
nală cu pătratul distanţei faţă de
polii sursei de curent.
În funcţie de sistemul de migrare există două tipuri de
electroforeză şi anume:
 liberă (migrarea are loc în fază lichidă) şi

 de zonă (cu migrare în fază solidă). Pentru ultimul tip se

utilizează ca mediu suport: hîrtie de filtru, amidon, geloză,

acrilamidă,
 Electroosmoza constă în deplasarea în câmp electric a unei
faze lichide în raport cu o fază solidă Deplasarea este remarcată
prin diferenţa de nivel h a lichidului în cele două tuburi laterale
separate printr-un mediu poros care este permeabil pentru ionii
soluţiei de electrolit.

Obs.! în practică se întâlnesc şi fenomenele inverse numite efect

de sedimentare Dorn şi efect de curgere Quinke. Primul constă în
apariţia unei tensiuni electrice între două puncte ale unei soluţii
electrolitice între care a avut loc sedimentarea particulelor
încărcate, iar cel de-al doilea efect constă în apariţia unei tensiuni
de o parte şi de alta a unei diafragme poroase prin care curge sub
acţiunea presiunii o soluţie electrolitică.
 Sedimentarea este proprietatea solurilor coloidale şi a soluţiilor ce
conţin macromolecule. Echilibrul de depunere şi sedimentare se studiază
cu ajutorul metodelor bazate pe centrifugare, repectiv ultracentrifugare.
Prin ultracentrifugare se urmăreşte determinarea masei moleculare a
moleculelor care sedimentează forţat datorită faptului că asupra lor
acţionează o forţă centrifugă mult mai mare decât propria lor greutate.
Pentru a deosebi centrifugarea de ultracentrifugare se introduce aşa
numitul “factor de acceleraţie” notat p ca fiind raportul celor două forţe
mai sus amintite:
β=Fcentrifugă/G
 FENOMENE DE TRANSPORT ÎN LICHIDE
BIOLOGICE
Organismele vii efectuează în permanenţă schimburi de
substanţe, energie şi informaţie cu mediul exterior.

Cele mai importante fenomene moleculare de transport care intervin în

menţinerea structurii şi funcţionării optime a organismelor, sunt
difuziunea şi osmoza.
 Difuziunea
Datorită energiei lor cinetice, moleculele unui fluid se găsesc intr-o
continuă mişcare, numită agitaţie termică; aceasta încetează doar la
temperatura de zero absolut.
Fenomenul de difuziune este un fenomen de transport de substanţă
din regiunea în care concentraţia
substanţei este mai mare înspre
regiunea unde concentraţia este
mai mică.Ea încetează atunci când
este asigurată o repartiţie uniformă
a particulelor în interiorul mediilor
fluide presupuse omogene.
 Difuziunea pasivă
Acest fenomen se observă la punerea în contact a unui solvent cu
un solvit. Moleculele de solvit difuzează din zona în care au
concentraţie c1, în zona în care concentraţia este c2 < c1 până la
egalarea concentraţiei soluţiei în toate punctele. Difuziunea pasivă se
supune legilor lui Fick.

Legea I a lui Fick: Fluxul masic de substanţă ce difuzează printr-o

suprafaţă în unitatea de timp depinde de aria suprafeţei S şi de
gradientul de concentraţie.” Expresia matematică a legii este
următoarea:
dm dc
 DS
dt dx
 unde: dm / dt este fluxul masic sau viteza de difuzie a solvitului;
dc / dx este gradientul de concentraţie iar D = coeficient de difuzie ,
[D]SI = m2/s.Semnul ” -”din
membrul drept al relaţiei expri
mă faptul că fluxul masic de subs
tanţă este îndreptat dinspre regiu
nea în care concentraţia este mai
mare spre regiunea cu concentra
ţie mică. Datorită faptului că tra
nsportul de substanţă duce la mo
dificarea concentraţiei în fiecare
punct al spaţiului ocupat de siste
mul solvent-solvit, în final solvi
tul are aceeaşi concentraţie în
toate punctele
 Distribuţia spaţială a concentraţiei la diferite momente de timp de la
punerea în contact a solventului cu solvitul, este redată în figurile

a variaţia concentraţiei în funcţie de timp în procesul difuziei

b variaţia spaţială a lui grad c la diferite momente de timp
 Legea a doua a lui Fick: "Variaţia în timp a concentraţiei în orice
punct este direct proporţională cu variaţia spaţială a gradientului de
concentraţie”.
2
dc d c
 D 2
dt dx
Cu ajutorul legii a doua a lui Fick se poate determina experimental
coeficientul de difuzie, dacă se cunoaşte distribuţia concentraţiei într-un
interval de timp bine definit

Un caz particular al difuziei pasive îl reprezintă difuziunea prin geluri.

