SOCIOLOGIE

Lect.univ.dr. Mihai-Bogdan MARIAN

 CURSUL 1
Ce este Sociologia?

1.1. Formalizarea studiului societăților umane ca știință;

1.2. Apariția și consacrarea Sociologiei în rândul științelor socioumane;
1.3. Definirea Sociologiei și obiectul său de studiu;
1.4. Ramurile Sociologiei și raporturile cu alte științe socioumane.
 1.1. Formalizarea studiului societăților umane
ca știință
Cunoașterea comună (Simțul comun)
• Este informală (rezultă din experiența
directă)
• Se dezvoltă în mod spontan
• Este participativă și nestructurată
• Este influențată de tradiții și de
valorile grupului de apartenență
• Este intuitivă
• Este subiectivă
Cunoașterea științifică
• Este formală (se întemeiază pe o bază
teoretică)
• Este metodică
• Este structurată, poate fi participativă
sau nu
• Presupune detașarea de stereotipuri și
prejudecăți
• Este logico-rațională (urmărește
raporturi cauză-efect)
• Este obiectivă
 Principiile cunoașterii științifice

1. Principiul realității: realitatea înconjurătoare există independent de

observația și simțurile noastre;

2. Principiul determinismului: relațiile din lumea înconjurătoare sunt

organizate în termeni de cauză – efect;

3. Principiul cognoscibilității: lumea înconjurătoare poate fi cunoscută

prin observații obiective.
 1.2. Apariția și consacrarea Sociologiei în
rândul științelor socioumane
• Antichitate: Pitagora, Aristotel, Platon etc.
Precursori ai
• Iluminism: John Locke, Thomas Hobbes, Montesquieu, Jean
gândirii
Jeaques Rousseau etc.
sociologice

Premise socio-istorice care au favorizat apariția Sociologiei

• Perioada de convulsii sociopolitice care a însoțit trecerea de la Evul Mediu la
Modernitate;
• Revoluția industrială
• Urbanizarea
• Restructurarea sistemului de clase sociale
 Apariția Sociologiei
August Comte (1798-1857)
• propune termenul de sociologie pentru a desemna o știință a societății;
• transpune principiile filosofiei pozitiviste în cercetarea realităților
sociale;
• stabilește drept obiecte specifice ale cercetării sociologice: viața
economică, ideile dominante, formele de individualitate, structura
familiei, diviziunea muncii, limbajul și religia;
• distinge între statica socială (ordinea socială) și dinamica socială
(schimbarea socială).
 Dezvoltarea gândirii sociologice

• Karl Marx (1818-1883) - lupta de clasă și concepția materialist-

dialectică asupra istoriei;
• Herbert Spencer (1820-1903) – darwinismul social și structural-
funcționalismul;
• Emile Durkheim (1858-1917) – fondatorul Sociologiei moderne;
pune bazele metodologiei sociologice; consideră Sociologia mai
degrabă o știință a cadrelor și instituțiilor sociale, decât o știință a
acțiunilor individuale.
• Max Weber (1864-1920) – individualismul metodologic și acțiunea
umană cu sens.
 1.3. Definirea Sociologiei și obiectul său de studiu
Definiții ale Sociologiei
• Dicționarul Oxford de Sociologie: „dintre toate științele sociale, Sociologia este cea care
examinează cel mai îndeaproape schimbarea și conflictul la nivelul societății. Diversitatea acestei
discipline, precum și importanța argumentelor pe care le dezbate, o fac totuși să fie cea mai
pasionantă dintre științele sociale” (Marshall, G. 2003: p. 563).

• DEX 1998: „știința care se ocupă cu studiul descrierii structurii și fiziologiei societății, al
relațiilor interumane în cadrul grupurilor sociale, precum și al instituțiilor din societatea dată”
(Academia Română, DEX 1998, sociologie).

• Anthony Giddens descrie Sociologia ca fiind „studiul vieții sociale umane, a grupurilor și
societăților. Este un demers îndrăzneț și de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este
rezultatul propriului nostru comportament ca ființe sociale. Scopul studierii sociologiei este
extrem de larg, de la analiza întâlnirilor trecătoare dintre diferiți indivizi pe stradă până la
investigarea proceselor sociale globale” (Giddens, A. 2007: p.10).
 Definiția noastră de lucru

Sociologia desemnează acea știință care se ocupă cu studiul

metodic al societăților și grupurilor umane, al interacțiunilor dintre
acestea, precum și cu studiul relațiilor stabilite și derulate de oameni
în cadrul vieții sociale.
 Obiectul de studiu propriu Sociologiei

• Obiectul generic: societatea umană în integralitatea sa.

• Obiectul specific: 1. structura socială;

2. reprezentările colective și cadrele cognitive ale
vieții sociale;
3. acțiunea socială cu sens.
 1.4. Ramurile și raporturile Sociologiei cu alte
științe socioumane
• Sociologia, ca știință a societății și socialului, se află într-o strânsă și interdependentă
legătură cu celelalte științe socioumane, dintre care se disting cu prioritate, următoarele:
• Psihologia: „Știință care se ocupă cu studiul proceselor și al particularităților psihice. 2.
Totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate; concepție,
mentalitate. 3. Totalitatea proceselor psihice care condiționează o activitate.”
• Dreptul: „1.Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale
dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul.”
• Politologia: „Știință care studiază activitățile, raporturile, instituțiile politice; știință
politică.”
• Economia: „1. (...) Economie politică = știință a administrării unor resurse și mijloace
limitate, care studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și
utilizarea acestor resurse.”
Sursa definițiilor: Academia Română, DEX 1998
 Ramuri ale Sociologiei și discipline de nișă
(exemple)
• Psihosociologia sau Psihologia socială – se ocupă cu studiul psihologic al fenomenelor
sociale;
• Sociologia juridică – corelează faptele și obiceiurile sociale cu normele și instituțiile
juridice;
• Sociologia politică – studiază raporturile de putere și autoritate din societate, statul și
instituțiile politice, precum și grupurile, relațiile, ideile și comportamentele politice;
• Sociologia claselor – studiază fenomenele și relațiile sociale asociate distribuției inegale a
resurselor în societate;
• Sociologia organizațiilor – studiază relațiile formale și informale din cadrul
organizațional (studiază birocrația);
• Sociologia familiei – studiază raporturile și relațiile din interiorul grupurilor domestice;
• etc.
 Concluzii
• Sociologia se întrepătrunde cu celelalte științe socioumane într-o
manieră complementară;
• Se alimentează din rândul acestora cu informație;
• Vine să le pună la dispoziție o bază prețioasă de date despre domeniul
lor propriu de investigație, construită prin cercetarea sistematică și
studiul metodic asupra secvențelor de realitate socială;
• Oferă imaginea puzzle-ului de ansamblu al societății umane, prin
descifrarea modului în care diferitele secvențe de realitate socială se
întrepătrund.
 CURSUL 2

Perspective și orientări teoretice în abordarea sociologică

2.1. Evoluționismul
2.2. Funcționalism structural
2.3. Conflictualismul
2.4. Interacționismul simbolic
 Perspectiva sociologică

„Perspectiva sociologică este o cale de a privi societatea, de a

studia viața socială și de a o explica; este o construcție mentală care ne
ajută să vizualizăm și să explicăm ceea ce se întâmplă în societate. Prin
definiție, perspectiva sociologică este o analiză a societății dintr-un
anumit punct de vedere.” (Mihăilescu, I. 2003: pp. 18-19).
 Principalele perspective sociologice, adaptare după James W. Vander Zanden, The Social Experience, Random
House, New York, 1988, p. 37 apud Mihăilescu, I. 2003: p. 21
Evoluționism Funcționalism structural Conflictualism Interacționism
Nivelul de analiză Mixt Macrosociologic Macrosociologic Microsociologic
Organică - sistemul social
Ordine socială caracterizată
apare în urma unui proces Realitate socială creată și
Sistem social produs de părți prin grupuri de interese
Natura societății natural de adaptare, recreată mereu, de oameni
independente competitive, fiecare
diferențiere și interacțiune a aflați în interacțiune
urmărind propriile scopuri
indivizilor/grupurilor umane
Consens social derivat din Atribuire de simboluri
Baza interacțiunii Competiție/nevoie de asociere
credințele și valorile Conflict, putere și coerciție oamenilor, obiectelor și
sociale în vederea supraviețuirii
împărtășite evenimentelor
Apariția, evoluția și Ordinea socială și menținerea Interesele care divid Dezvoltarea interacțiunii
Domeniul principal
diversificarea societăților sistemului social prin membrii societății și dinamice dintre individ și
de studiu
umane realizarea funcțiilor esențiale schimbarea socială societate
Prezintă o imagine coerentă Prezintă imaginea generală a
Are capacitatea de a Prezintă oamenii ca ființe
despre apariția, evoluția și vieții sociale, îndeosebi
prezenta evoluția istorică și active, care au capacitatea
Avantaje diversificarea societăților exprimarea acesteia în
schimbările instituționale și de a gândi și modela viața
umane, fundamentată pe modele de comportament
societale socială
idealul supraviețuirii recurente și în instituții
Are dificultăți în prezentarea Are dificultăți în
Dezvoltă o concepție rigidă a Are dificultăți în explicarea
evoluției istorice și a prezentarea aspectelor
Dezavantaje istoriei, marcată de un consensului social, a
procesualității schimbării macrosociale și a relațiilor
profund etnocentrism integrării și stabilității
sociale societale
 2.1. Evoluționismul

Reprezentanți de marcă:
• August Comte
• Herbert Spencer
Herbert Spencer conturează istoria umanității sub forma unui proces de
diferențiere și complexificare treptată a societăților. Potrivit acestei teorii, societățile
umane tind către perfecționare, parcurgând etape distincte, liniar - ascendente și
ireversibile, în sensul atingerii unui grad mai mare de civilizație.
Acestei viziuni i se reproșează faptul că dezvoltă o concepție rigidă a istoriei,
etnocentristă, care nu ține cont de complexitatea și influența proceselor cognitive în
construirea realității sociale. De asemenea, întâmpină dificultăți în a explica
mozaicul societăților existente la un moment dat
 Trei mari curente de descendență evoluționistă
în abordarea socialului uman
(genă, selecție, reproducere diferențiată)
1. Orientarea sociobiologică - normele și comportamentele sociale ale oamenilor se află
sub controlul unor gene selecționate de-a lungul istoriei evolutive a omului ca urmare a
procesului de adaptare a acestuia la condițiile de viață specifice mediului înconjurător.

2. Psihologia proceselor cognitive - omul ajunge să influențeze procesul de selecție și

diferențiere a propriilor gene, datorită faptului că în procesul de traducere și
reinterpretare a realității înconjurătoare, ajunge să-și creeze propria realitate, socială,
înlocuind astfel criteriul de selecție naturală cu cel al selecției sociale.

3. Teoria memelor - în timp ce gena reprezintă o unitate replicatoare macromoleculară,

purtătoare de caracteristici biologice, mema este o „genă informațională mentală”,
reprezentând o unitate replicatoare pentru informația de tip cultural. (Richard Dawkins,
Gena Egoistă).
 O perspectivă evoluționistă asupra evoluției grupelor sanguine

1. Grupa „0” sau „grupa vânătorului” – specifică societăților arhaice

de vânători-culegători, seminomade.
2. Grupa „A” sau „grupa agricultorului” – specifică primelor
societăți sedenterizate, care au dezvoltat o economie de tip agricol.
3. Grupa „B” sau „grupa păstorului” – specifică triburilor nomade de
păstori.
4. Grupa „AB” sau „grupa omului modern” – specifică societăților
urbane.
 Tendințe, coordonate și criterii de configurare
ale societăților umane în timp
Triburi / Regate / State/ Corporații/
Ansambluri imperii etnice imperii religioase blocuri ideologice economie lume Ansambluri
sociale de sociale cu
dimensiuni vocație
ANTICHITATE EV MEDIU MODERNITATE POSTMODERNITATE
reduse
(cca.3000 îen – cca.476 en) (sec.V - sec.XVII) (sec.XVII-sec.XX) (sec.XX - prezent)
globală

Paradigmă etnică de configurare a Paradigmă religioasă de Paradigmă Paradigmă economică

matricilor sociopolitice - primează configurare a matricilor ideologică de de configurare a
apartenența etnică sociopolitice - primează configurare a matricilor sociopolitice
apartenența religioasă matricilor - primează eficiența
Competiție sociopolitice - economică
intergrupuri primează
apartenența de
clasă

Nevoie de
Stare asociere
Evoluție
naturală / socială /
localizare globalizare
Competiție
interindividuală

Norma generală
Norma generală este dată de Norma generală este dată de este dată de
dreptul forței dreptul divin dreptul Norma generală este
contractual/ dată de dreptul
constituțional contractual/ comercial

Simțire Rudenie Religie Ideologie Economie Rațiune

Comunități naturale / grupuri etnice Principiul dominat al vieții sociopolitice Comunități artificiale / indivizi
 Perspectiva evoluționistă - Concluzii

1. Organismul animal și organismul social reprezintă deopotrivă

acumulări progresive, atât de ordin structural, cât și funcțional, care le
conferă cu timpul un grad mai mare de complexitate și autonomie în
raport cu mediul natural.
2. Evoluția presupune pe de o parte diferențiere și specializare, iar pe de
altă parte selecționarea și integrarea, precum și asigurarea
funcționalității interdependente a tuturor diviziunilor ce ajung să facă
parte dintr-un tot unitar.
3. Întregul reprezintă mai mult decât suma părților sale.
 2.2. Funcționalismul structural
Reprezentanți de marcă:

• August Comte

• Herbert Spencer

• Emile Durkheim

• Talcott Parsons

• Robert K. Merton

Societatea reprezintă un sistem alcătuit din mai multe elemente distincte, atât sub aspect material, cât și
funcțional, a cărui funcționalitate ca întreg se realizează în baza interacțiunilor dintre elementele ce îl compun.

Pentru ca acest sistem să poată atinge starea de echilibru, fiecare element trebuie să fie în măsură să-și
îndeplinească funcția ce îi revine în cadrul ansamblului, fapt ce se realizează prin intermediul controlului social.
 Arhetipul structural al societăților indo-europene

Lumea
suprasensibilă, Casta Nivelul
a cunoașterii sacerdotală cunoașterii
obiective

Lumea sensibilă, a Nivelul forței

cunoașterii Casta aristocratică coercitive/
subiective
militare

Lumea materială, a cunoașterii

participative Casta lucrătorilor Nivelul forței de muncă

1. Lumile platoniciene 2. Structura societăților indo-europene 3. Nivelurile de abordare a realității

 Funcționalismul structural - Concluzii
Perspectiva funcționalistă acordă o importanță deosebită structurii
sociale și criteriilor de stratificare socială, precum și instituțiilor sociale
prin care se susține un sistem social la un moment dat.
De asemenea, funcționalismul structural încearcă să reducă
explicarea acțiunilor sociale doar prin prisma evidențierii funcțiilor lor,
deoarece acțiunile nu există decât prin utilitatea lor.
Eșuează în a explica natura și rolul conflictului social în cadrul
societăților umane.
 2.3. Conflictualismul

Reprezentanți de marcă:

• Karl Marx

• Georg Simmel

• Wright Mills
Karl Marx: „Istoria tuturor societăților de până azi este istoria luptelor de clasă. Omul liber și
sclavul, patricianul și plebeul, nobilul și iobagul, meșterul breslaș și calfa, într-un cuvânt, asupritorii și
asupriții se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, când ascunsă, când fățișă, o
luptă care se sfârșea de fiecare dată printr-o prefacere revoluționară a întregii societăți sau prin pieirea
claselor aflate în luptă.” (Marx, K. și Engels, F. – Manifestul Partidului Comunist).
 Georg Simmel: studiază unitățile sociale de tipul diadă și triadă.
Diada – o unitate alcătuită din două persoane. Această unitate permite
fiecărei persoane dintre cele două să-și mențină actuale propriile valori și impresii și
să-și prezerve propria personalitate și propriile comportamente.
Triada – o uniate alcătuită din trei persoane. În cadrul acesteia, inevitabil, ia
naștere o diadă, sub presiunea căreia personalitatea și comportamentul celei de-a
treia persoane va suferi ajustări.

Wright Mills: dezvoltă perspectiva marxistă asupra structurii de

clasă și a dinamicii luptei de clasă ca factor de progres în societățile
umane.
 Conflictualismul - Concluzii
În ciuda vocației conflictuale a ființei umane, societatea este
posibilă datorită:
1. acțiunii de dominare a celor care ies învingători în urma
conflictului, exercitată asupra celor care au fost învinși;
2. nevoii obiective de asociere în vederea depășirii provocărilor,
ridicate de mediul înconjurător, în egală măsură tuturor.
Perspectiva conflictualistă întâmpină anumite dificultăți în a
explica perioadele îndelungate de stabilitate și consens pe care le
traversează unele societăți.
 2.4. Interacționismul simbolic

Reprezentanți de marcă:

• Max Weber

• Georg Simmel

• George Herbert Mead

• Peter L. Berger și Thomas Luckmann

Omul este singura ființă capabilă să producă și să utilizeze simboluri și un limbaj articulat,
coerent și inteligibil.

