Sunteți pe pagina 1din 66

ERICK H.

ERICKSON –
CICLURI DE DEZVOLTARE
UMANA
Personalitatea
Stadiul oral
• Stadiul oral: (primul an de viata)
• -relatia bipolara de caracteristici
INCREDERE – NEINCREDERE
• (dependenta copilului de calitatea ingrijirii
parentale:
• -ingrijire calma, calda, echilibrata;
• -ingrijire dezordonata, capricioasa. )
Stadiul anal
• Stadiul anal: (1 – 3 ani):
• -autonomia si emanciparea copilului de
tutela parentala versus rusinea si
indoiala ca expresie a incapacitatii de a
dobandi autonomia;
• -excesul critic = excesul rusinii.
Stadiul al III-lea: genital pudic
• Stadiul al III-lea: genital pudic (4 – 5 ani)
• -INITIATIVA / VINOVATIE
• initiativa motorie si intelectuala
(imaginativa), joc, comunicare prin
vocabular = CARACTERISTICA
PSIHICA / stabilizare in structura
personalitatii; ingradirea imaginatiei,
evaluarea ei ca inoportuna =
VINOVATIE.
perioada de latenta

• Stadiul al IV-lea: (6 – 11 ani) (perioada de


latenta)
• -SARGUINTA / INFERIORITATE
• Scoala absoarbe cea mai mare parte a
disponibilitatilor copilului; impune reguli si
tendinte spre sarguinta; dar si sentimentul
inferioritatii in cazul in care copilul nu poate
raspunde cerintelor sarguintei impuse.
• Erickson largeste determinarea sociala a
dezvoltarii psihice. Inferioritatea se manifesta
ca reactie de esec.
Stadiul al V – lea: (12 – 18 ani)
• Stadiul al V – lea: (12 – 18 ani)
• Constientizarea identitatii eului / confuzia rolurilor.
• Identitatea eului traita amplu = se intaresc increderea, autonomia,
initiativa.
• Confuzia de roluri sau identificarea cu roluri negative:
• -frecventa la copiii delicventi;
• -implica intarirea neincrederii;
• indoielii;
• rusinii;
• inferioritatii.
• Comportamentul sexual este si el implicat in identitate.
• Esecul de roluri nu este de nerecuperat => in fazele urmatoare.
Stadiul (ciclul) al VI-lea al vietii:
varsta mijlocie
• Stadiul (ciclul) al VI-lea al vietii: varsta
mijlocie (tinerete + inceput varsta
adulta)).
• INTIMITATE / IZOLARE
• Intimitatea se constituie si se intareste
prin intemeierea unei noi familii;
prietenie; angajare; sexualitate.
Stadiul al VII – lea:
varsta adulta mijlocie
• Stadiul al VII – lea: (varsta adulta
mijlocie):
• ALTRUISM / EGOCENTRISM
• Altruism = preocupari si fata de altii, nu
numai fata de cei din familie, inclusiv
preocupari pentru generatiile viitoare,
pentru progresul tarii, al umanitatii.
• Egocentrism = ratarea atitudinii altruiste.
Ultimul ciclu: (anii batranetii):
• Ultimul ciclu: (anii batranetii):
• REALIZARE / DISPERARE.
• Nuclearizarea activitatii psihice in jurul
trairilor de realizare / disperare. Sensul
realizarii = posibilitatea de a privi viata ca
pe o realizare. Disperarea =
retrospective ce vad esecurile, ratarile
sau cai precare alese in viata.
ERICK H. ERICKSON – CICLURI
DE DEZVOLTARE UMANA
• Erickson:
• -fiecare stadiu prezinta crize ce implica
contrarieri;
• -o oarecare deosebire intre structurarea
identitatii fetelor si a baietilor in ciclul adolescent
(al V-lea). La tinerele fete organizarea identitatii
se prelungeste pana dupa casatorie cand se
structureaza partial prin identitatea sotului
(Donmal si Adel ).
ERICK H. ERICKSON – CICLURI
DE DEZVOLTARE UMANA
• Personalitatea are o compozitie complexa
angajata social.
• Psihicul uman: - sistem deschis,
complex, de tip cibernetic.