Gelul este un lichid închis într-o reţea macromoleculară, această reţea
împiedicând deplasarea moleculelor mari.
 Difuziunea particulelor prin membrane
Membrana este o structură cu o grosime mai mare decât
diametrul moleculelor, ea separă două compartimente cu concentraţii
diferite.
Fiind o regiune de discontinuitate, membrana poate încetini sau
împiedica transportul substanţelor.
Funcţie de structura şi mecanismele de transport, este următoarea:

 membrane impermeabile care nu permit transportul unor

molecule,
 membrane permeabile care permit difuziunea atât a moleculelor
de solvent cât şi de solvit,
 membrane semipermeabile MSP care au în structura lor un sistem
de capilare care permit separarea selectivă a sistemelor coloidale
sau moleculare, în funcţie de dimensiunea, forma şi structura lor
chimică.
 Membranele MSP se pot clasifica în membrane naturale (biologice) şi
artificiale (organice sau anorganice). În organismele vii membranele
semipermeabile au rol de bariere (bariera intestinală, perete capilar,
membrane celulare, etc.).

Viteza de deplasare a moleculelor

de solvit în membrană este mult
mai mică decât viteza de difuziune
pasivă (simplă) în soluţie, ceea ce
implică faptul că gradientul de con
centraţie se manifestă doar în
grosimea membranei notată cu δ,
aşa cum se observă în fig

Variaţia concentraţiei unei substanţe pentru o MSP

ce separă două compartimente cu c1>c2
 Importanţa difuziunii moleculelor în organism
Difuziunea moleculelor de gaz este întâlnită de exemplu la schimbul
de C02 si 02 în eritrocit, în procesul respiraţiei (fenomenul de membrană
Hamburger), etc.

Difuziunea moleculelor de gaz se datoreşte gradientului lor de

presiune între două puncte. Astfel 02 difuzează din alveolă în capilarele
pulmonare datorită existenţei unui gradient de presiune între presiunea
oxigenului în alveolă şi cea în sângele pulmonar. Apoi sângele pulmonar
e transportat prin artere în ţesuturile periferice. Aici presiunea oxigenului
este încă mai mică decât în sângele arterial care intră în capilare, unde,
un gradient de presiune cauzează difuzia 02 afară din capilare spre
celule.
 Când 02 este metabolizat odată cu nutrienţii în celule pentru a
forma C02, presiunea dioxidului creşte la o valoare care face ca C02să
difuzeze în ţesuturile capilare.Moleculele de 02 şi C02 sunt
transportate în combinaţie cu hemoglobina sub forma
oxihemoglobinei respectiv carboxihemoglobinei.
Moleculele de C02 sunt mai difuzabile decât cele de 02 raportul
coeficienţilor de difuzie fiind de 25:1, fapt care are o importanţă
majoră deoarece C02 este un produs toxic al catabolismului şi se va
elimina uşor din organism.înfigură este reprezentat schimbul de 02 şi
C02 între sângele din capilarele sanguine şi alveolele pulmonare.
 Osmoza. Presiunea osmotică
Definiţii:

Soluţie = Lichid mixt omogen, ce conţine două sau
mai multe substanţe

Solvent = Agentul de dizolvare a unei soluţii. Apa

este cel mai versatil solvent cunoscut.

Solvit = Substanţa ce se dizolvă într-o soluţie

 OSMOZA
Osmoza -este fenomenul de trecere a moleculelor solventului prin
tr-o membrană semipermeabilă ,dintr-o soluţie mai Diluată într-una mai
Concentrată.

În cazul unei membrane strict semipermeabile, osmoza este singurul

fenomen de transport transmembranar
ρ- este densitatea soluţiei
h-este diferenţa de nivel
g-acceleraţia gravitaţională
p este presiunea gazului, V este volumul său, n reprezintă numărul de
moli, R este constanta universală a gazelor, iar T este temperatura
absolută
c reprezintă concentraţia molară a substanţei dizolvate în soluţie
cosm-tip de concentraţie, numită concentraţie osmolară, ce ţine cont de
disocierea substanţelor dizolvate în soluţie, ni este numărul de particule
(ioni) rezultate din disocierea unei molecule a substanţei i, iar ci - este
concentraţia molară a substanţei respective
 Efectul ebulioscopic -constă în creşterea temperaturii de fierbere a
unei soluţii în comparaţie cu solventul pur . In cazul soluţiilor diluate,
creşterea temperaturii de fierbere ∆teb este proporţională cu concentraţia
osmolară a soluţiei
 Efectul crioscopic -constă în scăderea punctului de congelare a unei
soluţii în comparaţie cu solventul pur. tt reprezintă temperaturile de
Îngheţare. Scăderea temperaturii de îngheţare a soluţiei, comparativ cu
solventul pur, este proporţională cu concentraţia osmolară a soluţiei
 Mecanismele osmozei
 soluţia ca fiind un amestec de două substanţe, apă (solvent) şi
solvit (sau solviţi), ambele formate din molecule, dar de dimensiuni
diferite;
 moleculele solventului vor fi întotdeauna mai mici decât cele ale