Omul creează societatea, iar societatea îl modelează permanent pe om, cele două entități
aflându-se într-o permanentă relație dialectică.
 George Herbert Mead
„Mintea individuală poate exista doar în relație cu alte minți cu care
împărtășește aceleași semnificații.”
Patru postulate care definesc realitatea socială:
1. realitatea socială nu există pur și simplu, ci este creată prin
interacțiunea umană;
2. memoria umană selecționează spre păstrare cunoștințele care
dovedesc o utilitate perenă, și le face uitate pe cele care se perimă;
3. oamenii definesc obiectele din lumea înconjurătoare în funcție de
utilitatea pe care acestea o au / o primesc pentru ei;
4. dacă vrem să înțelegem actorii sociali, trebuie să căutăm să
înțelegem ceeea ce fac ei, adică să descoperim semnificațiile pe care aceștia le
dau propriilor lor acțiuni.
 Dialectica om - societate

Omul Omul social Societatea

 Interacționismul simbolic - Concluzii
Realitatea socială ia naștere în virtutea interacțiunilor umane.
Realitatea socială poate fi descifrată doar prin înțelegerea
sensurilor și semnificațiilor acțiunilor umane.
Pentru a înțelege societatea, ea trebuie abordată dintr-o
perspectivă dinamică și nu statică.
Interacționismul simbolic prezintă unele dificultăți în a explica
realitățile macrosociale (interacțiunile dintre marile ansambluri sociale).
 CURSUL 3
Considerații generale privind cercetarea sociologică

3.1. Funcțiile Sociologiei

3.2. Aspecte privind metodologia cercetării sociale
3.3. Două mari orientări metodologice în cercetarea sociologică
3.4. Cantitativ și calitativ în cercetarea sociologică
3.5. Investigația sociologică
3.6. Principalele metode de investigare sociologică empirică

32
 3.1. Funcțiile Sociologiei

a) funcția expozitivă sau descriptivă;

b) funcția explicativă;

c) funcția predictivă;

d) funcția critică;

e) funcția practic-aplicativă.

33
 a) Funcția expozitivă sau descriptivă

Presupune acumularea în mod obiectiv și structurat de suficiente

date și informații despre aspectul social vizat, astfel încât să se poată
obține o imagine relevantă despre acesta.

34
 b) Funcția explicativă

Presupune ca pe baza datelor și informațiilor acumulate în

procesul de cercetare sociologică să poată fi surprinse relațiile de tip
cauză-efect între aspectele și fenomenele sociale studiate.

35
 c) Funcția predictivă

Presupune ca rezultatele cercetării sociale să releve pattern-uri și

tendințe de evoluție în baza cărora să se poată formula predicții și
prognoze.

36
 d) Funcția critică

Presupune identificarea disfuncțiilor care grevează aspectul de

realitate socială studiat și sublinierea aspectelor și trendurilor de
evoluție negative.

37
 e) Funcția practic-aplicativă

Presupune formularea de propuneri alternative, cu scop corectiv,

față de disfuncționalitățile identificate la nivel social.

38
 3.2. Aspecte privind metodologia cercetării sociale

Metodologia = știința metodelor

Se organizează în jurul a șase teme principale:
- delimitarea obiectului de studiu;
- analiza conceptelor;
- analiza metodelor și tehnicilor de cercetare;
- analiza raportului dintre metode și tehnici;
- sistematizarea datelor;
- formalizarea raționamentelor – emiterea de teorii.
39
 Principiile metodologiei în cercetarea socială

1. Principiul unității dintre teoretic și empiric;

2. Principiul unității dintre înțelegere și explicație;

3. Principiul unității dintre cantitativ și calitativ;

4. Principiul unității dintre judecățile constatative și cele evaluative.

40
 Metodologia cercetării sociale

Nivelul teoretic al cercetării

Metode
Tehnici
Procedee
Instrumente de investigație

Nivelul empiric al cercetării

„(...) dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare – de exemplu, prin
autoadministrare – ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de
investigare”. (Chelcea, S. (2007) Metodologia cercetării sociologice. București, Ed. Economică pp. 68-69)
41
3.3. Două mari orientări metodologice în cercetarea sociologică

a) orientări metodologice după obiectul de cercetat – pozitiviste;

b) orientări metodologice după subiect – interpretative.

42
 a) Orientări metodologice după obiectul de cercetat – pozitiviste
a.1) Operaționalismul – se concentrează pe definirea conceptelor ca instrumente de
lucru;

a.2) Empirismul – dezvoltă analiza operațională a conceptelor și construiește

eșafodajul descriptiv al științei sociale prin colectarea de date în mod direct, din realitatea
imediată;

a.3) Structuralismul – corelează construcțiile teoretice cu analiza empirică.

Presupune trei niveluri de abordare:
- analiza structurală – se concentrează pe distribuția elementelor structurii;
- analiza funcțională – se concentrează pe stabilirea relațiilor existente între
elementele structurii;
- analiza sistemică – se concentrează atât pe distribuție, cât și pe relațiile
dintre elementele din interiorul unui sistem, precum și pe relațiile dintre subsisteme.
43
 b) Orientări metodologice după subiect – interpretative

b.1) Interacționismul simbolic – pune accent pe sensul și semnificația

acțiunii umane;

b.2) Etnometodologia – pune accent pe semnificațiile prestabilite care

orientează interacțiunile sociale (structuri lingvistice și obiceiuri);

b.3) Sociologia fenomenologică – realitatea socială este o construcție

umană care, la rândul ei, ajunge să modeleze comportamentul uman.

44
 Principiile celor două mari orientări metodologice în sociologie
Orientare după obiect – pozitivism Orientare după subiect – interpretativitate

 Sociologia se dezvoltă după modelul științelor naturii.  Cercetarea socialului este diferită de cercetarea specifică
 Faptele, fenomenele sau procesele sociale sunt științelor naturii.
considerate ca obiecte, sens în care pot fi analizate în mod  Trăsătura esențială unică a comportamentului uman este
similar cu fenomenele naturii. Ele au o existență obiectivă semnificația sa subiectivă.
și sunt independente de teoria care își propune să le  Orice știință care ignoră semnificația și intenționalitatea nu
explice. este o știință umană.
 Cunoașterea sociologică are un caracter tehnic,  Acțiunea umană este guvernată de factori subiectivi – de
instrumental, în sensul că tinde să conducă la o inginerie imagini, nu de stimuli, de motive, nu de cauze.
socială asemănătoare celei de tip tehnic.  Acțiunea este socială în măsura în care semnificația
 Cunoașterea socială trebuie să ia forma elaborată a subiectivă investită de unul sau mai mulți actori
explicațiilor și predicțiilor, a legilor și generalizărilor individuali este elaborată în funcție de comportamentul
empirice detașate de eventuale implicații valorice, pentru a celorlalți și este orientată relațional.
asigura obiectivitatea discursului social.  Analiza fenomenelor sociale înseamnă a le detecta
semnificațiile, a le înțelege din punctul de vedere al
actorului social.
 Obiectivitatea științifică poate fi atinsă printr-o largă și
complexă contextualizare a fenomenului studiat.
45
 3.4. Cantitativ și calitativ în cercetarea sociologică

Cercetarea cantitativă Cercetarea calitativă

Măsurare obiectivă a faptelor Construirea realității sociale, semnificație
culturală

Centrare pe variabile Centrarea pe procesele interactive

Reliabilitatea (repetatibilitatea aceluiași Autenticitatea este hotărâtoare

rezultat în condiții experimentale identice) este
hotărâtoare

Liber de valori (obiectivitate) Valorile sunt prezente și explicite

Independență de context Constrângeri situaționale

Multe cazuri, subiecți Puține cazuri, subiecți

Analize statistice Analize tematice

46
Cercetătorul este detașat Cercetătorul este implicat
 3.5. Investigația sociologică

Etape:
1. Delimitarea obiectului de studiu;
2. Cercetarea preliminară a acestuia;
3. Stabilirea obiectivelor cercetării;
4. Formularea ipotezelor de cercetat (descriptive sau explicative);
5. Determinarea populației de studiat și eșantionarea acesteia;
6. Alegerea metodelor și tehnicilor de cercetare;
7. Construirea instrumentelor de lucru;
8. Culegerea datelor;
9. Prelucrarea datelor;
10. Analiza datelor;
11. Formularea concluziilor;
12. Redactarea raportului de cercetare.
47
 Conținutul raportului de cercetare

1. Rezumat;
2. Introducere – prezentarea problemei studiate;
3. Trecerea în revistă a teoriilor de referință în materie;
4. Descrierea designului cercetării;
5. Prezentarea datelor colectate;
6. Formularea concluziilor;
7. Reflecții personale în raport cu demersul de cercetare realizat.

48
3.6. Principalele metode de investigare sociologică empirică

a) Observația:
- externă;
- participativă detașată;
- participativă implicată.
b) Experimentul;
c) Ancheta socială;
d) Analiza documentară.

49
 CURSUL 4
Omul și Societatea – partea I

4.1. Omul

4.2. Familia

50
 4.1. Omul

a) Teoria evoluționistă sau omul lui Charles Darwin;

b) Teoria psihanalitică sau omul lui Sigmund Freud;

c) Teoria nevoilor sau omul lui Abraham Maslow;

d) Teoria acțiunii cu sens sau omul lui Max Weber;

e) Gândirea lentă și gândirea rapidă sau omul lui Daniel Kahneman.

51
 a) Teoria evoluționistă sau omul lui Charles Darwin

• Comportamentul tuturor organismelor vii este călăuzit de imperativul asigurării

supraviețuirii și perpetuării speciei de apartenență.

• Omul, la fel ca toate organismele vii, se află antrenat într-o permanentă cursă cu
semenii săi și cu tot ceea ce îl înconjoară, subordonată necesității de reproducere a
propriilor gene și de asigurare a perpetuării speciei sale.

• Cursa pentru supraviețuire presupune atât competiție, cât și asociere în vederea

depășirii unor obstacole comune.

• Parcursul evolutiv al speciei umane este însoțit de specializare și diferențiere, fapt

ce implică o alocare diferențiată a rolurilor și funcțiilor în societate.
52
 b) Teoria psihanalitică sau omul lui Sigmund Freud
• La om, din inconștientul primordial s-a dezvoltat un aparat psihic complex.

• În cadrul acestui aparat psihic complex, la confluența dintre instinct și rațiune, a

luat naștere o entitate psihică conștientă – Eul, care dă coerență personalității
umane.

• Misiunea Eului este de a armoniza: presiunea pulsiunilor instinctuale, cu cea a

factorilor contextuali și cu cea a factorilor raționali (Supraeul).

• Mecanismul de funcționare al psihicului uman: o serie de dorințe ordonate de

instinct ajung să fie cenzurate de ceilalți factori și să fie reprimate la nivel
subconștient sau inconștient.

• Psihicul uman este călăuzit de principiul plăcerii, care este cenzurat de principiul
realității. 53
 c) Teoria nevoilor sau omul lui Abraham Maslow

Nevoia de actualizare a
Sinelui
(Self-actualization)

Nevoi estetice de frumuseţe, ordine şi simetrie

Nevoi cognitive

Nevoia de stimă şi apreciere

Nevoia de proprietate, afiliere, dragoste

Nevoia de securitate (adăpost, siguranţă)

Nevoi fiziologice (foame, sete, somn, sex etc.)

Regula: pentru a atinge treptele superioare, trebuie parcurse mai întâi treptele inferioare.
54
 d) Teoria acțiunii cu sens sau omul lui Max Weber
• Acțiunea umană nu este întotdeauna un rezultat al unor motive concrete, ci poate
fi și o rezultantă a atașamentului subiectului față de valori, tradiții, emoții.

• Weber distinge între patru tipuri de acțiuni umane:

1. acțiunea rațională de finalitate - este orientată către un scop utilitar și

implică o analiză pragmatică de tipul cost-beneficiu;

2. acțiunea rațională de valoare - este orientată în funcție de valori de ordin

estetic, religios, cultural etc.;

3. acțiunea tradițională - decurge din tradiții, obiceiuri;

4. acțiunea afectivă - se circumscrie unor emoții, pasiuni.

• Din teoria lui Max Weber s-a dezvoltat mai departe tema actorului rațional. 55
 e) Gândirea Lentă și gândirea rapidă sau omul lui Daniel Kahneman
• Mintea umană este organizată pe principiul a două sisteme de operare:

Sistemul 1: operează automat și rapid, cu efort redus sau nul și fără senzația de control
voluntar. Susține acțiunile cotidiene rutiniere și stereotipe. Este responsabil de majoritatea acțiunilor noastre.

Sistemul 2: susține dar și cenzurează Sistemul 1, și implică concentrare și efort mintal. În

majoritatea timpului funcționează însă la capacitate redusă.

• Mecanismul celor două sisteme:

- Ambele sisteme sunt active cât timp suntem treji.

- Sistemul 1 generează continuu sugestii către Sistemul 2 (impresii, intuiții, intenții, senzații), care
dacă sunt aprobate de către acesta din urmă se transformă în opinii și acțiuni voluntare.

- Atunci când Sistemul 1 nu găsește un răspuns adecvat la o situație concretă, se activează la capacitate
ridicată Sistemul 2.
56
 4.2. Familia

a) Definiție

b) Forma și structura familiei

c) Tipuri de familii

d) Familia nucleară și tipologiile societăților naționale

e) Funcțiile familiei

57
 a) Definiția familiei

Jean Jaques Rousseau: „familia este deci, dacă vreți, primul model al
societăților politice: șeful este o imagine a tatălui, iar poporul o imagine a copiilor;
fiind născuți cu toții liberi și egali, ei nu-și înstrăinează libertatea decât în folosul
lor. Deosebirea stă doar în faptul că, în familie, dragostea tatălui pentru copiii săi
este răsplata îngrijirii ce le-o dă; pe când în stat, plăcerea de a comanda înlocuiește
această dragoste, pe care șeful nu o are față de supușii săi.”

58
 Perspectiva sociologică și perspectiva juridică asupra familiei

Din punct de vedere sociologic: familia reprezintă un grup primar,

constituit pe baza relațiilor de căsătorie, consangvinitate și rudenie, care se
caracterizează prin raporturi directe și informale între membrii săi, ce se
întemeiază pe comuniunea de sentimente, aspirații și valori reciproc
împărtășite de aceștia.

Din punct de vedere juridic: familia reprezintă un grup formal, ce se

supune reglementărilor instituite prin legi și acte normative, care statuează
atât modalitățile de constituire și desfacere a familiei, cât și drepturile și
obligațiile ce le revin membrilor grupului familial, inclusiv în ceea ce privește
constituirea patrimoniului familial și transmiterea acestuia.

59
 b) Forma și structura familiei
La fel ca și societățile, și familia a variat în timp ca formă și structură:

1. Familia antichității latine, patriarhală, care asimila în rândurile ei,

pe lângă rudele de sânge, și sclavii;

2. Familia medievală, extinsă, care se îndeletnicea cu agricultura;

3. Familia modernă, nucleară, întâlnită în mediul urban.

60
 c) Tipuri de familii
Criteriu de clasificare Tipuri de familie

 Familie extinsă (număr mare de membri, mai multe

În funcție de numărul de membri nuclee familiale);

 Familie nucleară (doar părinți și copii).

 Familie cu o generație (cuplu fără copii);

În funcție de numărul de generații  Familie cu două generații (părinți și copii);

 Familie cu trei generații – tulpină (bunici, părinți, copii);

 Familie cu patru generații (străbunici, bunici, părinți și

copii).

 Familie monogamă (soț și soție);

În funcție de dimensiunea și componența nucleului
reproductiv  Familie poligamă (bărbat cu mai multe soții);

 Familie poliandrică (femeie cu mai mulți soți). 61

 d) Familia nucleară și tipologiile societăților naționale
(adaptare după Emmanuel Todd „Inventarea Europei” (2002) și Cordellier & Poisson „Națiuni și naționalisme” (2002))

Tip de Raporturi Raporturi Tipologii societăți naționale Localizare

Familie părinți-copii între frați
1. Familia Liberale Neegalitare Societate de tip individualist, pluralist, Zona de
nucleară libertar si universalist unde se dezvoltă influență anglo-
absolută sentimentul individual al cetăţeniei şi saxonă.
civismul.
2. Familia Liberale Egalitare Societate hibridă, caracterizată de Franța și statele
nucleară colectivism dar şi de spirit civic. de descendență
egalitară latină.
3. Familia Autoritare Neegalitare Societate de tip colectivist, marcată de Zona de
sursă relații de subordonare ierarhică pe toate influență
palierele, caracterizată de conformism germană.
civic și compartimentare.
4. Familia Autoritare Egalitare Societate egalitară de tip colectivist, în Zona de
comunitară care civismul se manifestă doar sub influență slavă
imperiul unei autorități centrale, față de și anumite
care se subordonează tot restul societății. nuclee restrânse
din teritoriile
62
latine.

Tipuri de societăți în funcție de valorile care guvernează
raporturile sociale pe verticală și pe orizontală
sursa: Todd E., Inventarea Europei, 2002
a1 – axa valorilor asociate raporturilor de exercitare a autorității
publice în societate.
a2 – axa valorilor asociate raporturilor sociale dezvoltate pe
orizontală, fără implicarea directă a autorității publice.
a3, a4 – tipurile de societate rezultate din intersectarea valorilor
care domină raporturile sociale pe verticală și pe orizontală

a1 Autoritate
Societate a3 Societate puternic
ierarhizată/structurată ierahizată pe verticală.
pe toate palierele. a4

Inegalitate Egalitate
a2

Societate puternic
structurată pe Lipsa ierarhiilor
orizontală. sociale predefinite.
Libertate
 e) Funcțiile familiei
1) Funcții interne, prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecțiune,
securitate și protecție:

1.1. funcții biologice și sanitare, prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale
ale membrilor cuplului, procrearea copiilor, necesitățile igienico-sanitare și dezvoltarea
biologică normală a membrilor familiei;

1.2. funcții economice, care constau în organizarea gospodăriei și acumularea de

resurse necesare funcționării menajului pe baza unui buget comun;

1.3. funcții de solidaritate familială, care se referă la ajutorul bazat pe sentimente

de dragoste și respect între membrii familiei;

1.4. funcții pedagocico – educative și morale, prin care se asigură socializarea

copiilor.

2) Funcții externe, prin care se asigură relaționarea familiei cu exteriorul.

64
 Modificarea funcțiilor familiei în timp
• scăderea importanței funcției economice a familiei;
• diminuarea spațiului privat configurat în jurul familiei;
• egalizarea statutului bărbaților și femeilor;
• emanciparea tot mai timpurie a copiilor;
• transferul către sfera publică a unei părți însemnate din componenta
pedagogico-educativă;
• tendința instituționalizării ca familie a cuplurilor homosexuale –
anularea funcției reproductive;
• creșterea instabilității de fond a familiei ca instituție.
65
 CURSUL 5
Omul și Societatea – partea II

5.1. Comunitatea

5.2. Societatea

66
 Din popor:

„În comunitate, chiar și atunci când ești singur, de fapt îi simți pe

ceilalți că sunt cu tine, în timp ce în societate, chiar dacă ești cu ceilalți,
de fapt te simți singur.”