• C. I. Parhon: - Ilikibiologie – studiul
biologic diferentiat al varstelor.
• (Ursula Schiopu, Emil Verza – Psihologia
varstelor [pg. 233,247] )
PROBLEMELE INTEGRARII
SOCIALE
• Forme de integrare dupa E. Williams:
• INTEGRAREA CIVILIZATOARE -Ajustarea la
interesele si rolurile grupului de apartenenta.
• INTEGRAREA NORMATIVA -Normele sociale se
ajusteaza intre ele si individul la ele.
• INTEGRAREA SOCIALA -Ajustarea grupurilor
intre ele si formarea unei societati organizate.
• INTEGRAREA CULTURALA -Concordanta intre
normele unui sistem cultural si la ele.
Forme de integrare dupa
Warner Landeker:
INTEGRAREA FORMATIVA
-Cadrul normativ insusit si prezent in
conduite.
INTEGRAREA COMUNICATIVA
-Insusirea normelor si mijloacelor simbolice
si folosirea lor in comunicare.
INTEGRAREA FUNCTIONALA
-Interdependente intre asteptari si acte ce
rezulta din diviziunea sarcinilor.
• PERTURBĂRI ALE CONDUITELOR
SOCIALE
Conduita socială
• Este constituită din ansamblul atitudinilor
şi acţiunilor prin care individul se
adaptează la coexistenţa lui în cadrul unei
comunităţi respectându-i acesteia normele
scrise şi nescrise de organizare şi
convieţuire.
Conduita
• Conduita este un răspuns la o motivaţie,
punând în joc componente psihoafective,
motorii şi fiziologice.
• De exemplu comunicarea este o conduită
psihosocială care vizează să-i transmită
celuilalt (celorlalţi) o informaţie, prin
intermediul limbajului, mimicii, gesturilor,
atitudinilor, reacţiilor, comportamentului.
Conduita
• Conduita este determinată de condiţiile
sociale, de experienţa de viaţă, de
educaţie, de gradul de cultură, de
însuşirile psihice ale persoanei, de
caracterul şi de temperamentul individului;
dar şi de gradul său de organizare şi
dezvoltare neuropsihică definitivă sau
tranzitorie.
la baza dezvoltării conduitei sociale
stă învăţarea
• Încă din mica copilărie, la baza dezvoltării
conduitei sociale stă învăţarea care se
referă, în special la dezvoltarea unui
comportament în sensul adaptării
armonioase în raport cu interiorizarea unor
norme şi reguli; fiind vorba de asimilarea
experienţei sociale de către subiect,
asimilarea implicată în formarea
personalităţii.
Conduita socială este foarte strâns
legată de conduita morală
• Conduita socială este foarte strâns legată
de conduita morală, la baza căreia se află
o serie unitară de comportamente
individuale, care concretizează, în
acţiunile omului, valori, principii şi norme
morale determinate şi care este apreciată
conform concepţiei etice fundamentale a
unei conduite umane.
abaterea (devianţa)
• De altfel, cum aproape toate conduitele
comportamentale umane se desfăşoară
prin referinţe la un sistem de norme,
abaterea (devianţa), în psihopatologie se
referă la diferenţa care apare între
comportamentul unui individ şi cel al
restului colectivităţii sau la o devianţă faţă
de comportamentul considerat normal.
Cauzele abaterilor sau devianţelor
de la normă
• sunt de natură antropologică şi sociologică, ele
fiind rezultatul interacţiunii dintre personalitate
(factori biologici, psihogeni, socio-culturali, care
concură la dezvoltarea individului) şi mediul ei
de existenţă grupul social (familia, comunitatea
cu particularităţile lor economice, etnice cultural
- ocupaţionale), la care mai putem adăuga încă
odată starea de sănătate mentală a individului în
momentul comiterii abaterii de la conduitele
sociale normale.
„acting-out“
• În cadrul abaterilor psiho-patologice de la
conduitele sociale normale, ne vom referi
şi la noţiunea de „acting-out“ (trecere la
act), utilizată de FREUD pentru a defini
comportamentul neaşteptat şi neadaptat al
unui pacient pe parcursul psihanalizei sau
al unui tratament psihoterapeutic.