solvitului

De exemplu, într-o soluţie de sare (NaCl) în apă, solventul este

reprezentat de moleculele de apă, iar solvitul este reprezentat de particule
de Na+ şi Cl-.
 Să considerăm două compartimente separate de o membrană strict
semipermeabilă
Molecula de solvent, fiind sufucient de
mică, poate trece prin membrană,
pe când molecula de solvit nu. Numă
rul moleculelor de apă ce ajung în
unitatea de timp la membrana semiper
meabilă este mai mic în
compartimentul II decât în compar
timentul I, ca urmare a
Semipermeabilă
concentraţiei scăzute a apei în II.
= moleculă de apă
În intervalul de timp în care din I = moleculă de solvit
trec în II trei molecule de apă, din II I= compartiment cu solvent pur
II= compartiment cu soluţie
în I trece doar o moleculă de apă. F= flux net de solvent
 Acest fenomen apare numai în condiţiile existenţei membranei.
Solventul difuzează prin membrană în cele două sensuri, dar viteza de
trecere a solventului pur spre soluţie este mai mare decât trecerea în
sens contrar. Această diferenţă de flux este singura responsabilă de
fenomenul de osmoză.
Fluxul net rezultant face ca nivelul lichidului din II să crească,
dezvoltându-se în acest compartiment o presiune; în momentul în care
această presiune va fi echilibrată de presiunea hidrostatică ρgh
ascensiunea în II se opreşte.Dacă s-ar exercita o presiune statică asupra
soluţiei din compartimentul II, numărul moleculelor de solvent care ar
ajunge în unitatea de timp la faţa membranei dinspre acest vas ar creşte.
Când numărul acestora egalează numărul moleculelor de solvent ce
ajung în unitatea de timp la membrană în vasul I, se stabileşte un
echilibru dinamic între cele două compartimente. Această presiune ar
reprezenta presiunea osmotică a soluţiei din I.
 Presiunea osmotică
Presiunea osmotică p0 (π )este presiunea ce ar trebui exercitată asupra
soluţiei pentru a aduce în echilibru cu solvent pur, separat de ea printr-o
membrană semipermeabilă, adică pentru a împiedica orice flux de
solvent între cele două compartimente.
p0= ρgh
Valoarea numerică a presiunii osmotice a unei soluţii poate fi
măsurată experimental prin diverse tehnici.
Deoarece osmoza este un fenomen de transport de substanţă, acest
transport se poate realiza doar prin efectuarea unui lucru mecanic numit
travaliu osmotic
W =RTlgπ2/ π1
unde π1 , şi π2 = presiunile osmotice în stare iniţială şi finală ale
sistemului.
 Unitatea de măsură pentru exprimarea presiunii osmotice
este osmolul (osm). Prin definiţie osmolul reprezintă
presiunea osmotică dezvoltată de 1 mol de substanţă
nedisociabilă, dizolvat într-un litru de apă (sau: presiunea
dezvoltată de un echivalent dintr-o substanţă monovalentă).
De exemplu, 1 mol de NaCl (disociază în doi ioni Na+ şi Cl-)
dezvoltă o presiune de 2 osmoli.
Un submultiplu al osmolului este miliosmolul (mOsm), care
este egal şi cu 1 mEq.
 Legile osmozei
Botanistul Pfeffer, cu ajutorul osmometrului care îi poartă numele a
stabilit următoarea lege cantitativă a osmozei, pentru soluţii diluate:

C
Po  k T
unde, M
-k= constantă
-C= concentraţia ponderală a soluţiei (g/l)
-M= masa molară a solvitului
-T= temperatura absolută
Dacă notăm cu n numărul de moli dizolvaţi în volumul de soluţie V, vom
avea:
C n
  m
M V
-m reprezintă concentraţia molară (număr de moli/ unitate de volum)
Dacă înlocuim în relaţia iniţială, obţinem:

p 0V  nRT
Unde:
p0 = presiunea osmotică a soluţiei
V= volumul soluţiei
n= numărul de moli de substanţă dizolvată
R= constanta universală a gazelor
T= temperatura absolută
 Legea concentraţiilor: la temperatură constantă, presiunea osmotică
este proporţională cu concentraţia molară a corpului dizolvat
1 c1
p0 ~ C 
2 c2
Legea temperaturii: pentru o soluţie dată, presiunea osmotică creşte
proporţional cu coeficientul (1+αt), valoarea lui fiind aceeaşi ca la
gaze, iar t fiind temepratura (lege valabilă până în 400C):  1 T
 1
p ~(1+αt) 2 T2
0
Legea lui Van’t Hoff: presiunea osmotică este independentă de natura
solventului şi de substanţa dizolvantă, ea nu depinde decât de numărul
particule prezente în volumul ocupat de soluţie: p0 V =nRT, π =cRT
Legea amestecurilor: presiunea osmotică a unei soluţii în care faza
dispersată este alcătuită din substanţe diferite este egală cu suma
presiunilor osmotice determinată de fiecare substanţă în parte.
 pl    ioni    molecule   copl
nedisociate
 Soluţii izo-, hipo-, hipertone
Concentraţia electroliţilor din plasmă în condiţii normale, este
c0 = 300 mOsm la care ∆t0= - 0,56°C iar presiunea osmotică π0=7,6 atm
la 37° C.
Două soluţii A şi B care au aceeaşi presiune osmotică, deci între
ele nu ar exista flux de solvent în prezenţa unei membrane semipermea
bile, se numesc izoosmotice, izotonice (ex.serul fiziologic) (izo=egal)
c = c0 , π= π0, şi ∆tCR= ∆t0
Comparativ cu acestea,
soluţiile pentru care c < c0, π< π0 şi ∆tCR ∆tCR < ∆t0 se numesc soluţii
hipotonice,
iar cele pentru care c >c0, π > π0 şi ∆tCR > ∆t0 se numesc hipertonice.
Apa va tinde să iasă din celulele aflate într-un mediu hipertonic şi să
intre dintr-un mediu hipotonic în celule.
 Se poate urmări modul în care se comportă hematiile plasate în
diferite medii.

Dacă, de exemplu, hematiile se află într-un mediu izotonic, ele îşi

păstrează forma şi volumul în cote normale.

Dacă sunt plasate într-un mediu hipotonic, apa începe să intre în

celulă, motiv pentru care aceasta se umflă şi în final se sparge,
manifestându-se fenomenul de hemoliză .

Dacă hematiile se află într-un mediu hipertonic,apa iesedin celulă,

aceasta se zbârceşte, fenomen ce poartă numele de ratatinare
 Presiunea osmotică a plasmei sanguine
Presiunea osmotică a plasmei sanguine este dată de suma presiunilor
osmotice generate de substanţele componente ale plasmei. Deoarece
plasma sanguină este o soluţie apoasă de ioni (Na+, K+, Ca2+, Fe2+,
etc.), molecule nedisociate (aminoacizi, glucoza) şi macromolecule
proteice (albumine şi globuline), presiunea osmotică a plasmei este dată
de relaţia

 pl    ioni    molecule   co
pl
nedisociate
    albu min e   globuline
unde: co
pl

este presiunea coloidosmotică a plasmei.

 Astfel, concentraţia osmolară a plasmei este mai mare datorită
contribuţiei proteinelor.
Ţinând cont de faptul că endoteliul capilarelor sanguine este permea
bil doar pentru apă, ioni şi micromolecule, nu şi pentru macromoleculele
proteice, acest gradient de concentraţie osmolară dintre cele două medii
împinge soluţia micromoleculară din interstiţiu în lumenul capilarelor cu
o presiune numită presiune coloid-osmotică sau presiune oncotică.
Presiunea coloid-osmotică reprezintă o fracţiune foarte redusă
(circa 0,5 %) din presiunea osmotică totală a plasmei sanguine; totuşi,
ea joacă un rol important în schimburile de apă şi metaboliţi la nivelul
capilarelor.
La capătul arterial al capilarului, diferenţa dintre presiunile mecanice
intravasculară respectiv extravasculară este ∆pa = 32 mmHg,
scăzând la capătul venos la ∆pv = 12 mmHg.
 Diferenţa de presiune osmotică între lichidul vascular şi cel interstiţial
este constantă pe toată lungimea capilarului, fiind πco = 28 mmHg.
Aşadar, capătul arterial ∆pa > πco deci va avea loc trecerea apei
împreună cu moleculele şi ionii dizolvaţi, către spaţiul interstiţial. Acesta
este un fenomen opus osmozei, numit ultrafiltrare.
La capătul venos al capilarului, unde ∆pa < πco, va avea loc, datorită
osmozei, reabsorbţia în capilar a apei împreună cu produşii de catabo
lism.