67
 5.1. Comunitatea

a) Definiția și trăsăturile comunității

b) Tipuri de comunități

68
 a) Definiția și trăsăturile comunității

Definiție: comunitatea reprezintă un grup uman între membrii

căruia se manifestă relații care se caracterizează printr-un grad înalt de
intimitate personală, profunzime emoțională, angajare morală, coeziune
interindividuală și continuitate în timp.

69
 Despre comunitate:

• Poate izvorî dintr-o voință naturală sau dintr-o voință rațională.

• Se edifică prin suma experiențelor comune care îi reunește pe membrii săi.

• Se fundamentează pe sentimentul identității comune împărtășite de indivizii

ce o compun.

• Identitatea comună se suprapune peste identitatea individuală pe care o

înglobează;

• Raporturile dintre indivizii care aparțin comunității și cei care nu fac parte
din aceasta se definesc în termeni colectivi, de noi și ceilalți.
70
Caracteristicile comunității:

1. specificitate

2. dimensiune relativ redusă

3. omogenitate

4. autosuficiență (dispune de propria ordine socială)

71
 b) Tipuri de comunități

1. Comunitățile naturale
2. Comunitățile imaginate
3. Comunități artificiale
4. Comunitățile virtuale

72
 Comunitatea naturală
• Este un macrogrup care trăiește într-un areal geografic delimitat.

• Dispune de o anumită organizare a activităților sale, ce presupune o distribuție a sarcinilor între

indivizii ce o compun.

• Se caracterizează prin relații și contacte directe între toți membrii comunității.

• Se constituite și se dezvoltă în mod organic, pe bază de consangvinitate, etnicitate și rudenie

controlată, în relație directă cu mediul înconjurător (are dimensiuni reduse).

• Imaginea arhetipală a comunității naturale este ceata primordială de vânători-culegători (hoarda

primitivă).

• Astăzi, termenul de comunitate naturală este utilizat în special în referire la comunitățile rurale.

• Industrializarea și urbanizarea au determinat dislocarea populațiilor din habitatele lor tradiționale,

erodând legăturile și sentimentele de tip comunitar. Faptul a atras dispariția unui număr mare de
comunități care se puteau defini ca fiind naturale.
73
 Comunitatea imaginată

• Conceptul de comunitate imaginată a fost dezvoltat de către Benedict Anderson în lucrarea

Comunități imaginate, reflecții asupra originii și răspândirii naționalismului, publicată pentru
prima oară în anul 1983.

• Se referă în special la sentimentul de comunitate pe care îl dezvoltă membrii societăților politice

de tipul statelor naționale.

• Poate fi extins la comunitățile religioase (comunitatea creștină, musulmană etc.) sau ideologice
(internaționalele de partid).

• Se constituie în baza aderării indivizilor la un sistem cultural-valoric comun.

• Are dimensiuni mari și nu oferă posibilitatea contactelor directe între toți membrii comunității.

• Apariția comunităților imaginate este asociată în mod direct cu urbanizarea și industrializarea,

respectiv cu școlarizarea maselor și dezvoltarea mijloacelor de comunicare și informare în masă.
74
 Comunitatea artificială
• Karl R. Popper, în lucrarea Societatea deschisă și dușmanii ei (1957), distinge între comunitățile
naturale și cele artificiale.

• Popper definește comunitățile artificiale ca fiind comunități constituite în baza alegerilor raționale
și liber-consimțite ale indivizilor, pe criterii de utilitate și valori universal-umaniste împărtășite de
către membrii ce le compun.

• Comunitatea artificială se aseamănă cu comunitatea naturală prin faptul că ambele au dimensiuni

reduse și presupun contact direct între indivizii pe care îi reunesc.

• Comunitatea artificială se deosebește de cea naturală prin faptul că nu se dezvoltă în mod organic,
ci ia naștere în urma unor alegeri pur raționale ale indivizilor, conjuncturale, descărcate de
afectivitate și emoții.

• Atât comunitatea naturală, cât și comunitatea artificială se deosebesc de comunitatea imaginată

sub aspectul dimensiunilor mai mici față de aceasta din urmă și a faptului că asigură contactul
direct al indivizilor ce le compun, aspect imposibil de realizat în cadrul comunităților imaginate.
75
 Comunitatea virtuală
• Este indisolubil legată de tehnologia internet-ului și facilitățile oferite de platformele de
socializare on-line.

• Comunitatea virtuală îmbină caracteristici specifice atât comunităților artificiale, cât și celor
imaginate.

• La fel ca și comunitatea artificială, ia naștere în baza unor alegeri libere, depersonalizate și

raționale ale indivizilor, de a se constitui ca și comunitate sau de a-și manifesta adeziunea la o
anumită comunitate deja existentă.

• Interacțiunile dintre membrii comunității virtuale nu sunt directe, ci sunt facilitate și mijlocite
prin intermediul internetului și platformelor de socializare virtuală.

• Numărul de membrii dintr-o comunitate virtuală poate varia de la câteva zeci la câteva mii sau
chiar mai mult.

• Comunitățile virtuale reduse pot facilita și realizarea contactului direct între membri, dând naștere
unor comunități mixte, care îmbină trăsăturile comunității virtuale cu ale celei artificiale.
76
 5.2. Societatea

a) Noțiunea de societate

b) Tipuri de societate

c) Structura societății

d) Stratificarea socială

77
 a) Noțiunea de societate

• Termenul societate provine din cuvintele latine socius – asociat, camarad, aliat, partener,
şi derivatul acestuia, societas – uniune în vederea realizării unui scop comun, parteneriat,
desemnând în sens larg o formă de asociere între mai mulţi indivizi care au un scop
comun.
• Din acest nucleu al asocierii între indivizi, noţiunea de societate a dezvoltat o multitudine
de înţelesuri, astăzi termenul fiind utilizat pentru a desemna practic orice formă de
parteneriat sau uniune, de la societăţi comerciale şi profesionale, până la societăţi politice
sau societăţi ale spaţiului virtual.

78
 b) Tipuri de societăți
• Societatea de masă - model de parteneriat social generat de industrializare, caracterizat
prin uniformizarea rolurilor şi diferenţelor de clasă;
• Societatea internațională - formă de parteneriat între națiuni;
• Societatea globală - în sensul surprinderii interdependenţelor din ce în ce mai accentuate
dintre vieţile oamenilor de pretutindeni;
• Societate politico-națională - formă de asociere realizată între indivizi care trăiesc într-
un areal geografic determinat, cu scopul de a administra în comun teritoriul respectiv şi
resursele aferente, dezvoltând sisteme de organizare sociopolitică ce implică stratificare
socială şi forme de conducere similare conducerii de stat, care imprimă la nivel individual
o conştiinţă de grup, asumată ca identitate colectivă, în care se regăseşte şi identitatea
personală.

79
 c) Structura societății
• Conceptul de structură socială se referă în egală măsură atât la modul de organizare a
societății sub toate aspectele sale (politice, economice, etnice etc.), cât și la sistemul de
interacțiuni și relații existente între toți membrii societății.
• Structura vizează identificarea tuturor componentelor societății (indivizi, familii, grupuri,
organizații, instituții etc.), a rolurilor ce le revin fiecăreia dintre ele în diferite contexte
sociale, precum și a modului în care acestea inter-relaționează unele cu altele și se
articulează reciproc în cadrul societății de ansamblu.
• Structura nu se referă numai la aspectul organizării societății, ci și la acela al funcționării
societății și la cel care privește mecanismele de control social prin care se susține
organizarea acesteia.
• Structura societății evidențiază aspecte precum arhitectura sistemului de putere în
societate, diviziunea muncii, diviziunea de clasă, organizarea instituțională, distribuția
populației pe vârste și pe sexe etc.
80
 d) Stratificarea societății
• Noțiunea de stratificare socială se circumscrie celei de structură socială și vine să
lămurească modul în care actorii sociali își ocupă pozițiile în ierarhia societății, conform
resurselor de putere de care dispun (economice, financiare, de imagine și prestigiu, etc.).
• Stratificarea socială evidențiază pe de o parte inegalitățile existente în societate, ca
urmare a distribuției diferențiate de resurse între membrii societății, iar pe de altă parte
vine să arate care sunt mecanismele și instrumentele prin care se poate accede către
nivelurile superioare ale ierarhiei sociale.
• Anthony Giddens identifică patru tipuri majore de sisteme de stratificare socială:
„sclavia, casta, starea și clasa. În timp ce primele trei depind de inegalitățile sancționate
din punct de vedere legal sau religios, diviziunile de clasă nu sunt recunoscute în mod
oficial, ci izvorăsc din factori economici care afectează material circumstanțele existenței
umane.”

81
 CURSUL 6
Omul și Societatea III,
Aspecte ale organizării sociale

6.1. Organizații

6.2. Instituții

6.3. Birocrație

82
 Organizarea socială reprezintă „un sistem de roluri și instituții
sociale, de modele comportamentale, de mijloace de acțiune și de
control social care asigură satisfacerea nevoilor unei colectivități,
coordonează acțiunile membrilor acesteia, reglementează relațiile
dintre ei și asigură stabilitatea și coeziunea colectivului.” (Ioan
Mihăilescu).

83
 6.1. Organizații

• Din punct de vedere individualist, organizațiile se constituie ca

rezultate ale acțiunilor actorilor ce le compun (orientare după subiect,
interpretativă).
• Din punct de vedere holist, organizațiile sunt determinate de instituții
sau norme cu grad mare de generalitate și se constituie ca și cadre
prestabilite de desfășurare a activităților umane, implicând un nivel
ridicat de conformism (orientare după obiect, pozitivistă).
• Definiție: organizațiile reprezintă grupuri structurate de actori care
urmăresc, mai mult sau mai puțin consecvent, realizarea unui scop.
84
 Omul și organizațiile:
• Organizațiile există pentru a servi necesităților umane și nu invers.
• Participanții sau membrii organizațiilor sunt acele persoane care, în
schimbul unor beneficii sau stimulente, contribuie, prin acțiunea
socială de cooperare, la îndeplinirea obiectivelor organizaționale
specifice.
• Între oameni și organizații există o relație de reciprocitate.
• Când armonizarea dintre individ și organizație este scăzută, fie una, fie
ambele părți vor avea de suferit.
• O bună armonizare între individ și organizație va produce beneficii
ambelor părți.
85
 Tipuri de organizații:
1. În funcție de scop
a) organizații nonprofit - asociații, fundații, ONG-uri etc. (scopul privește interese
nepatrimoniale de natură socială, politică etc. ale unor grupuri sociale).
b) organizații orientate către obținerea de profit - societăți comerciale (SRL, SA), Corporații
etc. (scopul privește interesele materiale ale unui grup de indivizi).
2. În funcție de sfera socială către care își orientează activitatea
a) organizații private
b) organizații publice
3. În funcție de nivelul de reglementare
a) organizații cu grad ridicat de formalizare
b) organizații cu grad mediu de formalizare
c) organizații cu grad scăzut de formalizare
86
 Caracteristicile organizațiilor:
1. Raționalizarea – presupune urmărirea sistematică a scopurilor, precum și
selectarea mijloacelor optime de atingere a acestora.
2. Formalizarea – presupune reglementarea de o manieră obiectivă și
depersonalizată a rolurilor ce revin membrilor organizației, precum și a relațiilor și
activităților care se desfășoară în cadrul organizației sau pe care organizația le
derulează cu alte entități.
3. Specializarea – presupune alocarea diferențiată a rolurilor între membrii
organizației, de o manieră complementară.
4. Standardizarea – presupune cizelarea și uniformizarea rolurilor și
activităților circumscris diferitelor paliere din cadrul organizației.
NB! Oricât de formalizată ar fi o organizație, în paralel cu structurile și
cadrele formale de relaționare operează și structuri și relații de tip informal.
87
 Funcționarea organizațiilor

Presupune:
• izomorfism coercitiv – implică exercitarea autorității
• izomorfism mimetic – implică contagiune socială și rutină
• izomorfism normativ – implică diseminarea în mediul organizațional a
procedurilor, normelor, valorilor, codurilor de etică profesională etc.

88
 Structura organizațională

1. Structura fizică – se referă la aspectele logistice (clădirile și terenul

aferent, mobilierul, decorațiunile, echipamentul și utilajele etc.).

2. Structura socială – se referă la pozițiile, rolurile, relațiile, activitățile

membrilor organizației, precum și la ierarhia de autoritate și responsabilitate
specifice organizației respective.

89
 Organizația
(Rombul lui Harold J. Leavitt)

Mediul

Organizația Structura

Scopurile Tehnologia

Participanții

90
 Modelul standard al ierarhiei organizaționale
1. Nivelul top management – stabilește strategia și obiectivele
organizaționale.
2. Nivelul middle management – stabilește și urmărește atingerea
obiectivelor specifice.
3. Nivelul micro management – stabilește și urmărește atingerea
sarcinilor.

91
 Diferența dintre organizații și alte grupuri sociale

Organizațiile se deosebesc de alte grupuri sociale prin faptul că, deși

ambele categorii urmăresc obiective comune (satisfacerea unor nevoi
individuale), în cazul organizațiilor avem de-a face cu un grad înalt de
specializare (rezultat al diviziunii muncii), coordonare și structură formală
(reguli, poziții, sarcini, canale de comunicare clar stabilite), precum și cu un
nivel ridicat de stabilitate și reproducere a relațiilor intraorganizaționale.

92
 6.2. Instituții

• Definiție: instituțiile reprezintă sisteme de reguli care modelează

comportamentul uman.

• Diferențierea instituțională: potrivit lui Talcott Parsons, diversitatea

nevoilor sau funcțiilor sociale se asociază cu diversitatea instituțiilor.

• Sectorializarea instituțională: procesul de ordonare a instituțiilor

specializate în îndeplinirea anumitor funcții pe domenii de activitate
(politic, juridic, economic, cultural, religios etc.).

93
 Tipuri de instituții, potrivit lui Talcott Parsons
1. Instituții relaționale, care definesc conduitele și așteptările reciproce
ale actorilor;
2. Instituțiile regulizatoare, care vor înscrie în termeni de legitimitate
conduita actorilor (transmiterea semnificației unei instituții se bazează pe
recunoașterea socială a acelei instituții ca o soluție permanentă vis-a-vis de o
problemă permanentă a unei colectivități date).
3. Instituțiile culturale, care precizează conduitele socialmente
acceptate și discreționar accesibile actorilor (tipar comportamental distinct
pentru fiecare matrice instituțională – cultură instituțională).
94
 Caracteristicile instituțiilor
• Normativitatea: instituțiile constau într-un ansamblu mai mult sau
mai puțin coerent de reguli sau norme care definesc structura de bază a
unei ordini sociale, respectiv instituie modele recurente de
comportamente, acțiune și relaționare socială.
• Constrângerea socială: fiecărei reguli îi este asociat și un mod de
sancționare sau impunere, mai mult sau mai puțin strict.
• Controlul social: funcționarea instituțiilor presupune existența unor
forme de control social, prin care să poată fi monitorizată respectarea
regulilor de către cei cărora le revine în sarcină acest lucru.

95
 Efectele instituțiilor în plan social

• Determină rutinizarea comportamentelor sociale.

• Oferă un grad sporit de securitate, stabilitate și predictibilitate socială.

• Modelele rutiniere de comportamente îngrădesc inițiativa individuală, iar

regulile instituționale de obicei o sancționează ca abatere.

• Generează obișnuință și reticență față de schimbare, care pot frâna

performanțele individuale și colective.

96
 Relația dintre organizații și instituții
• Instituțiile reprezintă sistemele de reguli care modelează interacțiunile umane, iar
organizațiile se constituie ca și grupuri de oameni care aglutinează spre a desfășura
o activitate orientată spre un anumit scop, activitate ce se regăsește reglementată
prin instituții.
• Instituțiile formulează regulile sau cadrul normativ al interacțiunilor, iar
oranizațiile sunt principalii actori colectivi care modelează strategii și promovează
acțiuni și interacțiuni în contextul instituțional dat.
• Structura normativă instituțională oferă baza de construcție și funcționare a
organizațiilor.
• Organizațiile reprezintă agenți ai schimbării instituționale, respectiv, sunt cadrul în
care se derulează atât instituționalizarea, cât și dezinstituționalizarea.
97
 6.3. Birocrație

• Definiție: Birocrația privește organizarea și desfășurarea concretă a

activității organizaționale.

• Dezvoltarea birocrației este legată de creșterea complexității vieții sociale.

• Birocrația apare în orice organizație de dimensiuni mari, din nevoia de

eficiență, de uniformitate și de desubiectivizare a rolurilor și activităților.

• Modul de configurare a birocrației se află în strânsă legătură cu modul de

exercitare a autorității.

• Unitatea de bază a organizării birocratice este biroul.

98
 Tipurile de autoritate și birocrația
• Max Weber identifică trei tipuri de autoritate:
1. Autoritatea tradițională – bazată pe credința în sanctitatea tradiției, a
normelor și cutumelor, precum și pe percepția superiorității morale și
spirituale a celor care exercită autoritatea în acest context.
2. Autoritatea charismatică – bazată pe trăsăturile excepționale,
caracterul eroic și comportamentul exemplar al liderului.
3. Autoritatea rațional-legală – emană din legi scrise, rațional
fundamentate.
Potrivit lui Weber, autoritatea rațional-legală reprezintă idealul tip de
autoritate, pe care se fundamentează organizarea birocratică modernă sau
birocrația mecanică/clasică (este specifică administrației publice). 99
 Caracteristicile birocrației mecanice
• Formalizarea, care presupune existența unui sistem de prescripții acceptat și
recunoscut de toți membrii organizației, dar și de cei din afara organizației.
• Raționalitatea, care înseamnă urmărirea în mod rațional a scopurilor
propuse.
• Ierarhizarea, care presupune organizarea ierarhică a funcțiilor și controlul
funcțiilor superioare asupra celor inferioare.
• Desubiectivizarea, respectiv, caracterul impersonal al exercitării funcțiilor
(autoritatea aparține funcției, nu persoanei).
• Specializarea, care constă în atribuirea fiecărei funcții unui expert.
• Meritocrația, care presupune atribuirea posturilor în funcție de competență.
100
 Neajunsurile birocrației mecanice

• Crearea unor statusuri și roluri care provoacă resentimente și animozitate

(ex: inspectorul fiscal care aplică amenzi).
• Rigiditatea realizării sarcinilor (birocrația extremă este dezumanizantă).
• Divizarea responsabilității (susține delăsarea și/sau manifestarea
incompetenței în îndeplinirea sarcinilor.
• Bifurcarea atașamentului (atașamentul membrilor birocrațiilor se împarte
între clienți, mediul extern birocrației, și funcțiile ierarhic-superioare, planul
intern al organizării birocratice).