Acting-out
• Acting-out-ul se desfăşoară în mod
simultan cu „abreacţia“, ambele având un
caracter impulsiv. Deci, trecerea la act are
un caracter impulsiv, relativ rupt de
sistemele de motivaţie obişnuite ale
subiectului izolabil în cursul afectivităţilor
sale care în mod curent poate lua formă
auto sau heteroagresivă.
Acting-out
• În trecerea la act, psihanalistul (independent de
semnificaţia sensibil diferită pe care o dă acestui
termen în cura psihanalitică) percepe
întoarcerea pulsiunilor refulate,
• pe când psihiatrul consideră că pacientul până
atunci controlat trece de la o tendinţă, de la o
intenţie conştientă sau inconştientă la realizarea
unui act general agresiv, violent sau delictuos.
Conduite patologice
• Dacă conduitele pe care o să le amintim
dobândesc o semnificaţie patologică şi
justifică o orientare psihiatrică, aceasta
este esenţiala prin dezordinile mintale
carora li se asociază.
• unele din aceste conduite putând fii de
registru medico-legal, penal exclusiv sau
să se înscrie într-un context socio-cultural
care-i modifică semnificaţia.
tulburărilor conduitei sociale
• În cadrul tulburărilor conduitei sociale se
înscriu: sinuciderea, tentativa de
sinucidere, echivalenţele suicidare ce
acoperă toate conduitele care duc un
subiect să se sinucidă.
tulburărilor conduitei sociale
• Lăsând la o parte discuţiile asupra naturii
instinctului de conservare şi protecţie de
sine şi a progeniturilor remarcăm faptul că
suicidul, parasuicidul, automutilarea şi alte
vicii cu acţiune lent distructivă a sănătăţii
psihosomatice se întâlnesc în întreaga
istorie umană şi în toate civilizaţiile.
tulburărilor conduitei sociale
• Dintre circumstanţele care provoacă
consultarea unui bolnav mintal, trebuie să
reţinem, cu mare atenţie, tentativele
suicidare.
• este actul antisocial şi antipersonal cel
mai frecvent, care reprezintă o urgenţă
pentru că trebuie să facem imediat tot ce
se poate pentru a evita recidiva.
Tentative suicidare
• Cele mai utilizate mijloace autolitice sunt:
spânzurarea, înecarea, intoxicarea,
aruncarea de la înălţimi, arme albe, arme
de foc şi altele.
se pot distinge :
• Tentative de suicid bine organizate din punct de vedere tehnic şi
care eşuează numai în mod accidental;
• Tentative prost organizate care lasă loc unei soluţii favorabile;
• Tentative cu şantaj şi de alte tipuri de manipulare; şi
• Tentative de suicid bizare, discordante, întâlnite de obicei în
schizofrenii.
• În privinţa a ceea ce pare a fi o tentativă de suicid putem fi
predispuşi să ne gândim adeseori la:
• tentativă de crimă camuflată, fie că victima este terorizată sau chiar
„complice” (sado-masochism sau punerea la punct a unor afaceri);
• o autosuprimare accidentală;
• punere în scenă, o regizare, o încercare teatrală nesinceră sau
destinată să acopere un act delictuos.
Raptusul suicidar,
• aproape imprevizibil, se întâlneşte, de
obicei la pacienţii depresivi cu episoade
majore (melancoliforme) şi la schizofrenici.
De altfel, trebuie să ştim că, mai ales pe
depresivi, nimic nu-i opreşte de la
sinucidere, nici prietenia, nici convingerile
religioase, nici considerentele de ordin
familial şi nici alte motivaţii.
impulsuri suicidare inexplicabile
• În faţa unor impulsuri suicidare inexplicabile, întâlnite la
adolescenţi, trebuie să ne gândim că ele ar putea
constitui debutul unei schizofrenii. Semnificaţia şi
cauzalitatea sinuciderii unui adolescent nu sunt niciodată
univoce şi pentru fiecare caz în parte trebuie făcut
bilanţul elementelor de bază şi a celor conjuncturale, şi
abia apoi definirea actului suicidar. Fiecare caz constituie
un comportament individual la un moment dat
semnificativ, şi în funcţie de care se va adapta atitudinea
psihoterapeutică dublată de studierea antecedentelor
subiectului, a mediului său familial, a situaţiei sale
prezente care, trebuie să ducă la găsirea celor mai
propice măsuri suicido-profilactice.