101
 Alternative la birocrația mecanică
• Birocrația profesională – este specifică sectorului de producție de bunuri și
servicii standardizate, unde activează o forță de muncă înalt calificată sau
profesionalizată. Abilitățile membrilor acestui tip de birocrație sunt atât de
standardizate, încât ei interrelaționează ușor atât formal, cât și informal,
generându-și propriile standarde de muncă.
• Adhocrația – promovează inovațiile și este despărțită de orice formă de
standardizare pentru scopuri coordonatoare. Este organizația specialiștilor
din domenii diverse, reuniți temporar în echipe mixte, de dimensiuni relativ
reduse, centrate pe rezolvarea de probleme concrete, imediate. Presupune un
înalt grad de flexibilitate organizațională și o bună coordonare
interdisciplinară care valorizează la un nivel superior relaționarea informală.

102
Criteriu de diferențiere Birocrație mecanică Birocrație profesională Adhocrație

Nivel de manifestare Macro Mediu/Micro Micro

Structura Mixtă Uniformă Mixtă
organizațională
Specifică pentru Sfera publică Sfera publică/privată Sfera privată

Gradul de formalizare Mare Intermediar Scăzut

Inerția este dată de Respectarea ierarhiei Cerințele pieței/ orientare către client Inovație
Contează Ierarhia și regulile Competența profesională Utilitatea
efectivă

103
 Concluzii

1. Organizația reprezintă o entitate colectivă care desfășoară o activitate

orientată spre un scop definit.

2. Activitatea organizațională se circumscrie unui cadru instituțional.

3. Activitatea organizațională se derulează conform unei birocrații

specifice.

104
 Instituții, organizații, birocrație

Cadrul instituțional
Cadrul organizațional

Birocrație

105
 Seminar

Controlul social și organizațiile/instituțiile totale

106
 Societatea și formele de control social

a) Societatea premodernă – mobilitate socială scăzută – societate

dominată.

b) Societatea modernă – mobilitate socială ridicată – societate

disciplinată.

c) Societatea postmodernă – libertate de mișcare – societate controlată.

107
 Panopticonul
prototipul societății controlate – Jeremy Bentham (1748-1832)

108
 Originea panopticonului
• Jeremy Bentham a folosit termenul panopticon pentru prima dată în 1791, pentru a
descrie ideea lui de „casă de inspecție”, utilizată în scopul supravegherii instituțiilor
publice precum închisorile, azilurile pentru bătrâni și săraci.
• Panopticonul este o construcție circulară cu „celule” deschise, ridicate în jurul unui turn
central de inspecție, în care atât inspectorul cât și locatarul se aflau sub o supraveghere
continuă.
• Michel Foucault a analizat pe larg ideea în „A supraveghea și a pedepsi” (1975),
descriind panopticonul ca pe un aparat al puterii datorită câmpului de vizibilitate pe care
îl creează. El a argumentat că se asigură o exercitare automată a puterii deoarece locatarii
erau permanent conștienți că sunt vizibili.
• Ca o consecință a supravegherii continue, indivizii sunt prinși într-o relație impersonală a
puterii, care dezindividualiza însăși relația de putere și-i individualiza pe cei supuși
acesteia.
• Societățile moderne se caracterizează printr-o tot mai sporită supraveghere, ierarhie,
disciplină și clasificare, prin intermediul cărora indivizii au fost ordonați și controlați mai
mult de instituții impersonale. 109
 Organizațiile/instituțiile totale

• Erving Goffman definește instituțiile totale în lucrarea Aziluri (1961) „drept un loc unde
își desfășoară activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărțiți de restul
societății pentru o perioadă de timp apreciabilă și care duc împreună o viață strict
delimitată, reglementată oficial de către instituții.”
• Instituțiile totale reprezintă o categorie de instituții/organizații care controlează în mod
birocratic mari grupuri de oameni. Acestea sunt izolate fizic de ciclul normal de activități
prin obligația de a munci, a dormi și a se distra între zidurile aceleiași instituții.
• Instituțiile totale sunt locuri unde toate aspectele vieții sunt supuse unei autorități care
nu-i îngăduie individului niciun fel de viață privată (ex: închisori, aziluri, tabere de
concentrare, internatele școlare, cazărmi etc.)

110
 CURSUL 7
Omul și Societatea IV

7.1. Cultură

7.2. Civilizație

7.3. Religie

111
 7.1. Cultura

• Cuvântul cultură provine din limba latină și, la origini, se referea la cultivarea
pământului.
• În sens larg, cultura reprezintă tot ceea ce în societatatea omenească este transmis mai
degrabă social, prin învățare și educare, decât biologic, genetic.
• Cultura se fundamentează pe valori, simboluri, credințe, idei și cunoștințe împărtășite de
grupuri mari de indivizi, care le configurează acestora sentimentul unei identități
specifice.
• În sens restrâns, cultura se referă la arte și la formele de manifestare în arte, ori la
cultivarea pământului, la culturile agricole.
• Prin cultură înțelegem produsele ideale și materiale ale unei/unor societăți. Cultura nu
poate exista în afara societății. Orice societate se exprimă printr-o formă de cultură.
 Forme de manifestare ale culturii

a) în planul imaterial: limbaj, credințe, obiceiuri, norme, valori,

simboluri, etc.;

b) în planul material: unelte, edificii, îmbrăcăminte, podoabe etc;

c) în planul interacțiunii sociale: tipare de acțiune și relaționare,

practici sociale, ritualuri etc.
 Geert Hofstede și cultura ca programare mentală

• Fiecare om poartă cu sine tipare de gândire, simțire și acțiune potențială care au

fost deprinse de-a lungul vieții.

• Odată imprimate aceste tipare de gândire, simțire și acțiune în mintea unui om, el
trebuie să se dezvețe de ele pentru a putea învăța ceva diferit.

• Prin analogie cu programarea calculatoarelor, aceste tipare de gândire, simțire și

acțiune pot fi denumite programe mentale sau soft-uri mentale.

• Sursele programelor mentale rezidă în mediile de socializare în care individul își

dobândește experiența de viață (familie, școală, medii profesionale etc.).

• Programarea colectivă a minții, ca fenomen cultural, este cea care îi deosebește pe

membrii unui grup sau a unei categorii sociale de ceilalți oameni.
Trei niveluri ierarhice ale programării mentale

Specifică Moștenită și
individului învățată
Personalitatea
Specifică unui
grup sau Cultura Învățată
categorii

Universală Natura umană Moștenită

apud Geert Hofstede și colab. 2012: p.17

Manifestările culturii la diferite niveluri de profunzime

Simboluri

Eroi
Ritualuri
Practici
Valori

apud Geert Hofstede și colab. 2012: p.19

 Definiții

• Simbolurile: sunt cuvinte, gesturi, imagini sau obiecte care au un înțeles aparte pentru toți
membrii unei culturi de referință.

• Eroii: sunt oameni vii sau trecuți în neființă, reali sau imaginari, înzestrați cu însușiri prețuite
într-o cultură, care slujesc drept modele de comportament pentru membrii culturii.

• Ritualurile: reprezintă activități colective, cu caracter repetitiv, care susțin matricea de

interacțiune socială (saluturi, ceremonii sociale, politice, religioase etc.).

• Practicile: articulează simbolurile, eroii și ritualurile în ceea ce putem defini drept profilul vizibil
al culturii pentru observatorii externi.

• Valorile: reprezintă nucleul culturii. Ele sunt realități latente, interioare indivizilor, însă
determinate social, care se bucură de stabilitate în timp, direcționând opiniile, atitudinile și
comportamentele indivizilor. Se dezvoltă pe principiul structurilor dualiste de tip antagonic
precum: bine-rău, urât-frumos, moral-imoral, interzis-permis, normal-anormal etc.
 Dobândirea valorilor - practicilor

Vârstă
Familie
0

Valori

10 Școală

Practici

20 Muncă

apud Geert Hofstede și colab. 2012: p.21

 Straturile culturii
• Fiecare grup sau categorie de oameni posedă un set comun de programe mentale,
care se suprapun, constituind cultura acelui grup sau acelei categorii.
• Niveluri ale programării mentale:
- nivelul național (etno-lingvistic)
- nivelul regional
- nivelul religios
- nivelul de gen (bărbat sau femeie sau ...)
- nivelul generației (bunici, părinți, copii)
- nivelul de clasă socială (accesul la educație și ocupație/profesie)
- nivelul organizațional
- etc.
 Sursele diferențelor culturale

• Experiențele comune trans-generații sau istoria grupului.

• Identitatea, manifestă prin limbă, religie, simboluri.

• Valorile sau softul mental invizibil.

• Instituțiile (norme, reguli, legi) sau softul vizibil.

 Transformarea culturii

• Valorile determină specificul practicilor sociale și al instituțiilor.

• Modificarea treptată a elementelor de context, poate atrage adoptarea de noi

instituții și practici sociale, care au potențialul de a acționa asupra straturilor
superficiale ale culturii (ritualuri neinstituționalizate, eroi, simboluri).

• În cele din urmă, aceste modificări pot atrage chiar modificarea valorilor
care constituie nucleul culturii, deoarece, prin prisma noilor realități sociale,
valorile ajung să nu mai ofere reperele necesare asigurării supraviețuirii
indivizilor în condiții acceptabile lor.
 7.2. Civilizația

• Din anumite perspective, civilizația și cultura ajung să se confunde una cu

cealaltă.
• Totuși, în unele accepțiuni, se face distincție între cele două prin faptul că, în timp
ce cultura se referă cu prioritate la valorile, credințele și simbolurile dintr-o
societate (aspecte imateriale), civilizația privește în mod special către organizarea
societăți și realizările acesteia în plan material, tehnologic și instituțional.
• Prin urmare, putem spune despre civilizație că se referă la modul de formalizare și
concretizare a culturii, surprinzând atingerea celui mai înalt grad de dezvoltare al
unei societăți.
• Cultura reprezintă fondul iar civilizația forma pe care o umple de conținut acest
fond.
 Cuvântul civilizație apare pentru prima dată în Franța, în anul 1757,
pentru a desemna un stat social rafinat, în care civilitatea s-a generalizat în
conformitate cu universalismul iluminiștilor.

Lucien Febvre (1872-1956): „La vârful marii scări ale cărei trepte
trepte de jos sunt ocupate de oamenii primitivi, iar cele intermediare de către
barbari, în mod natural, civilizația s-a instalat acolo unde înaintea ei trona
disciplina.”
 Culturile și civilizațiile potrivit lui Neagu Djuvara

• Civilizația reprezintă forma superioară de manifestare a culturii.

• Termenul de civilizație poate fi utilizat pentru a desemna culturile care:

- au acoperit o arie geografică relativ întinsă pentru epoca în care au

apărut, înglobând mai multe etnii și/sau mai multe state organizate;

- au realizat o uniformizare relativă în moravuri, obiceiuri, credințe,

tehnici etc.

- se dezvoltă pe perioade mari de timp (mii de ani), trecând prin fazele

aceleiași scheme de evoluție politică.
 Caracteristicile civilizațiilor

• Primele civilizații s-au născut în văile fluviale care au favoizat economia agricolă
de tip sedentar.

• Toate civilizațiile presupun existența unei vieți urbane.

• Civilizațiile progresează conform unui proces similar de organizare a statului.

• Grupul unificator este dat de o minoritate, originară cel mai adesea din vecinătatea
ariei civilizate.

• Fiecare generație de civilizații dă naștere unor structuri care se extind asupra unor
areale geografice mai mari și includ populații mai numeroase și diverse decât
precedenta.
 Fazele de evoluție ale unei civilizații

1. Faza larvară – o energie latentă potențează triburile și neamurile să sse unească

și să se miște, intrând în coliziune cu alte grupuri și culturi pe care le copleșesc.

2. Faza de formare – în spațiul de interacțiune începe să se degaje un stil comun.

3. Faza de înflorire – stilul se definește în zonele urbane și începe să se contureze o

uniformizare în planul organizării politice.

4. Faza luptei pentru hegemonie – principalele unități culturale și/sau statale își
dispută supremația asupra lumii cunoscute (era regatelor combatante).

5. Faza imperială – unul dintre combatanți își adjudecă victoria și instaurează

pacea, impunând standardul de viață.
 Civilizațiile pe care le distinge Neagu Djuvara

1. Civilizația egipteană (mileniul III-IV îen);

2. Civilizația babiloniană, mesopotamiană sau a Orientului Mijlociu (aprox. 3300 îen – 330 en);

3. Civilizația cretană sau minoniană (aprox 3000 - sec. XV îen);

4. Civilizația indiană (aprox. 1600 îen – sec. VII en);

5. Civilizația chineză sau extrem-orientală (începe aprox în sec. XI îen și cunoaște mai multe cicluri de evoluție);

6. Civilizația elenică sau greco-romană (mileniul II îen – sec. V en);

7. Civilizația bizantină sau creștin-ortodoxă (sec. IV en – prezent);

8. Civilizația arabă sau islamică (sec. VII en – prezent);

9. Civilizația occidentală (sec. IV en – prezent);

10. Civilizația mexicană (sec. I îen – sec. XVI en);

11. Civilizația peruviană - Bolivia, Peru, Ecuador - (sec. I îen – sec. XVI en)
 7.3. Religia
• Religia reprezintă un set de credințe, simboluri și practici (ritualuri)
fundamentate pe ideea de sacru, care îi reunește pe credincioși într-o
comunitate socio-religioasă.
• Religia oferă un set de repere existențiale prin care individul își setează
propriul cadru de interacțiune cu comunitatea, lumea și universul ce-l
înconjoară.
• Religia pune sacrul în opoziție cu profanul, întrucât sacralitatea implică
interacțiunea cu supranaturalul, fiind însoțită de sentimente de admirație și
teamă la niveul credincioșilor, pe când profanul se referă la aspectele vieții
cotidiene a individului comun.
• Prin intermediul ritualurilor religioase, conștiințele individuale sunt
transformate în conștiințe colective.
 Funcțiile religiei

• Funcția cognitivă – este o formă de explicare a lumii și universului.

• Funcția acțională – oferă individului posibilitatea de a gestiona relația cu supranaturalul prin

credințe și ritualuri.

• Funcția de reducere a anxietății – constituie un paravan în fața necunoscutului și a greutăților

vieții, ajutând la acceptarea acestora de către indivizi și la integrarea lor în cotidian.

• Funcția de solidaritate – religia creează și menține solidaritatea socială.

• Funcția de control social – asigură conformism social prin raportare la dogmă și creșterea
nivelului de autocontrol.

• Funcția compensatorie – oferă o alternativă, spirituală, la viața cotidiană, materialistă.

• Funcția identitară – susține afirmarea identităților colective, etnice, naționale etc.

 Concluzii

• Aspectele de ordin cultural-civilizațional și religios reflectă viziuni și abordări diferite cu privire

la viață și lume, pe alocuri ireconciliabile unele cu altele.

• Ele trasează hărți psihologice și dezvoltă la nivelul indivizilor umani adevărate softuri mentale, în
baza cărora se produce coagularea informală a marilor grupuri umane în entități care îmbină
concretul cu abstractul, cunoscute sub denumirea de culturi ori civilizații.

• Frumosul și urâtul, binele și răul, virtutea și viciul, precum și alte structuri psihice reprezentative
de tip dualist capătă valențe absolute în aceste paradigme, de multe ori aflate în opoziție de la o
cultură la alta.

• Ele ajung să opună una alteia civilizațiile mărilor și cele ale pământului ori culturile sedentare cu
cele nomade.