Fuga
• Fuga face parte din tulburările de
comportament şi se caracterizează prin
părăsirea bruscă, inopinată şi nemotivate
de obiectiv a domiciliului obişnuit, cu
rătăciri mai mult sau mai puţin prelungită
şi, de asemenea, mai mult sau mai puţin
bine coordonate.
fuga
• Circumstanţele de apariţie sunt diferite,
putând fi o consecinţă a unor modificări de
conştiinţă sau se poate instala fără
modificările acesteia.
• Fuga adolescentului, intempestivă şi
nemotivată sau absurd motivată, poate
face parte din simptomatologia de debut a
schizofreniei.
În funcţie de durata lor putem
distinge:
• Fuga de durată scurtă cu reîntoarcerea promptă
la domiciliu sau încercări de reîntoarcere;
• Fugi lungi întrerupte doar de un incident
independent de voinţa fugarului;
• În funcţie de starea de conştiinţă se pot întâlni:
• Fugi automate bruşte şi amnezice sau care lasă
puţine amintiri;
• Fugi lucide, mai mult sau mai puţin premeditate,
amnezice şi efectuate fără anomalii ale
desfăşurări lor.
fuga
• Elementele de care trebuie să ţinem cont în
cazul unei fugi sunt: durata sa, amintirea pe care
o păstrează fugarul în stare lucidă, obnubilat sau
încurcat în explicaţiile sale în momentul în care a
fost găsit, organizarea fugii, rătăcirea
dezordonată sau coordonată a călătoriei,
eventualitatea actelor delictuale, în special
furturi, scopul mărturisit sau plauzibil,
spontaneitatea bruscă, sau pregătirile; bagaje,
bani, bilete de tren, etc.
Fuga trebuie diferenţiată de
vagabondaj,
• care este un fel de a trăi caracterizat prin lipsa
unui domiciliu stabil şi a unui loc de muncă,
trăind din experienţe şi din cerşit. Vagabonzii
formează, mai ales în marile oraşe o minoritate
marginală în care se pot găsi indivizi cu tulburări
psihice, mai mult sau mai puţin grave. Odată cu
dezinstituţionalizarea psihiatrică în marile
metropole au apărut adevărate grupe de
vagabonzi schizofrenici şi alţi bolnavi psihici
care nu au reuşit să se reintegreze în viaţa
socio-profesională.
Fugile adulţilor (amnezice,
absurde şi rătăcirile)
• Fuga amnezică întâlnită mai frecvent sub
forma „automatismului ambulator epileptic”
ce corespunde unei echivalenţe
psihomotorie prelungită, amnezică şi
necoordonată. În timpul desfăşurării ei,
există o anumită conştiinţă imediată, care
explică faptul că epilepticul este capabil să
îndeplinească unele acte eficace.
Fugile adulţilor
• Dar aici există toate formele intermediare dintre
„deambulare” (plimbare) „automată” ca un robot,
şi anumite deplasări aproape organizate.
Amnezia, absenţa motivaţiei, bruscheţea
impulsivă a începutului, terminarea la fel de
bruscă şi cu dezorientare „unde sunt?”,
obnubilare, existenţa antecedentelor şi uneori
decursul fugii a unei crize comiţiale tipice
uşurează diagnosticul. Totuşi, mai există „fugile
lungi” în stări secunde cu dublă personalitate
întâlnită la subiecţi histrionici.
Fuga absurdă
• - prost organizată, fără scop şi motivaţie, se
întâlneşte la oligofreni şi la demenţi (în special la
cei cu boala Altzheimer) la care fugile sunt
acompaniate uneori şi de delicte (consumaţii
într-un restaurant fără să plătească, furturi, etc).
• Rătăcirea, în afara demenţilor, debililor,
confuzilor şi a unor copii mici (scăpaţi de sub
observaţiile părinţilor sau a altor persoane) se
pot întâlni şi în episoadele maniacale. Aici este
vorba de o fugă fără un plan fixat, în acelaşi timp
impulsivă şi legată de nevoia de mişcare şi de
realizarea unor proiecte.