• Aproape întotdeauna, raportul de forțe se compensează într-o formă sau alta între civilizații.
 SEMINAR
Perspectivă cultural-civilizațională și religioasă asupra lumii

a) Modelul Inglehart – Welzel

b) Paradigma huntingtoniană a ciocnirii civilizațiilor
c) Modelul Hofstede de analiză a dimensiunilor culturilor
d) Religiile lumii astăzi
 a) Modelul Inglehart – Welzel
Harta culturală a lumii
 b) Paradigma huntingtoniană a ciocnirii civilizațiilor
Harta ciocnirii civilizațiilor

1. Civilizația occidentală (albastru); 2. Civilizația latino-americană (mov); 3. Civilizația creștin-ortodoxă (roșu); 4. Civilizația islamică (roz); 5.
Civilizația sinică (galben); 6. Civilizația hindusă (portocaliu); 7. Civilizația japoneză (verde); 8. Civilizația sub-sahariană sau a „Africii negre”
(gri).
Distribuția voturilor la alegerile Teatrul de conflict în Ucraina - 2014
prezidențiale din Ucraina - 2004
 Distribuția voturilor la alegerile
prezidențiale din România - 2015
 c) Modelul Hofstede de analiză a culturilor
„Programarea colectivă a minții apare ca fiind cea care îi deosebește pe membrii unui grup
sau ai unei categorii de ceilalți oameni.” (Geert Hofstede)

Nr. Dimensiunea de analiză a societății Indicele de măsurare

crt.
1. Măsurarea gradului de inegalitate
perceptibilă în relația individ - autoritate
2. Măsurarea gradului de individualism
3. Măsurarea implicațiilor asociate în mod
tradițional diferențelor de gen
4. Măsurarea intoleranței față de necunoscut
5. Măsurarea gradului de orientare către
trecut, prezent sau viitor
6. Măsurarea naturii stării de bine subiective
Distanța față de putere –PDI
Individualism – IDV
Masculinitatea – MAS
Evitarea incertitudinii – EVI
Orientarea pe termen lung – OTL
Permisivitate/austeritate - PEA
 Profilul cultural al societății românești
potrivit modelului Hofstede
România
100

90

80

70

60

50

40

30

20

10

Distanța față de putere Individualism Masculinitate Evitarea incertitudinii Pragmatism Permisivitate

 Țările cu profil cultural asemănător
profilului României
(date preluate după Hofstede et al. 2012)
Caracteristici comune: Balcanism+Creștin-Ortodoxie+Socialism-Comunism
100

90

80

70

60

50

40

30

20

10

Distanța față de putere Individualism Masculinitate Evitarea incertitudinii Pragmatism Permisivitate

România Bulgaria Rusia Serbia
 Profilul cultural pe eșantioane de țări după modelul Hofstede

Țări Balcanice Țări Latine Țări Germanice Țări Scandinave Țări Anglo-saxone (Marea
(România, Bulgaria, (Franța, Italia, (Germania, (Olanda, Danemarca, Britanie, SUA, Canada,
Serbia, Rusia) Spania) Austria) Suedia, Norvegia) Australia)
DIP Distanță față de Distanță față de Distanță față de Distanță față de putere Distanță față de putere mică
putere mare putere mare putere mică mică

IDV Colectivism Individualism Individualism Individualism Individualism

MAS Feminitate Feminitate Masculinitate Feminitate Masculinitate

EVI Index mare de evitare Index mare de Index mare de Index mic de evitare a Index mic de evitare a
a incertitudinii evitare a evitare a incertitudinii incertitudinii
incertitudinii incertitudinii

OTL Indice OTL mare Indice OTL mare Indice OTL mare Indice OTL mic Indice OTL mic

PEA Austeritate Austeritate Austeritate Permisivitate Permisivitate

 Analiză comparată - dimensiunile culturii: țări balcanice, țări
latine, țări germanice, țări scandinave, țări anglo-saxone
(date preluate după Hofstede et al. 2012)
100

90

80

70

60

50

40

30

20

10

Distanță față de putere Individualism Masculinitate Evitarea incertitudinii Orientare pe termen Permisivitate
lung
Țări Balcanice Țări Latine Țări Germane Țări Scandinave Țări Anglo-saxone
d) Religia în lume
 Bibliografie orientativă
• Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”. (1998) DEX - Dicționarul Explicativ al limbii române. București, Ed. Univers
Enciclopedic.
• Borlandi, M., Boudon, R., Cherkaoui, M. și Valade, B. (2009) Dicționar al gândirii sociologice. Iași, Ed. Polirom.
• Boudon, R., Besnard, P., Cherkaoui, M. și Lecuyer, B.P. (2009) Dicționar de Sociologie. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold.

• Giddens, A. (2007) Sociologie. București, Ed. All.

• Gresh, A., Radvanyi, J., Rekacewicz, P., Samary, C., Vidal, D., Ramonet, I. (2006) Atlas Le Monde Diplomatique. București, Ed. SC Societatea de
Editură LMD SRL.

• Marshall, G. (2003). Dicționar de Sociologie Oxford. București, Ed. Univers Enciclopedic.

• Mihăilescu, I. (2003). Sociologie generală. Iași, Ed. Polirom.

• Vlăsceanu, L., Aligică, D.P., Beciu, C., Chelcea, L., Dobrică, P., Ghețău, V., Grunberg, L., Hatos, A., Matei, A., Păunescu, M., Pitulac, T., Șerban,
M., Tufiș, C.D., Tufiș, P.A., Ghițulescu-Vintilă, C., Voicu, B., Voicu, M. (2011). Sociologie. Iași, Ed. Polirom.

143
 Bibliografie orientativă
• Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”. (1998) DEX - Dicționarul Explicativ al limbii române. București, Ed. Univers
Enciclopedic.
• Borlandi, M., Boudon, R., Cherkaoui, M. și Valade, B. (2009) Dicționar al gândirii sociologice. Iași, Ed. Polirom.
• Boudon, R., Besnard, P., Cherkaoui, M. și Lecuyer, B.P. (2009) Dicționar de Sociologie. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold.
• Berger, P.L., Luckmann, T. (2008) Construirea socială a realității. București, Ed. Art.
• Chelcea, S. (2007) Metodologia cercetării sociologice. București, Ed. Economică.
• Cordellier, S., Poisson, E. (2002) Națiune și naționalisme. București, Ed. Corint.
• Darwin, C. (2008) On the origin of species. New York, Ed. Oxford University Press Inc.
• Djuvara, N. (2006) Civilizații și tipare istorice. București, Ed. Humanitas.
• Eikmann, J. (2004) Personalitatea grupelor sanguine. București, Ed. Gemma Print.
• Freud, S. (2000) Psihologia Inconștientului. București, Ed. Trei.
• Giddens, A. (2007) Sociologie. București, Ed. All.
• Goddy, J. (2003) Familia europeană, o încercare de antropologie istorică. Iași, Ed. Polirom.
• Hofstede, G., Hofstede, G.J. și Minkov, M (2012) Culturi și organizații, softul mental. București, Ed. Humanitas.
• Iluț, P. (2005) Sociopsihologia și antropologia familiei. Iași, Ed. Polirom.
• Kahneman, D. (2012) Gândire rapidă, gândire lentă. București, Ed. Publica.
• Marshall, G. (2003). Dicționar de Sociologie Oxford. București, Ed. Univers Enciclopedic.
• Marx, K., Engels, F. (2006) Manifestul Partidului Comunist. București, Ed. Nemira.
• Mihăilescu, I. (2003). Sociologie generală. Iași, Ed. Polirom.
 CURSUL 8
Procesualitate, schimbare și dinamică socială

8.1. Procesele sociale

8.2. Schimbarea socială

8.3. Mobilitatea socială

8.4. Dinamica interacțiunilor sociale

145
 8.1. Procesele sociale

• Definiție: procesul social reprezintă un ansamblu durabil de fapte și

fenomene sociale între care se manifestă relații de dependență cauzală
(decurg unele din altele) ori relații structural-funcționale (se articulează în
mod complementar), și care cunosc o desfășurare orientată într-un sens
determinat.

• Procesele sociale se întrepătrund și se influențează reciproc.

 Tipuri de procese sociale
• în funcție de structura de interacțiune:
- procese interindividuale
- procese intragrup
- procese intergrupuri
• după funcționalitate:
- procese de integrare
- procese de organizare
- procese de dezintegrare
• în funcție de tipul de interacțiune:
- procese de asociere/colaborare
- procese competitive/conflictuale
• după cadrul de referință:
- procese microsociale
- procese macrosociale
- procese globale
• după consecințe:
- procese de consolidare a structurii sociale
- procese de schimbare a structurii sociale
147
 8.2. Schimbarea socială

• Definiție: schimbarea socială se referă la acele procese sociale care produc

modificări ale structurii și/sau funcționalității unui sistem sau subsistem
social.

• Societățile reale nu sunt niciodată statice, iar schimbările sociale, politice și

culturale apar în mod constant.

• Realitatea istorică și socială este dinamică, fiind reflexia unor procese

continue, care cunosc atât faze de accelerare, cât și de încetinire.
 Forme ale schimbării sociale

• Deriva: este o schimbare imperceptibilă pentru contemporani, care constă în

acumularea treptată a unor schimbări nesemnificative în sine, dar care în timp ajung
să modifice peisajul social (exemplu: deriva demografică).

• Evoluția: reprezintă o actualizare progresivă a unui program inițial, care nu a

suferit perturbări majore (exemplu: reformele religioase protestante).

• Revoluția: apare atunci când un sistem social traversează o criză de legitimitate, și

constă în înlocuirea acestuia cu un sistem nou (exemplu: revoluțiile Modernității).

• Mutația: se referă la implementarea unor programe noi care atrag modificarea unui
sistem social de referință (exemplu: revoluțiile religioase sau cele ideologice).
 Factorii schimbării sociale

• Schimbarea socială poate fi determinată de: creșterea și/sau migrația populației,

lupta de clasă, distribuția resurselor, schimbările climatice, molime, dar și de
politici guvernamentale, acțiune legislativă, inițiative civice, inovații tehnologice,
interferențe culturale, revoluții, războaie etc.

• Factorii schimbării sociale pot fi:

a) În funcție de natura lor: naturali, biologici, demografici, tehnici, economici etc.;

b) În funcție de sursa de proveniență: intrinseci sau extrinseci sistemului de

referință;

c) În funcție de aspectul supus schimbării: structurali și funcționali;

d) În funcție de agenții schimbării: subiectivi și obiectivi.

 8.3. Mobilitatea socială

• Definiție: mobilitatea socială se referă la schimbările de clasă sau de rang în societate și

privește circulația indivizilor între categoriile sau clasele sociale.
• Mobilitatea socială poate fi pe orizontală, între categorii sociale cu statut similar, sau pe
verticală, între categorii sociale supraordonate. Mobilitatea socială pe verticală poate fi
ascendentă ori descendentă în raport cu ierarhia socială de referință.
• Mobilitatea socială mai poate fi intragenerațională, când privește trecerea indivizilor de
la o categorie socială la alta pe parcursul unei singure generații, ori intergenerațională,
când privește trecerea unui individ din grupul social căruia îi aparține familia sa spre un
alt grup social.
• Mobilitatea socială poate fi individuală sau colectivă.
• Mobilitatea socială se poate referi și la mobilitatea profesională.
 8.4. Dinamica interacțiunilor sociale

a) Auguste Comte și dinamica socială sau teoria progresului

• Auguste Comte:

- societatea umană se caracterizează atât prin aspecte ale solidarității și ordinii sociale
(planul static), cât și prin aspecte ale schimbării sociale și progresului (planul dinamic);

- pentru înțelegerea socialului este inadecvat să se recurgă numai la statică, aceasta

reprezentând doar un preambul al dinamicii;

• Definiție: dinamica socială se referă la schimbarea socială și tranziția de la un tip de ordine

socială la altul. Dinamica socială are tendința de a se propaga conform unor legi prestabilite.

• „înlănțuirea faptelor întâmplate conduce la o previziune a celor care vor avea loc, îndepărtând
orice formă de afecțiune personală, asemenea unui astronom față de o eclipsă.” (A. Comte).
 Auguste Comte și Legea celor trei stadii

• Orice societate se configurează sub acțiunea a trei tipuri de forțe, între care se manifestă un
echilibru variabil:
A. Comte: Forțele intelectuale sunt singurele care au
1. forțe intelectuale; capacitatea de a pune în mișcare forțele materiale,
ordonându-le și direcționându-le într-un anumit sens. Ideile
2. forțe moral – afective; domină și pun în mișcare lumea materială, care capătă
3. forțe materiale. caracter social sub acțiunea forțelor morale.

• În orice societate, progresul se realizează în mod natural și uniform parcurgând trei stadii:

1. stadiul teologic: adevărul și realitatea se confundă cu divinitatea, iar cunoașterea

realității se poate realiza prin credință (agenți sociali de referință: preoții și războinicii);

2. stadiul metafizic: cunoașterea realității se poate realiza doar prin apelul la rațiune
(agenți sociali de referință: ideologii și legiștii);

3. stadiul pozitiv(ist): cunoașterea realității se poate realiza prin experiență și observație

(agenți sociali de referință: savanții și industrialii).
 Trei stadii ale progresului social

• Stadiul teologic impune principiul

spiritual; Savanți și
• Stadiul metafizic opune principiului industriali
spiritual principiul rațional;
• Stadiul pozitiv realizează un acord între
Ideologi și III. Stadiul pozitiv
principiul spiritual și cel rațional.
legiști Principiu științific

Preoți și II. Stadiul metafizic

războinici Principiu rațional

I. Stadiul teologic
Principiu spiritual

adaptare după Auguste Comte

• Orice corp social se coagulează, organizează și funcționează în baza unui sistem de idei.

• În timp, corpul social crește în dimensiuni și capătă o bază socială mai largă decât cea care putea
fi controlată de sistemul de idei inițial.

• Vechea ordine socială intră în descompunere și ajunge într-o fază anarhică.

• Pe ruinele vechii ordini se recompune o nouă ordine socială, mai largă, fundamentată pe un nou
sistem de idei.

• Rolul dominant în societate întotdeauna revine celor care mânuiesc ideile, aceștia fiind secondați
de grupuri care li se subordonează, prin care se afirmă forța materială.

• Raportat la cele trei stadii de evoluție ale societăților, avem următoarele grupuri sociale
dominante: Stadiu de evoluție Grup dominant în Grup prin care se Grup prin care se
lumea ideilor afirmă forța afirmă forța
materială morală
Teologic Preoții Războinici
Metafizic Ideologii Legiști Familia
Pozitiv Savanții Industriali
 b) Materialismul dialectic
• Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) și principiul dialectic:
- dialectica reprezintă legea de evoluție și dezvoltare a realității sub toate
aspectele sale, de la planul ideal la cel material.
- implică trei momente distincte de desfășurare:
1. teza – presupune afirmarea unei realități la un anumit moment dat;
2. antiteza – se dezvoltă în contradicție cu teza și presupune negarea acesteia;
3. sinteza – presupune că între elementele opuse există o relație de tipul tot ceea
ce exclude trebuie să includă contrariul ce i se opune, realizând astfel o unitate a
contrariilor sub forma unei totalități care devine o nouă teză, ciclul reluându-se la
nesfârșit.
 Simboluri ale principiului dialectic
Sinteză

Teza Antiteza

• teza: principiul primar
• antiteza: principiul secundar
• sinteza: principiul unitar
• Principiul activ
• Yang: principiul activ
• Principiul pasiv
• Yin: principiul pasiv
• Pecetea lui Solomon
• Cercul: principiul unitar
• Animus: personalitatea manifestă
• Anima: personalitatea latentă
• Sinele: totalitatea personalității 158
• Karl Marx (1818 -1883) și materialismul dialectic:

- presupune transformarea revoluționară a societății, prin răsturnări succesive și

violente ale ordinilor sociale.

- pornește de la premisa că dezvoltarea societăților izvorăște din contradicțiile

interne ale categoriilor și proceselor sociale.

- schimbările calitative (salturile evolutive ale societăților) se datorează unor

acumulări cantitative care aduc perimarea stărilor calitative vechi, pe care le
neagă, favorizând înlocuirea lor cu altele noi (spre exemplu, a se vedea
industrializarea și apariția proletariatului muncitoresc).

- lupta de clasă reprezintă motorul evoluției societăților umane din toate timpurile.
 c) Teoria conflictelor

• Potrivit Dicționarului de Sociologie Larousse, conflictele reprezintă „manifestări ale unor antagonisme
deschise între două entități (individuale sau colective) cu interese incompatibile pe moment, în privința
deținerii sau gestiunii unor bunuri – materiale sau simbolice. Ele pot determina înfruntarea dintre state
(războaie), sau, în interiorul unei societăți, între grupări religioase, naționale sau etnice, clase sociale sau
orice alte instituții sociale (biserici, partide, întreprinderi, organizații și asociații diverse). În cadrul
aceleiași colectivități (familie, sindicat), pot duce la confruntarea unor categorii de indivizi cu statute și
roluri diferite. (...)” (Boudon, R. și colab., 2009: p.50).

• Teza de fond a Teoriei conflictelor: conflictul reprezintă o trăsătură caracteristică a comportamentului

uman, atât pentru nivelul interacțiunilor interindividuale, cât și pentru cel al interacțiunilor intergrupuri,
constituind motorul dinamicii sociale.

• 3 mari curente în Teoria conflictelor:

- Teoriile structuralist – funcționaliste;

- Teoria reflexivă a conflictului;
- Teoria mobilizării resurselor.
 Teoriile structuralist – funcționaliste

- se concentrează pe aspectul static al societăților;

- viața socio-economică a grupurilor se fundamentează pe un
perpetuu conflict de interese mascat de construcții culturale, religioase,
ideologice etc.;
- binomul acțiune de dominare - control social asigură
funcționalitatea tuturor ansamblurilor sociale, indiferent de
dimensiunile acestora.
Teoria reflexivă a conflictelor:

- privește aspectul dinamic al societăților;

- structura socială este caracterizată de:
- instabilitate,
- schimbare;
- conflictul reprezintă o sursă de progres.
 Teoria mobilizării resurselor:

- se concentrează pe cauzele care favorizează apariția conflictului;

- inegalitatea accesului și distribuției de resurse creează premisele
unui conflict latent, neconștientizat;
- conflictele sunt inițiate de grupuri de indivizi restrânse numeric,
care dispun de resursele necesare pentru a influența și mobiliza mari
unități sociale.
 d) Karl R. Popper (1902-1994) și ingineria socială graduală
• principiul ingineriei sociale graduale se dezvoltă în opoziție cu principiul ingineriilor
sociale de tip utopic, pe care Popper îl corelează cu modelul de schimbare socială care
implică revoluții totale de sistem.
• filosofia ingineriei sociale graduale rezidă în orientarea societății către identificarea și
rezolvarea problemelor imediate, din aproape în aproape, fapt care nu mai permite
acumularea contradicțiilor generatoare de tensiuni pe care se fundamentează schimbările
totale de sistem de ordin revoluționar.
• presupune renunțarea la idealul soluțiilor definitive și absolute.
• orice modalitate de rezolvare, fie ea parțială sau greșită, a unei probleme reprezintă în
această accepțiune un pas înainte, deoarece chiar și o rezolvare deficitară va acoperi
vechea problemă, dând naștere alteia noi, care însă necesită o nouă rezolvare, faptul în
sine generând o dinamică evolutivă.
• Popper asociază ingineria socială graduală cu modelul de societate deschisă, iar pe cel al
ingineriei sociale de tip utopic cu modelul de societate închisă.
 Tendințe, coordonate și criterii de configurare
ale societăților umane în timp
Triburi / Regate / State/ Corporații/
Societăți imperii etnice imperii religioase blocuri ideologice economie lume Societate
închise deschisă
ANTICHITATE EV MEDIU MODERNITATE POSTMODERNITATE
(cca.3000 îen – cca.476 en) (sec.V - sec.XVII) (sec.XVII-sec.XX) (sec.XX - prezent)

Paradigmă etnică de configurare a Paradigmă religioasă de Paradigmă Paradigmă economică

matricilor sociopolitice - primează configurare a matricilor ideologică de de configurare a
apartenența etnică sociopolitice - primează configurare a matricilor sociopolitice
apartenența religioasă matricilor - primează eficiența
Competiție sociopolitice - economică
intergrupuri primează
apartenența de
clasă

Nevoie de
Stare asociere
Evoluție
naturală / socială /
localizare globalizare
Competiție
interindividuală

Norma generală
Norma generală este dată de Norma generală este dată de este dată de
dreptul forței dreptul divin dreptul Norma generală este
contractual/ dată de dreptul
constituțional contractual/ comercial

Simțire Rudenie Religie Ideologie Economie Rațiune

Comunități naturale / grupuri etnice Principiul dominat al vieții sociopolitice Comunități artificiale / indivizi
 CURSUL 9
Construirea realității sociale

9.1. Sociologia fenomenologică

9.2. Generarea mediului social

9.3. Instituționalizarea

9.4. Socializarea

166
 9.1. Sociologia fenomenologică

• Bazele sociologiei fenomenologice au fost puse de către Alfred Schutz (1899 – 1959), prin
lucrarea Phenomenology of the Social World (1932).

• Sociologia fenomenologică dezvolta o nouă teorie despre modul în care este percepută și
construită realitatea socială de către om.

• Elaborează o teorie care îmbină abordarea sociologică cu perspectiva filosofică a lui

Edmund Husserl asupra fenomenului cunoașterii despre lume.

167
• Potrivit lui Husserl (1859 – 1938):
- se poate distinge între cunoașterea proprie și directă a unui obiect, atunci
când obiectul poate fi observat în mod direct, și, respectiv, cunoașterea improprie și
indirectă, atunci când obiectul nu poate fi observat direct, dar ne sunt furnizate
informații despre acesta prin simboluri, desene, fotografii, descrieri ale unor terți etc.
- fenomenul este tot ceea ce cunoaște o manifestare existențială, indiferent că
aceasta este publică, exterioară (fenomenele sociale) sau interiorizată (manifestările de
conștiință).
- conștiința nu există pur și simplu, ci este intențională, este orientată spre
ceva, deci este conștiința a ceva (nu putem percepe substratul probabil al conștiinței,
ci numai conștiința a ceva).

168
 Tezele de fond ale sociologiei fenomenologice
• Între realitatea cu existență obiectivă și modul în care această realitate este percepută de
către om există o deosebire semnificativă.
• Omul își construiește propria înțelegere despre lumea înconjurătoare.
• Mai mult, fiecare individ percepe în mod distinct realitatea înconjurătoare.
• În cadrul interacțiunilor interindividuale cotidiene, cunoașterea umană despre realitatea
înconjurătoare tinde a căpăta un caracter uniform, standardizat, care ajunge să orienteze
acțiunea umană, dând naștere astfel realității sociale.
• Realitatea socială capătă putere de realitate obiectivă, care modelează comportamentul
indivizilor, transformându-i în ființe sociale.
• Concluzie: omul a preselectat, interpretat și adaptat realitatea naturală, construindu-și
astfel propria realitate - realitatea socială - care îi modelează comportamentul,
transformându-l într-o ființă socială.
169
 Conceptul de „construct” sau „tipificare”

• Psihicul uman dezvoltă proiecții explicative despre elementele ce compun

realitatea înconjurătoare, despre sistemul de relații existente între ele și chiar
despre realitatea înconjurătoare ca ansamblu, manifestând o tendință firească de a
stabili tipologii ce se constituie în repere existențiale pentru fiecare individ.
• Conceptul de construct (sau de tipificare) este central în sociologia
fenomenologică și se referă tocmai la aceste tipologiile prin care omul încearcă să
își explice și ordoneze realitatea înconjurătoare.
• Constructele reprezintă, deci, acele abstractizări intelectuale și subiective, care
sunt asociate unor concepte, pe care indivizii le dezvoltă cu privire la ei înșiși, la
semenii lor, la relațiile cu aceștia și dintre aceștia, precum și cu privire la celelalte
aspecte ce aparțin realității înconjurătoare și chiar cu privire la ansamblul acestei
realități.
170
• Constructele pot fi:
- de gradul I, atunci când iau naștere în mod direct din fluxul constant al
experiențelor individuale, subiective, de zi cu zi;
- de gradul II, atunci când sunt teoretizate în baza unei abordări științifice,
ce presupune detașarea față de aspectele vizate, precum și abordarea obiectivă și
rațională a acestora.

• Constructele de gradul I sunt proprii cunoașterii comune, în timp ce constructele

de gradul II sunt specifice cunoașterii științifice.

171
 9.2. Generarea mediului social
• Fiecare individ caută în mod firesc să-și stabilească repere în abordarea
realității înconjurătoare.
• În acest scop, procedează la ordonarea și tipizarea diferitelor aspecte ce
compun această realitate, căutând să obțină asigurarea constanței, stabilității
și predictibilității în derularea cadrelor vieții cotidiene.
• Această finalitate nu poate fi atinsă, decât în momentul în care reperele
respective sunt recunoscute și acceptate ca atare și de către ceilalți
participanți la viața cotidiană.
• Pe cale de consecință, ea presupune compararea și ajustarea permanentă a
constructelor personale, în căutarea unui numitor comun cu ceilalți.
172
• Confruntarea constructelor tuturor participanților la intercațiunile sociale,
atât unele cu altele, cât și cu realitatea cu existență obiectivă pe care o
vizează și în cadrul căreia se intersectează, determină până la urmă
obiectivarea acestora în entități conceptuale și diriguitoare ale vieții sociale.
• Odată configurate aceste repere comune, o serie de aspecte și activități ce
dau consistență vieții cotidiene, prin constanța și uniformitatea lor, ajung să
fie percepute de către indivizi la modul rutinier, transformându-se în scheme
tipizante, în funcție de care ceilalți sunt percepuți și tratați în cadrul
interacțiunilor reciproce desfășurate în mod curent.
• În acest fel ia naștere o veritabilă ordine socială, care se perpetuează, dar și
evoluează pe parcurs.

173
Tipizare Confruntare / ajustare Scheme tipizante / rutină

174
 Concluzii
• Pașii evolutivi prin care omul a reușit să se emancipeze de sub condiționalitățile mediului
natural l-au îndreptat, în timp, către construirea unei veritabile noi realități înconjurătoare,
ce îi oferă noi repere existențiale.

• Această nouă realitate este realitatea socială, guvernată de reguli și norme proiectate și
implementate chiar de către om.

• Cu cât umanitatea s-a desprins mai mult de condiționalitățile mediului natural, cu atât
ordinea socială a devenit mai elaborată și complex proiectată de mintea umană.

• Din perspectivă evoluționistă, în cadrul acestui proces de construire a realității, cursa

pentru supraviețuire s-a transformat într-un veritabil joc al minții, în cadrul căruia au
căpătat o însemnătate determinantă, pe de o parte, capacitatea de percepție și interpretare
a realității înconjurătoare, iar pe de altă parte, capacitatea de elaborare, implementare și
manipulare a regulilor de conviețuire ce se materializează în matrice de organizare socială
și politică. 175
176
Realitate naturală Realitate comunitară Realitate socială

177
 9.3. Instituționalizarea

• Orice activitate umană este supusă obișnuinței și deprinderii, iar prin repetiție se coagulează într-
un tipar sau matrice care poate fi reprodusă ulterior cu economisire de efort.

• Standardizarea diferitelor proiecții individuale, generată de obișnuința și repetatibilitatea unor

situații și activități în viața cotidiană, deschide calea către instituționalizarea acestora.

• Fenomenul instituționalizării apare posibil oricând există o tipizare reciprocă a activităților

devenite deprinderi, între cei care acționează într-un context dat.

• Orice astfel de tipizare, printr-o reglementare comună, devine o instituție și oferă o

predictibilitate sporită în derularea cadrelor vieții sociale la care se referă.

• Astfel, prin intermediul instituțiilor se configurează fundalul activităților de rutină care susțin
societatea și care asigură existența individului în viața de zi cu zi din cadrul acesteia.
 Polițist Medic

Comerciant
Preot
Funcționar

Profesor

Student

...

179
• Pe cale de consecință, instituțiile juridice, sociale, politice etc. apar ca fiind produsul propriei lor
istorii.

• Ele sunt imposibil de înțeles în afara contextului în care au apărut și evoluat, deoarece legătura
dintre cauzele care au generat instituțiile și efectele pe care ele le-au produs în plan social devine
din ce în ce mai greu sesizabilă, tocmai datorită modificărilor sociale survenite prin tipizare și
instituționalizare

• Altfel spus, nevoia naște instituția, iar conținutul și forma acesteia se negociază între cei care au
resimțit în mod direct necesitatea ei.

• După ce instituția a luat ființă, nevoia care a generat-o dispare din câmpul percepției active,
conștiente. Cu timpul, evidența inițială a rostului unei instituții se pierde, iar ea nu poate fi
recuperată decât fie printr-o cercetare istorică asupra instituției respective, fie prin desființarea ei și
eventuala reactivare obiectivă a necesităților care au generat-o.

• Peste generații, lumea instituțională este simțită de către individ ca o realitate obiectivă, care are o
istorie ce antedatează nașterea acestuia – lumea era acolo înainte ca el să se nască și va rămâne
acolo și după moartea sa.
 Instituțiile și controlul social
• Odată create, pe lângă oferirea de repere în cadrul societății, instituțiile
implică și controlul asupra vieții indivizilor, aceasta urmând a se derula în
cadrele sociale prestabilite prin instituții.
• În acest sens, „controlul social este inclus în însăși existența instituției” și
implică cenzurarea comportamentului individual sub presiunea celorlalți
participanți la viața socială, presupunând inclusiv sancțiuni pentru încălcarea
liniilor de forță pe care instituția le stabilește.
• Așadar, instituțiile reprezintă bunuri comune accesibile tuturor participanților
la viața cotidiană, prin care se instituie atât tipologii acționale, cât și tipuri de
actori corespondente pentru fiecare categorie de acțiuni.
• Exemplu: instituția presupune că acțiunile de tipul X să fie îndeplinite de
actorii de tipul X.
182
 Dezinstituționalizarea

• Perimarea în timp a perspectivei indivizilor asupra rostului unei instituții, fie datorită uitării, fie
datorită modificării contextului social de ansamblu față de care instituția nu își mai justifică
existența, determină până la urmă dărâmarea cadrelor de manifestare pe care aceasta le
garantează, având ca efect modificarea instituției sau chiar dispariția ei și apariția de noi instituții.

• Prin urmare, rostul tipificărilor este deslușit doar celor care le-au realizat, deoarece el decurge din
realitatea obiectivă care le-a făcut să apară ca necesare. De asemenea, ele sunt utile atât timp cât
realitatea care le-a generat subzistă. Când aceasta dispare cu desăvârșire, apare necesitatea unor
noi tipificări, adaptate noilor realități.

• Problema pe care o ridică aceste evoluții rezidă în faptul că generațiile următoare celei care a
elaborat o anumită tipificare nu mai au cheile de accesare și înțelegere a mecanismului
interacțional care a generat-o, deoarece nu au avut acces la acea realitate. Astfel, ele iau
tipificarea respectivă ca pe un dat natural și nu ca pe unul creat, și tot astfel se și raportează la ea,
fiindu-le dificil să o înlocuiască cu alta.
 9.4. Socializarea sau transferul ordinii sociale de la o generație la alta
• Prin tipizarea aspectelor cotidiene, omul își dovedește capacitatea de a ordona și interpreta
realitatea înconjurătoare, realizând o reflexie a lumii exterioare în plan psihic.
• Imaginea respectivă comportă ajustări, iar mai apoi este reproiectată în exterior, modificând
realitatea înconjurătoare.
• Astfel, individul uman devine din obiect al creației, subiect care crează. În acest mod,
împreună cu semenii săi, el ajunge să-și construiască propria realitate socială, situându-se
astfel la confluența dintre natura sa biologică, instinctuală, și acțiunea mediului socio-
cultural, înțeles ca produs al activității umane raționale.
• Momentele cheie ale acestei dinamici, ce caracterizează ordinea socială, sunt asociate
transferului de cunoaștere de la o generație la alta.
• Fiecare individ, când intră pe scena vieții, ajunge să pășească într-un flux de desfășurare al
lumii deja inițiat și ordonat de predecesori.
184
Ordine socială Ordine socială
diferențiată uniformizantă
185
• Realitatea lui aici și acum, definită prin raportare la poziționarea propriei sale
persoane în timp și spațiu, se înscrie automat într-un continuum de realități sociale
care decurg unele din altele, integrând realitatea contemporanilor cu cea a
predecesorilor și a succesorilor.
• Realitatea socială este percepută de individ printr-un continuum de tipizări care, în
principiu, devin din ce în ce mai vagi, pe măsură ce sunt mai îndepărtate de aici și
acum-ul situației față în față.
• Pe relația cu ceilalți semeni, la un pol al acestui continuum se află cei cu care
individul interacționează frecvent și intens față în față, iar la celălalt, personaje
abstracte, anonime, care nu îi sunt accesibile în mod direct.
• Suma tuturor tipizărilor și tiparelor recurente de interacțiune, pe care le generează
psihicul uman odată ce individul a intrat în acest flux continuu al realității sociale,
configurează până la urmă imaginea structurii sociale prin care individul își
definește realitatea cotidiană și poziționarea sa în cadrul acesteia.
 Generația Generația Generația
predecesorilor contemporanilor succesorilor
187
 Socializarea

• Integrarea socială a membrilor aparținând unei noi generații reprezintă un

proces de durată, care este cunoscut sub denumirea de socializare.
• Prin socializare, individul deprinde, treptat, prin interacţiune cu alţi semeni şi
participare la viaţa socială, normele, valorile, gândirea şi cunoştinţele unei
anumite culturi în care s-a născut.
• Generic, acest proces poate fi structurat în două etape majore: socializarea
primară și socializarea secundară.
 Socializarea primară (cei 7 ani de-acasă)
• se realizează în cadrul familiei pe parcursul copilăriei, unde fiecare copil este pregătit să
devină membru al societății.
• implică atât o componentă cognitivă, cât și una puternic afectivă, emoțională;
• oferă imaginea unei lumi de bază, a unei realități totale, cu potențial integrator pentru
experiențele ulterioare;
• copilul își asumă rolurile și atitudinile altor semnificativi, pe care îi privește ca modele,
adică le interiorizează și le însușește ca și cum ar fi ale sale, dobândind o identitate
coerentă și plauzibilă subiectiv;
• odată cu asumarea identității și rolurilor celorlalți, copilul își asumă involuntar și lumea
lor;
• în cele din urmă, el reușește să se delimiteze de ceilalți, ca entitate de sine stătătoare, fiind
pregătit pentru socializarea secundară.
 Socializarea secundară

• este acea etapă a procesului de socializare prin care individul socializat

primar pătrunde în noi sectoare ale lumii obiective, instituționalizate, din
societatea lui, respectiv, școală, armată, loc de muncă etc.;
• oferă în general realități parțiale, definitorii pentru fiecare domeniu al vieții
sociale în parte;
• presupune interiorizarea unor sub-lumi instituționalizate;
• presupune specializare;
• este orientată către neutralitate afectivă.
 Socializarea mai poate fi definită și ca:

Socializare pozitivă – atunci când este conformă cu valorile, normele şi

aşteptările sociale dezirabile şi promovate de societatea de referință.

Socializare negativă – atunci când este în contra aşteptărilor, valorilor şi

normelor sociale generale promovate de societatea de referință.
 Socializarea primară și socializarea secundară

Vârstă
Familie
0

Socializare Valori
primară (sentiment, emoție, afectivitate)

10 Școală

Socializare
secundară Practici
(norme, reguli, formalism)
20 Muncă

Adaptare după Geert Hofstede și colab.

2012: p.21
 Agenții socializării

• Familia
• Grupul de prieteni
• Școala
• Biserica
• Mediile profesionale
• Mijloacele de comunicare în masă
• Social-media
 De reținut
• Chiar dacă procesul socializării poate fi înțeles și explicat, nicio persoană
nu poate interioriza lumea exterioară în întregime, ci doar parțial, în
funcție de modul de distribuire a cunoașterii în societate, de rolul social
asumat și de interesele sale concrete.
• Gradul de interes față de aspectele realității sociale, de obicei, pierde din
intensitate pe măsură ce acestea se depărtează de realitatea proximă
câmpului perceptiv al individului.
• Recunoașterea directă sau indirectă din partea celorlalți a personalității
individuale, rezultate în cadrul socializării, generează conservarea realității
interiorizate și a identității asumate.
 Explicarea și legitimarea ordinii sociale
• Fiecare nouă generație în procesul de socializare va asimila, treptat, din
lumea construită social de generațiile anterioare.
• Pentru noua generație, fondul original al valorilor și instituțiilor care
guvernează societatea este inaccesibil în mod direct, transmiterea sa fiind
mijlocită de predecesori, care se văd nevoiți să recurgă la diferite forme de
comprimare a sensurilor și semnificațiilor acestora.
• Pentru legitimarea instituțiilor și a structurii sociale, predecesorii sunt
nevoiți să creeze adevărate „universuri simbolice”, care trebuie să poată
explica într-un mod integrator și acceptabil pentru noua generație, atât
realitatea cotidiană, cognoscibilă și tangibilă, cât și pe cea inaccesibilă,
precum și existența altor realități, specifice unor lumi sociale diferite, cu
care societatea de referință se află în contact.
196
 Gestionarea universurilor simbolice
• Gestionarea practică a universurilor simbolice se dovedește a fi un demers
complex.
• Presupune conceptualizarea unei matrice sociale care să poată explica
inclusiv existența devianților de la cadrul normativ prezentat în parametri
de normalitate, precum și reglementarea modului de relaționare cu aceștia.
• Un asemenea demers poate migra de la a stabili un monopol teoretic
explicativ cu privire la lumea înconjurătoare, care le permite și devianților
un rol tolerabil în cadrul universului creat, până la varianta asimilării lor, în
sensul promovării demersurilor de convertire sau reeducare, ori chiar până
la modalitatea extremă a recursului la puterea de represiune, pentru
eradicarea acestora.
• Cu alte cuvinte, universurile simbolice prin care este explicată realitatea necesită chiar ele a fi
explicate la rândul lor.