Fuga impulsivă
• inopinată şi absurdă cu motivaţii
halucinator-delirante se întâlneşte frecvent
la schizofrenici, la care poate constitui
chiar forma ei de debut;
Fuga deliranţilor
• Fuga deliranţilor, motivată şi realizată cu scopul de a se
pune la adăpost şi pentru a se îndepărta cât mai mult de
persecutorii lor, transformă bolnavii în migratori care se
stabilesc într-un loc pe o perioadă mai lungă sau mai
scurtă de timp, adică până în clipa în care sunt regăsiţi
persecutori, urmând o nouă schimbare a domiciliului. La
alţi persecutaţi , fuga corespunde unui „raptus”, cu
instalare bruscă sub influenţa unei creşteri delirante de
ameninţări, în cursul unei perioade floride a delirului.
Deliranţii aflaţi în această situaţie pot deveni periculoşi.
Fuga emotiv-caracterială
• este realizată cu scopul soluţionării,
negândite raţional, a unor dificultăţi. Ea se
întâlneşte la persoane instabile,
dizarmonic structurate, mitomani şi
nevropaţi, şi pot constitui primele
manifestări ale debutului unor maladii
psihice.
Fugile copiilor şi adolescenţilor
• reprezintă o formă aparte a formelor de
tulburări de comportament, fiind frecvent
întâlnite în psihopatologia infantil-juvenilă.
• În declanşarea lor intervin o serie de
factori ca de exemplu: impulsivitatea şi
uşurinţa traducerii psihomotorii a emoţiilor
la această vârstă, idealismul imaginativ,
condiţiile ambientale.
Fugile copiilor şi adolescenţilor
• La copii şi adolescenţi fără tulburări psihice, fugile au, de
obicei, un caracter reactiv, fiind caracterizate prin
inteligibilitate, legibilitate adecvată şi proporţionalitatea
cu motivele conjuncturale vizibile. Aici, este vorba de fugi
reactive, favorizate (determinate) de carenţe afectiv-
familiale, frustrări încă din mica copilărie, destrămarea
căsniciei părinţilor, conflicte intrafamiliale, neglijarea
inconştientă sau conştientă a copiilor, trăirea
sentimentului de dezinteres şi abandon, pretenţiile prea
mari ale părinţilor faţă de posibilităţile reale ale copiilor,
severitatea şi pedepsele fizice şi/sau psihice repetate,
frica de aceste pedepse şi altele.
Claustrarea
• se caracterizează prin refuzul bolnavului de a
participa la viaţa socială, refuz pe care-l pune în
practică prin restrângerea câmpului existenţei
sale la un spaţiu foarte limitat şi închis. Pentru a
avea o claustrare patologică, trebuie să existe în
acelaşi timp:
• Refuzul conştient sau inconştient al vieţii în
societate şi stabilirea unei bariere materiale între
el şi restul lumii;
• Refuzul de-a primi vizita medicului este
frecventă şi constituie un semn sigur de
morbiditate
două tipuri de claustrare
• De altfel, există două tipuri de claustrare: activă
şi pasivă.
• În primul tip, bolnavul îşi stabileşte relaţiile cu
lumea pe un fond de ostilitate, fie că este
agresivă faţă de persecutori fie că îi este frică de
ei, „el se apără şi se protejează“. În delirul de
persecuţie este vorba de o claustrare activă
dublată de măsuri de apărare şi protecţie.
Această claustrare este adeseori periculoasă
pentru că ea împreună cu fuga, suicidul şi
omucidere fac parte din tetrada reactivă gravă a
persecutatului aflat în stare de panică.
Speofilia
• este o claustrare în grote şi peşteri, întâlnită de obicei la
deliranţii pseudo-mistici şi a schizofrenicilor. Ea se
apropie foarte mult de claustrarea „eremitică”,
caracterizată printr-o instalare într-un loc ascuns (în
pustiu sau în deşert). Se întâlneşte uneori la deliranţii
mistici sau mizantropici. Anumiţi bolnavi psihici se
claustrează în vehicule, remorci, camping, cu deplasări
nocturne, reunind astfel caracterele fugii cu cele ale
claustrării. Există cazuri de claustrare în doi (cupluri),
sau chiar mai mulţi. Claustrarea, mai mult sau mai puţin
prelungită, reprezintă elementul esenţial a unei grave
dezadaptări, şi ca atare are o valoare semiotică
primordială, atrăgând după sine trecerea la măsuri
terapeutice bine individualizate în vederea reinserţiei lor
într-o existenţă socială adecvată fiecărui caz în parte.
În general fugile sunt caracterizate
• prin abandonarea domiciliului şi/sau a
locului de muncă ca efect al unei pulsiuni
irezistibile de a pleca. Instalarea lor
inopinată, fără un scop precis, limitată în
timp, surprind anturajul şi pot constitui
primele solicitări de asistenţă psihiatrică.
De regulă, sunt rare fugile inconştiente şi
amnezice (automatisme epileptice), sau
semiconştiente (stări secunde şi
crepusculare).
În general fugile sunt caracterizate
• Fugile conştiente ale adultului se manifestă atât
în unele circumstanţe nefavorabile, cât şi în
funcţie de cauze foarte variate: la personalităţi
dizarmonic structurate, iar instabilitatea de fond
favorizează trecerea la actul impulsiv. La
deliranţi, este vorba de a scăpa de o ameninţare
imaginară, iar la demenţi şi la confuzi se
întâlnesc, de obicei, rătăciri (numite totuşi fugi),
manifestate prin plimbări fără nici un ţel pe un
fond de dezorientare temporalo-spaţială.
• Impulsia este o reacţie involuntară,
bruscă, necontrolată şi neintegrată într-o
activitate raţională (acte violente, crize de
mânie cu tendinţe clastice etc).
• În psihiatrie impulsurile importante sunt
cele care ajung la comiterea unor acte
antisociale. În faţa unei impulsii, problema
esenţială este legată de precizarea
determinismului cauzal, împrejurările
favorizante şi gradul de incoercibilitate.
• Există toate gradele, de la actul automat în
întregime (om - robot), până la executarea
cu un anumit caracter impulsiv a actelor,
mai mult sau mai puţin premeditate şi
acceptate ca posibile, dar a căror
îndeplinire cuprinde un element important
de impulsie inadecvat stăpânită.
impulsurile //compulsii
• În psihiatrie, impulsurile pot fi îndreptate contra
lucrurilor (piromania de exemplu) sau contra
persoanelor (agresiune, om-ucidere). La
schizofrenici, epileptici, alcoolici, personalităţi
dizarmonic structurate, paranoici, etc, impulsiile
se instalează pe neaşteptat. Ele se deosebesc
de compulsii prin faptul că se instalează în mod
spontan, fără a fi precedate de nici o luptă
anxioasă interioară. În contextul celor expuse
mai sus, ne vom opri doar asupra câtorva din
ele, cu semnificaţii mai importante pentru
psihiatrie şi medicina legală.
Cleptomania
• este caracterizată prin impulsia obsedantă de a
• fura, în absenţa oricărei necesităţi materiale şi
chiar a oricărei dorinţe de a poseda obiectul.
Comportamentul cleptomanic este adesea
iterativ şi determină în mod inevitabil, după un
anumit timp, consecinţe juridice şi medico-
legale. Aceste acte impulsive se întâlnesc rar şi
mai frecvent la femei, la fetişişti, debili mintali,
schizofrenici, demenţi, toxicomani (în-stare
necesitate, motivată de a-şi procura drogul) şi
epileptici.
exhibiţionism)
• Atentate la moravuri (exhibiţionism) impulsie
morbidă de a-şi expune organele genitale în
locuri publice (frecventate în special de sexul
opus).
• Ca perversiune sexuală, exhibiţionismul se
integrează într-o structură nevrotică, nefiind
decât un simptom. La demenţi şi confuzii cu o
ţinută vestimentară neîngrijită, exteriorizarea
organelor genitale nu reprezintă un act de
exhibiţionism.
Dromomania (sinonim: poriomania,
vagabondaj
- a umbla de colo-colo),
- este o tulburare de comportament strâns legată de cea a fugii, cu
care adeseori este identificată.