• Universurile simbolice pot fi explicate fie prin intermediul mitologiei, fie prin cel al teologiei,
fie cu ajutorul filosofiei sau științei.

• Mitologia vine și explică integrator profanul și divinul, stabilind o continuitate între lumea
zeilor și cea a oamenilor, lumi care se întrepătrund.

• Teologia le separă în mod covârșitor, însă lumea oamenilor se desfășoară sub atenta observare
și evaluare a divinității.

• Filosofia îndepărtează oarecum sacrul din lumea cotidiană, procedând la o primă demistificare
reală prin reflecție.

• Știința se înstrăinează definitiv de sacru și oferă individului cunoștințele și instrumentele prin

care poate acționa asupra realității el însuși cu puterea unui zeu. Totodată, îi face însă pierdută
cunoașterea despre conservarea universului simbolic din cadrul căruia s-a desprins deoarece
acesta nu îi mai apare ca necesar și începe să se destrame.
 CURSUL 10

Construirea realității sociale

10.1. Sociologia fenomenologică și Teoria reprezentărilor sociale

10.2. Reprezentările colective.
10.3. Teoria reprezentărilor sociale.
10.4. Dinamica evolutivă construct – reprezentare.

199
 10.1. Sociologia fenomenologică și Teoria reprezentărilor sociale
• Sociologia fenomenologică și conceptul de construct/tipificare se concentrează pe individ și
pe geneza reprezentărilor individuale despre realitatea înconjurătoare, din a căror
interacțiune ia naștere până la urmă mediul social.
• Teoria reprezentărilor sociale privește în principal către aspectul colectiv, de grup, și către
modul în care o reprezentare asupra unui aspect al realității sau asupra realității însăși, odată
ce prinde viață, se dezvoltă în cadrul unui grup social, într-o relație dialectică cu grupul ce ia
dat naștere.
• Conceptul de „reprezentare socială” a fost enunțat și dezvoltat pentru prima dată de către
Serge Moscovici, în lucrarea La psychanalise, son image et son public, publicată în anul
1961.
• Cele două abordări teoretice, dincolo de faptul că se intersectează în multe aspecte, se și
articulează într-un mod complementar, lărgind perspectiva asupra raporturilor om – realitate
înconjurătoare și asupra procesului de construire și evoluție, atât a realităților sociale, cât și a
200
personalității umane.
• S. Moscovici dezvoltă teoria reprezentărilor sociale pornind de la conceptul de
reprezentare colectivă, teoretizat anterior de către E. Durkheim.
• Această teorie ridică problema raporturilor dintre cadrele culturale, religioase și
ideologice, pe de o parte, și modul în care iau naștere și evoluează perspectivele și
comportamentele individuale și colective, pe de altă parte.

201
 10.2. Reprezentările colective
• Reprezentările colective se definesc ca entități statice ce reflectă valori și credințe aflate dincolo de
experiența actuală propriu-zisă, individuală sau de grup.

• Ele nu sunt generate la propriu de indivizii prezentului ci, mai degrabă, sunt asimilate de aceștia,
fiind preluate de la predecesori.

• Reprezentările colective se constituie în cadre preexistente ce orientează, dar și limitează în același

timp, coordonatele de dezvoltare ale perspectivelor și comportamentelor umane în colectivitatea de
referință, având o putere constrângătoare asupra acestora, deoarece există dincolo de indivizi.

• Originile acestor reprezentări sunt arhaice și nu pot fi identificate cu certitudine.

• În interiorul lor se concentrează o adevărată filosofie existențială, desemnează universuri simbolice

ce reunesc într-un ansamblu neomogen elemente specifice mitologiei, religiei, tradiției și științei,
reflectând însăși modul în care membrii grupului de referință se poziționează în raport cu anumite
aspecte ale realității înconjurătoare sau chiar cu aceasta în ansamblul ei și cum înțeleg să le
abordeze.
202
• E. Durkheim a conceptualizat reprezentările colective în lucrarea Forme
elementare ale vieții religioase (1912).

• Studiile dedicate de Durkheim societăților primitive și fundamentelor vieții

religioase au influențat în mod covârșitor construcția teoretică a reprezentărilor
colective, conceptul în sine reflectând mai degrabă o realitate specifică societăților
arhaice și nu celor recente.

• Astfel, reprezentările colective apar ca fiind proprii unor realități sociale

incipiente în ceea ce privește gradul de evoluție științifică, complexitate
organizatorică și dinamică a interacțiunilor și transformărilor sociale.

203
 10.3. Reprezentările sociale
• Conceptul de reprezentare socială vine ca o completare firească a celui de reprezentare colectivă în
relevarea imaginii despre evoluțiile înregistrate în timp de om, din punct de vedere psiho-intelectual,
atât la nivel individual, cât și de grup.

• În timp ce Durkheim își concentrează atenția în teoretizarea conceptului său asupra colectivităților
umane arhaice, abordarea lui Moscovici vizează în principal mediul social specific zilelor noastre,
aflat într-o dinamică accelerată și continuă.

• Pe măsură ce colectivitățile umane au evoluat și au devenit societăți, iar rațiunea și știința au început
să ocupe un loc din ce în ce mai important în explicarea realității înconjurătoare, detronând
superstiția și tradiția, și gradul de complexitate al reprezentărilor omului despre realitate și despre
relațiile sale cu ceea ce îl înconjoară a crescut, îmbogățind și, totodată, organizând mentalul colectiv
devenit, am putea spune, de acum social.

• Astfel, dintr-o perspectivă evolutivă, reprezentarea socială ne apare ca descinzând în mod firesc din
cea colectivă, la fel cum și societatea a descins din colectivitate.
204
• Reprezentările sociale sunt generate colectiv, cu aportul particular al fiecărui
individ, într-un context spaţio-temporal şi situaţional concret, în care se derulează
o experienţă de grup.
• Reprezentarea socială reflectă modul în care grupul respectiv percepe şi explică
experienţa pe care o traversează, explicaţia fiind reţinută ca reper pentru existenţa
viitoare a grupului, în timp ce experienţa este asimilată în nucleul identitar al
acestuia.
• Reprezentarea socială este un proces de integrare a experiențelor individuale cu
cele ale grupului, asociind un sens unei imagini pe care grupul o are asupra
realului.
• Din acest punct de vedere, reprezentările sociale se constituie pe o treaptă
superioară de evoluție față de reprezentările colective, reflectând un grad mai mare
de concretețe în abordarea realului, la indivizii aparținând societăților prezentului
decât la cei din trecut. 205
• Așa cum structura psihicului uman la individul societăților arhaice era prea puțin
diferențiată, la fel și structura reprezentărilor colective ridică probleme reale în
identificarea unei configurații de bază, deoarece reprezintă un adevărat ghem de
aspecte pulsionale, trăiri inconștiente dar și sclipiri ale conștiinței.
• La reprezentarea socială, însă, poate fi distinsă o structură internă ce cuprinde un
nucleu central și un sistem periferic, precum și reguli specifice de funcționare și
manifestare.
• Reprezentarea socială constituie un filtru socio-cognitiv generat colectiv în scopul
interpretării mediului fizic și social și orientării conduitei umane.

206
 Reprezentarea colectivă Reprezentarea socială
Este un anasamblu neomogen, un amestec între mituri, Are caracter omogen, specific și unitar, este o elaborare
credințe și tradiții, știință și religie, categorii ale timpului și socio-cognitivă cu identitate proprie.
spațiului.
Își are originea în negura istoriei, iar astăzi este o Este o elaborare a lumii contemporane și reflectă
reminescență în cultura noastră modernă, impregnând și transformările și frământările societății actuale.
stabilizând ideile vehiculate social.
Este un concept, o abstracție, o construcție teoretică. Este un fenomen, un fapt, identificabil, observabil,
măsurabil.
Nu poate fi pătrunsă, disecată. Dispune de o structură internă (nucleu central și sistem
periferic), guvernată de reguli proprii de funcționare, care
poate fi analizată, descrisă.
Are caracter de universalitate, regularitate. Se manifestă ca ancorare specifică în grupuri sociale,
capătă valențe particulare la nivelul indivizilor.
Este situată dincolo de individ, se impune ca un fapt social, Individul participă activ la crearea sa.
are putere constrângătoare asupra membrilor societății.
Are caracter instituțional, este detașată de experiența Conține atât caracteristicile obiectului cât și ale
individului sau a grupului. subiectului, integrează experiența indivizilor și a
grupurilor.
Este o entitate statică. Se caracterizează prin transformare, mișcare, evoluție.
207
 Caracteristicile reprezentărilor sociale
• Serge Moscovici subliniază trei caracteristici esențiale ale reprezentărilor sociale:
1. obiectivarea - surprinde faptul că orice reprezentare socială ia naștere în urma
unui proces de conceptualizare a realității prin asociere de imagini ce sunt
permanent ajustate în interacțiunea cu ceilalți, capătând astfel o existență de sine
stătătoare, ce transcende planului individual.
2. naturalizarea - reprezentarea socială odată obiectivată este încorporată în
realitate, capătând puterea unui fapt natural cu existență independentă, de sine
stătătoare;
3. ancorarea - reprezintă o prelungire a obiectivării ce constă în integrarea
aspectului realității obiectivate în sistemul de repere și categorii deja existente.

208
 Structura de ansamblu a reprezentărilor sociale

Componentă cognitivă

Reprezentare socială

Componentă afectivă Componentă

comportamentală

209
 Structura internă a reprezentărilor sociale

• Structura reprezentărilor sociale, ca entități de natură psihologică ce populează mentalul unei

colectivități umane, ne relevă

1. un nucleu dur;

2. un sistem periferic.

• nucleul este rigid, rezistent la schimbare și la influențele exterioare, dând consistență, stabilitate și
permanență reprezentării respective

• sistemul periferic se caracterizează prin flexibilitate și capacitatea de a absorbi influențele

externe, acceptând modificări, adaptări și reconceptualizări, protejând astfel nucleul identitar al
reprezentării sociale față de evoluțiile de context.

• sistemul periferic are rolul de mediator care caută permanent să stabilească un acord între nucleul
reprezentării sociale, ale cărui resorturi se regăsesc în alte realități decât cele ale prezentului, cu
noile realități generate de contextul actual, asigurând astfel adaptarea și supraviețuirea
reprezentării, prin evitarea contradicțiilor flagrante între aceasta și evoluțiile de context, respectiv,
între practicile umane asociate adaptării individului la evoluțiile contextului. 210
 Caracteristicile nucleului central

1. Ancorarea în memoria colectivă și istoria grupului de referință;

2. Consensualitatea (cunoașterea comună împărtășită, într-un mod omogen, de
către membrii grupului);
3. Stabilitatea (legătura indisolubilă dintre elementele care îl populează);
4. Coerența (elementele componente nu prezintă contradicții, antagonisme ori
opoziții);
5. Rigiditatea și rezistența la schimbare;
6. Sensibilitatea redusă la contextul imediat.

211
 Funcțiile nucleului central

1. Funcția de generare a reprezentării;

2. Funcția de organizare a acesteia;
3. Funcția stabilizatoare.

212
 Caracteristicile sistemului periferic

1. Permite integrarea experiențelor și istoriilor individuale;

2. Suportă eterogenitatea grupului;
3. Are suplețe și suportă contradicțiile;
4. Este un sistem evolutiv și sensibil la contextul imediat.

213
 Funcțiile sistemului periferic

1. Funcția de concretizare;
2. Funcția de reglare;
3. Funcția de apărare;
4. Funcția de prescriere a conduitelor și luărilor de poziție.

214
• Raporturile complexe dintre nucleu și sistemul periferic relevă faptul că
reprezentările sociale se inserează și se articulează la nivel psihic pe cadre arhaice
de percepție și reprezentare a realității, puternic antagonizate în noțiuni de bine și
de rău, ce decurg din eforturile depuse odinioară de comunitățile umane pentru a
supraviețui în fața imperativelor impuse de mediul înconjurător.
• Aceste cadre de gândire funcționează mai degrabă la un nivel inconștient,
inaccesibil în mod direct individului rațional, ele reflectând legăturile ancestrale
dintre om și mediul natural, respectiv, parcursul prin care generațiile precedente
au evoluat până la emanciparea de sub condiționalitățile naturii.
• În timp ce nucleul dur al reprezentărilor sociale prezervă și reflectă caracteristicile
cadrelor de gândire arhaice și reprezintă o legătură cu trecutul primordial al
indivizilor, oglindind tipare preexistente de gândire și poziționare față de realitate,
sistemul periferic constituie legătura, zona de contact dintre reprezentarea socială
și realitatea prezentă.
215
Trecutul
arhaic

Nucleul dur

Sistemul Realitatea
periferic imediată

216
 Structuri cognitiv – afective
premergătoare formării reprezentării sociale

a) Themata: idei sursă, arhetipuri, opoziții logice (antinomii) care determină

tematizări generale ale discursului științific și comun.

b) Nexus: un nod afectiv prelogic care este comun unui mare număr de
indivizi dintr-o societate și care exprimă o înțelegere afectivă și sincretică a culturii
colective.

217
 Conceptul de „Themata”
• Serge Moscovici preia conceptul de themata de la Gerald Holton și îl introduce în
psihologia socială.
• Themata se referă la acele cadre de gândire preexistente pe care se inserează
reprezentările sociale.
• Themata desemnează idei sursă sub formă de imagini cu rol de fundamentare în
elaborarea reprezentărilor sociale.
• Themata sunt idei primare, noțiuni primitive, imagini arhetipale ale lumii, privind
structura sau geneza acesteia, cu o puternică înrădăcinare, influențând gândirea științifică
și simțul comun, deschizând sau bocând traseele dezvoltării acestora.
• Raportat la paradigma de analiză a culturilor, putem spune că aceste cadre arhaice de
gândire, denumite themata, se identifică cu nucleul dur al culturilor, unde se regăsesc
acele valori structurate în sentimente bipolare, antagonizate, din care decurg celelalte
straturi care definesc o cultură, respectiv, ritualurile, eroii și simbolurile, care se regăsesc
218
mai departe oglindite în practicile asociate culturii respective.
 Nexus-uri Reprezentări sociale
Nu oferă o interpretare a realității, nu au ca Sunt teorii explicative ale realității, au ca scop
scop stăpânirea mediului social sau natural. familiarizarea cu necunoscutul.
Sunt cristalizări ideologice care nu necesită Sunt supuse permanent dezbaterii publice,
argumentare, justificare. suportă ajustări, reevaluări, contradicții.
Au puternică încărcătură emoțională, sunt Individul participă cognitiv și afectiv în
iraționale și se impun cu forță individului elaborarea lor, cu un grad variat de implicare
(caracter mobilizator). sau detașare.
Sunt caracterizate prin concentrare, focalizare, Sunt elaborări în continuă dezvoltare, bazate pe
repetiție, actualizare. o dialectică interactivă.
Nu sunt supuse probei realității, verificării, sunt Sunt permanent raportate la practică.
considerate indiscutabile.
Sunt anterioare dialogului. Sunt specifice dialogului și dezbaterii.
Sunt entități cognitive mai restrânse, mai clar Sunt entități cognitive complexe, conexate
delimitate, cu grad ridicat de omogenitate. puternic cu practicile și orientările definitorii
ale contextului de ansamblu.
219
 Forme ale comunicării și modalitățile de răspândire a reprezentărilor sociale

• Difuzarea: o formă de dispersie socială a informației, caracterizată printr-o disociere între emițător și
receptor, spontaneitate, lipsa unui public țintă și a intenției de inducere a unei atitudini anume.

• Propagarea: o formă de comunicare prin care se transmite o viziune elaborată, structurată, complexă
și orientată a unui obiect social către un grup țintă în vederea formării și consolidării unor atitudini.

• Propaganda: o formă de comunicare bazată pe simplificarea realității, stereotipie, stigmatizare,

întărire și repetare, care are ca scop manipularea unui grup țintă prin provocarea și controlul unei
reacții emoționale și incitarea la acțiune.

• Opinia: un mod de exprimare și manifestare a gândirii sociale, o poziție a unui grup sau individ în
raport cu un obiect social, care se caracterizează printr-o relativă instabilitate și superficialitate.

• Atitudinea: o orientare predominant afectivă a unui individ față de un obiect social, caracterizată prin
constanță, stabilitate și relativă permanență, îndeplinind funcții de sortare, evaluare, verificare și
stabilizare a opiniilor.

• Stereotipul: clișeu al gândirii, limitat și fix, rezistent la schimbare. Stereotipul fundamentează mai
departe manifestarea prejudecăților, a opiniilor preconcepute. 220
 Difuzare
Opinie
(reprezentare nestructurată)

Propagare
Atitudine
(reprezentare semistructurată)

Propagandă
Stereotip
(reprezentare structurată)

221
 Concluzii / Observații

• Reprezentarea socială descinde, dar și evoluează din trecutul indivizilor și al societății lor de
referință, dezvoltându-se odată cu aceștia și cu societatea.

• Ea se adaptează permanent la transformările de context, fiind direct corelată cu noile practici pe

care le solicită aceste transformări în procesul de adaptare umană la realitate.

• În acest parcurs, reprezentarea integrează și organizează în structura sa noile informații și impresii

desprinse din contactul cu realitatea înconjurătoare și cu ceilalți indivizi, generând tiparele
comportamentale aferente poziționării indivizilor în diferitele contexte sociale.

• Aspectele de noutate, ce decurg din transformările treptate ale contextului și ale practicilor sociale
corelative, vor fi asimilate de sistemul periferic al reprezentării în mod progresiv, iar atunci când
se vor acumula și vor depăși un anumit nivel critic în ceea ce privește coerența structurală a
acesteia, vor determina însăși reorganizarea nucleului și redefinirea reprezentării.

222
• În același sens, o modificare radicală și bruscă a contextului de referință, care nu mai poate fi
gestionată la nivelul sistemului periferic al reprezentării sociale asupra căreia are incidență, va lovi
nucleul dur al acesteia, făcându-l să cadă în desuetitudine, prin faptul că nu mai corespunde noii
realități, iar modelul comportamental pe care îl implica nu mai poate asigura o poziționare viabilă a
indivizilor în noul context.

• Fenomenul este întâlnit în toate cazurile de răsturnare bruscă a ordinii sociale, cum se întâmplă spre
exemplu în momentele asociate marilor revoluții sociopolitice. În acest sens, un exemplu elocvent de
prăbușire la scară largă a reprezentărilor sociale datorită modificării drastice a elementelor de context
îl reprezintă evoluțiile din societatea românească ulterioare momentului 1989.

• Acest gen de modificări transformă radical și ireversibil caracteristicile contextului, forțând indivizii
să renunțe la comportamentele asociate reprezentărilor sociale perimate și, treptat, în procesul de
adaptare la noul context, să dezvolte noi modele comportamentale, cărora, cu timpul, le vor fi
corelate noi reprezentări sociale.

• Reprezentarea socială transcende individului şi centrul de greutate al forţei sale asupra acţiunilor și
comportamentelor individuale rezidă tocmai în caracterul său social, adică al practicilor și
comportamentelor dezvoltate la nivel de societate, din care și prin care reprezentarea socială ia
naștere și evoluează. 223
 Condițiile transformării reprezentărilor sociale

• Întregul proces de transformare a unei reprezentări sociale este condiţionat de două

aspecte majore:
a) modificarea contextului social să fie percepută ca ireversibilă, contestând chiar
elementele nucleului central al reprezentării respective (faptul se poate produce brusc sau
prin acumularea de schimbări treptate la nivelul sistemului periferic, până ce se depăşeşte
un punct critic, care pune în discuţie chiar viabilitatea nucleului central) şi, respectiv,
b) actorii sociali să fie implicaţi activ în proces, astfel încât să dezvolte conştiinţa
responsabilităţii personale pentru noua realitate creată, realitate ce decurge din chiar
comportamentele și practicile pe care ei și le asumă.

224
Apariția evenimentului cu
impact asupra grupului Parcursul
transformării unei
Modificarea circumstanțelor reprezentări sociale
exterioare

Apariția noilor practici și

creșterea frecvenței acestora

Activarea schemelor care

prescriu practicile noi

Reorganizarea câmpului
reprezentării sociale

Intrarea noilor elemente în

componența nucleului central
225
 10. 4. Articularea constructelor și reprezentărilor colective și sociale

• Prin procesul de obiectivare a constructelor, entități a căror geneză implică un travaliu

individual, iau naștere reprezentările colective, respectiv, cele sociale, care presupun o
conlucrare inter-individuală și o integrare de ordin psihologic la nivel de grup a diferitelor
constructe.
• Reprezentările sociale au evoluat în mod firesc din cele colective, odată cu dezvoltarea
capacității umane de a explica și raționaliza realitatea înconjurătoare, fiecare dintre cele
două categorii fiind specifice unor stadii diferite de evoluție, atât din punct de vedere
individual, cât și

226
 De la Construct la Reprezentare Socială – Geneza Realității Sociale

Constructe Realitate exterioară nouă, creată prin interacțiunea colectivă

Nevoi individuale
asociate
• 1
Realitate
supraviețuirii
Redefinire Nevoi noi,
asociate
interioară, Practici constructe
supraviețuirii
Realitate exterioară obiecctivă

subiectivă individuale
în noua
realitate
2 Repoziționare în creată
Realitate Interacțiune/ Reprezentări
context / practici
interioară, confruntare colective
colective
subiectivă Redefinire Redefinire
constructe practici
individuale individuale
n Practici
individuale Redefinire
Realitate Reprezentări
practici Interacțiune
interioară, sociale
Nevoi socială
subiectivă asociate
supraviețuirii Constructe Repoziționare
individuale în context /
REALITATE SOCIALĂ practici noi,
sociale
 SEMINAR

Reprezentări sociale

Povestea Crăciunului

228
Reprezentările sociale globale asociate astăzi Crăciunului

229
Reprezentările sociale naționale (România) asociate astăzi
Crăciunului

230
Substratul religios

231
Substratul mistic

232
Abordarea științifică

233
 Din nou către prezent – reambalarea comercială

• Impactul Coca-Cola: campanie de marketing lansată de directorul

Archie Lee în 1930.
• Artistul grafic Haddon Sundblom creează personajul „Moș Crăciun”,
îmbrăcat în roșu și cu barbă albă.
• Sursa de inspirație: poemul scris în 1823 de clark Moore despre Sf.
Nicolae din Mira (15 martie 270 en – 06 decembrie 343 en) - „A visit
from St. Nicholas”, la care s-au adăugat elemente din mitologia
nordică.

234
235
236
 CURSUL 11
I. Influență socială, Anomie și Devianță
11.1. Starea de normalitate socială
11.2. Anomia
11.3. Devianța
11.4. Influența socială
II. Minorități și Majorități
11.5. Minoritate și majoritate
11.6. Minoritățile active

237
 11.1. Starea de normalitate socială

• Ordinea socială se întemeiază pe norma acceptată de societate.

• Starea de normalitate socială presupune respectarea normei sociale.
• Respectarea normei sociale implică un comportament social de tip conformist.
• Abaterea de la norma socială este sancționată de către societate ca și comportament
deviant.
• Sancțiunea reprezintă o componentă de bază a controlului social.
• Atât comportamentul conformist, cât și cel deviant reprezintă forme ale
comportamentului social.

238
 Comportamentul social

Ordinea socială Inovație și

schimbare socială

Norma socială
Comportament social
deviant

Comportament social conformist

Criminalitate
239
 11.2. Anomia

• Anomie – din grecescul anomos = fără lege.

• Anomia poate înseamna absență, prăbușire, confuzie, contradictorialitate sau
conflict în interiorul cadrului normativ al unei societăți.
• Anomia reprezintă acea stare socială ce se caracterizează prin slăbirea sau absența
normei.
• Anomia apare cel mai probabil în vremuri de schimbare socială rapidă, de tranziție,
care favorizează apariția vidului normativ.
• Starea socială anomică indică o slăbire sau prăbușire efectivă a ordinii și structurii
sociale de referință.
• Anomia favorizează apariția și manifestarea devianței.
240
• E. Durkheim asociază starea de anomie socială din societățile modernității cu industrializarea și
diviziunea explozivă a muncii, care exced cadrului de reglementare capabil să acopere și să asigure
în timp real cooperarea între diferitele funcții sociale specializate (E. Durkheim, 1893, Diviziunea
muncii sociale).

• Totodată, Durkheim asociază confuziei experimentate de indivizi datorită inconsistenței reperelor

sociale generate de anomie și o creștere a ratei sinuciderilor (E. Durkheim, 1897, Sinuciderea).

• Starea de confuzie se manifestă:

- în sens progresiv: prin ambiguitatea obiectului dorinței individuale – societatea nu mai

propune scopuri și obiective clare de urmat, pe care le valorizează fără echivoc; individul nu știe către
ce tinde;

- în sens regresiv: prin faptul imposibilității de a interioriza reguli percepute ca inacceptabile

și nedrepte, impuse din exterior împotriva sistemului de referință individual. În acest caz, dorințele și
aspirațiile se împotrivesc normelor noi percepute drept nelegitime.

• În ambele situații, confuzia se traduce prin inadaptabilitate la realitățile și perspectivele sociale.

241
• Robert K. Merton asociază anomia cu imposibilitatea indivizilor de a atinge
obiectivele/standardele impuse cultural prin mijloacele licite pe care li le pune la
dispoziție ordinea socială de referință.

• Prin urmare, la Merton anomia se poate traduce ca fiind acea disfuncționalitate

socială care se manifestă prin contradicția dintre scopul cultural și lipsa
mijloacelor permise de ordinea socială, faptul determinând recurgerea la mijloace
ilicite. (R.K. Merton, 1949, Structura socială și anomia).

• Anomia generează o discrepanță între scopurile sociale, mijloacele instituționale

oferite de societate pentru atingerea scopurilor și obiectivele individuale.

• Potrivit lui Merton, răspunsul indivizilor față de contradicția culturală și cea

socială poate consta în: a) conformitate; b) inovare; c) ritualism; d) retragere; e)
rebeliune.
242
a) Conformitatea – reprezintă acceptarea deopotrivă a scopurilor culturale și a mijloacelor
instituționale.

b) Inovarea – constituie modul de adaptare specific indivizilor care acceptă scopurile

propuse de societate dar utilizează mijloace interzise instituțional (ex: evazioniștii).

c) Ritualismul – presupune o acceptare întocmai a mijloacelor instituționale propuse de

societate, chiar cu prețul reducerii aspirațiilor până într-acolo încât să poată fi
satisfăcute prin mijloacele oferite instituțional de societate (ex: sărac și cinstit).

d) Retragerea – constă atât în abandonarea scopurilor culturale care definesc reușita

socială, cât și în renunțarea la mijloacele instituționale (ex: cerșetoria).

e) Rebeliunea – presupune îndepărtarea de valorile societății, abandonarea atât a

scopurilor cât și a instituțiilor, însă cu scopul revoluționării și reformării societății (ex:
revoluționarii).

243
244
245
246
 11.3. Devianța
• Norma acceptată de societate arată ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral,
legal sau ilegal, ce este permis și ce este interzis, ce este gratificat sau sancționat.
• În interiorul parametrilor stabiliți de normă comportamentul individual poate varia mai
mult sau mai puțin.
• Potrivit R.K. Merton devianţa reprezintă ansamblul comportamentelor îndreptate contra
normelor de conduită sau ale ordinii instituţionale dintr-o societate.
• Devianţa mai poate fi definită și ca un act de conduită care violează normele scrise sau
nescrise ale societăţii sau ale unui grup. Ea se referă la tipul de comportament care se
opune celui conformist, convenţional şi include nu numai încălcările legii (infracţiuni,
delicte), ci orice deviere, abatere de la regulile de convieţuire (L. Vlăsceanu și C.
Zamfir).
• Se impune distincția între devianța de la norma morală sau standardul social, pe de o
parte, și devianța de la norma juridică și comportamentul infracțional, pe de altă parte.
247
• Teorii ale devianței:

a) Teoria controlului social - Devianța rezultă din eșecul societății de a

stăpâni și controla pulsiunile și dorințele individuale.
b) Teoria contradicției sociale - Devianța apare atunci când legăturile
individului cu ordinea socială sunt rupte. Reperele valorice individuale intră în
contradicție flagrantă cu reperele valorice ale societății.
c) Teoria culturală - Devianța se datorează dorințelor legitime ale
indivizilor, încurajate și chiar prescrise de societate, dar nesustenabile în condițiile
conformismului social.

248
• Potrivit lui Durkheim:

- devianța este o caracteristică a tuturor societăților;

- devianța este necesară pentru schimbarea socială;

- atât inovația, cât și criminalitatea constituie o abatere de la norma socială.

• Devianța care generează delincvență și criminalitate este sancționată prin norma

juridică.

249
 Teme tradiționale ale sociologiei devianței

• Violenţa;
• Delincvența și criminalitatea;
• Tulburările şi bolile psihice;
• Sinuciderile;
• Alcoolismul și consumul de droguri;
• Pornografia și prostituția;
• Homosexualitatea și lesbianismul;
• Invaliditatea.

250
 Normalizarea

• Normalizarea presupune realizarea unui compromis în cadrul

interacțiunilor sociale, în urma căruia anumite comportamente
considerate deviante ajung să fie acceptate și validate social.
• Compromisul apare ca fiind necesar pentru evitarea conflictului și
implică abandonarea pozițiilor extreme.
• Exemple de procese de normalizare: legalizarea prostituției, a
consumului de droguri, a familiilor homosexuale etc.

251
 11.4. Influența socială

• Influența socială presupune un alt fel de conformism social, care nu se datorează

exclusiv controlului social.
• Influența socială menține și consolidează controlul social.
• Realizarea influenței sociale presupune persuasivitate, dependență informațională
(acceptăm cu prioritate informația venită de la o anumită persoană sau grup de
persoane) și normativă (dorim să venim în întâmpinarea așteptărilor pozitive – să
facem pe placul – unei anumite persoane sau grup de persoane).
• Potrivit lui Serge Moscovici, scopul influenței sociale nu constă doar în integrarea
celuilalt, realizarea conformismului și controlului social, ci și în promovarea
schimbării sociale.
252
 11.5. Minoritate și majoritate
• În general, minorităţile sunt definite ca acele grupuri sociale care au atitudini şi
comportamente diferite faţă de majoritate, conștientizând și asumând o identitate de
grup diferită față de cea majorității.
• Raportul majoritate/minoritate apare şi se manifestă, de regulă, în cadre statale şi el
presupune delimitări legate de limbă, rasă, naţionalitate, religie etc.
• Relaţiile dintre majoritate şi minoritate sunt determinate de doi factori:
a) dimensiunea numerică;
b) raportul de putere şi influenţa dintre majoritate şi minoritate.
• De regulă, majoritatea domină numeric şi deţine pârghiile principale de putere şi
influenţa în societate.
• Există situaţii când grupul etnic, cu un număr mai mic de persoane, s-a manifestat
253
ca grup majoritar și dominant, deşi numeric avea statut de minoritate.
• Trăsăturile grupului minoritar (după James W. Vander Zanten):
• un grup minoritar este un grup ai căror membri cunosc discriminarea, segregarea,
agresiunea sau percheziţia din partea oricărui grup dominan;
• discriminarea este determinată de diferenţele de putere dintre cele două grupuri;
• minoritatea are o conştiinţă proprie de grup caracterizată printr-o conştiinţă a singularităţii;
• minoritatea posedă o afinitate socială şi psihologică cu cei care sunt ca ei;
• minoritatea este caracterizată prin trăsături fizice şi culturale care o disting de grupul
dominant;
• în virtutea acestor trăsături minoritarii se reunesc, iar aceasta face posibilă plasarea lor în
poziţii mai puţin dezirabile în societate;
• o persoană care aparţine unei minorităţi are o poziţie atribuită (ascriptivă), datorită căreia
nu poate decide asupra statusului ei. (de exemplu – un ins nu poate să aleagă între a fi alb
sau negru);
• membrii unei minorităţi sunt obligaţi să facă căsătorii endogame.
• Ne referim frecvent la următoarele tipuri de minorităţi: sociale, naționale, rasiale, poplitice
și religioase. 254
 11.6. Minorități active
• Este reprezentată de un grup minoritar care acționează conștient și consecvent
pentru modificarea regulilor și tradițiilor stabilite de majoritate.
• Când un individ sau un grup izolat se îndepărtează de la respectarea normei
generale, convergența reacțiilor și răspunsurilor vis-a-vis de normă este întreruptă,
manifestându-se o excepție de la presiunea de conformare.
• În același timp, prin atitudinea sa în raport cu norma generală, grupul minoritar
arată că se poate și altfel, punând în discuție infailibilitatea normei generale.
• Așa se face trecerea de la omogenitate normativă și conformism la diversitate
socială și culturală.
• Monopolul socio-cultural exercitat de majoritate este astfel spart.
• Apar convertirile dinspre norma majorității către alternativa propusă de minoritate.
• Ordinea socială a majorității intră în disoluție.
255
256
257
258
 Bibliografie orientativă
• Borlandi, M., Boudon, R., Cherkaoui, M. și Valade, B. (2009) Dicționar al gândirii sociologice. Iași, Ed.
Polirom.
• Boudon, R., Besnard, P., Cherkaoui, M. și Lecuyer, B.P. (2009) Dicționar de Sociologie. București, Ed.
Univers Enciclopedic Gold.
• Curelaru, M. (2005) Reprezentări sociale. Iași, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
• Freud, S. (2000) Studii despre societate și religie. București, Ed. Trei.
• Giddens, A. (2007) Sociologie. București, Ed. All.
• Marian, M.B. (2016) Analiza conflictelor internaționale. București, Ed. Ideea Europeană.
• Marshall, G. (2003). Dicționar de Sociologie Oxford. București, Ed. Univers Enciclopedic.
• Maslow, A.H. (2009) Motivație și personalitate. București, Ed. Trei.
• Mihăilescu, I. (2003). Sociologie generală. Iași, Ed. Polirom.
• Moscovici, S. (2001) Epoca maselor. Iași, Ed. Institutul European.
• Moscovici, S. (2011). Influență socială și schimbare socială. Iași, Ed. Polirom.
259
• Molcuț, E. și Oancea, D. (1995) Drept Roman. București, Ed. Șansa SRL.
• Neculau, A., Boncu, Ș., Chelcea, S., Clemence, A., Cosmovici, A., Dafinoiu, I., Dasi, F.,
Deschamps, J.C., Doise, W., Dubost, J., Guienne, V., Iacob, L., Lorenzi-Cioldi, F., Maisonneuve,
J., Mitrofan, N., Moscovici, S., Mugny, G., Palmonari, A., Perez, A.J., De Vischer, P., Vlăsceanu,
M., Zamfir, E. (1996) Psihologie socială. Iași, Ed. Polirom.
• Popper, K.R. (2005) Societatea deschisă și dușmanii ei. București, Ed. Humanitas.
• Rousseau, J.J. (fără an) Contractul social. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
• Schutz, A. (1967) The phenomenology of the social world. New York, Northwestern University
Press.
• Todd, E. (2002) Inventarea Europei. Timișoara, Ed. Amarcord.
• Vlăsceanu, L., Aligică, D.P., Beciu, C., Chelcea, L., Dobrică, P., Ghețău, V., Grunberg, L., Hatos,
A., Matei, A., Păunescu, M., Pitulac, T., Șerban, M., Tufiș, C.D., Tufiș, P.A., Ghițulescu-Vintilă,
C., Voicu, B., Voicu, M. (2011). Sociologie. Iași, Ed. Polirom.
• http://www.worldvaluessurvey.org/wvs.jsp
• https://geert-hofstede.com/