- Spre deosebire de vagabondaj, dromomania constă în impulsiunea
imperioasă a individului de satisfacere a nevoii de schimbare a
domiciliului prin deplasarea într-o direcţie oarecare, fără a calcula
riscurile actului său. Impulsiunea se instalează brusc, inopinat şi
uneori este intermitentă, cu o anumită periodicitate.
- Deci, este vorba de un impuls obsedant de a călători, de a pleca cu
primul mijloc de circulaţie (tren, avion, autobus etc), indiferent unde.
Regăsim aici ciclul tulburării anxios-obsesionale care se încheie prin
uşurarea caracteristică a bolnavului îndată ce mijlocul de circulaţie
s-a pus în mişcare.
Dromomania
• Dromomania se întâlneşte mai frecvent la
persoane dizarmonic structurate de tip
instabil, paranoici, debili mintali,
toxicomani şi schizofrenici. Dromomania
poate constitui şi unul dintre primele
simptome de debut al schizofreniei, şi se
întâlneşte destul de frecvent la oligofreni
(copii şi adulţi), identificându-se uneori cu
vagabondajul.
Piromania
• este trăită de subiect sub forma unei impulsii obsedante de a
provoca incendii.
• Ea se întâlneşte la oligofreni, epileptici aflaţi în stări secunde,
persoane dizarmonic structurate şi impulsive, schizofrenici şi
paranoici. La aceştia din urmă actul incendiar este totodată o
manifestare şi o consecinţă a delirului şi halucinaţiilor. De altfel,
piromanul este un obsedat care cedează impulsului de a asista la
un incendiu, profitând de un colaps al controlului sau chiar voluntar.
• Dată fiind severitatea codului penal faţă de incendiul voluntar,
considerat ca fiind un atentat deosebit de grav contra proprietăţii şi
în cazuri mai grave ca şi crimă, deoarece riscă să ducă la moartea
unor persoane (chiar fără să fi existat tendinţa de om-ucidere).
Expertiza psihiatrică medico-legală este întotdeauna obligatorie.
Crima
• Crima, în sensul de omucidere, violare
foarte gravă a legii şi a normelor de
conduită morală. Întâlnită destul de rar în
psihopatologia psihiatrică, ea este
determinată de diferite forme de
manifestare a tulburărilor mintale. Din
punct de vedere psihiatric, crimele ar
putea fi dihotomizate în:
• -patologice (comise de bolnav psihici), şi
• -celelalte comise de subiecţi fără tulburări
mintale.
• Ne mulţumim să-l punem pe seama tulburărilor
de dispoziţie, de caracter, agresivitate nevrotică,
a crizei de adolescenţă, când de fapt aceste
tulburări nu sunt primitive ci simptomatice pentru
debutul schizofreniei;
• - Când manierismul, explicaţiile întortochiate,
ciudăţenia, alteraţiile de mărturisiri şi retragere,
pseudo-cinismul autistic şi chiar sindromul
GANSER ne orientează înspre simulare sau
perversitate. De altfel, actele impulsive ale
schizofrenicilor se situează printre cele mai
periculoase.
Infanticidul (pruncuciderea)
• de către mamă imediat după naştere, comis de
obicei, într-un climat psihopatologic dovedeşte
prezenţa tulburărilor instinctuale majore,
episoade delirante şi halucinatorii, caracteristice
unor psihoze puerperale. De asemenea, trebuie
semnalat suicidul altruist al pacienţilor cu
episoade depresive majore melancoliforme, care
odată cu ei antrenează înspre moarte şi membrii
anturajului lor (cu motivaţia delirantă de a-i salva
de la nenorocirile grave ce urmează să se abată
asupra lor).
prevenţia
• După cum rezultă din cele expuse, în patologia
psihiatrică se întâlnesc mult mai frecvent decât
omuciderea, violenţele, fugile, abandonarea
locului de muncă, suicidul, automutilările,
rănirile, etc, prezente mai ales la persoanele
dizarmonic structurate, schizofrenici, depresivi,
maniaci, epileptici, deliranţi, alcoolici, etc, iar
depistarea, diagnosticarea şi instituirea unei
terapii individualizate joacă un rol semnificativ în
prevenţia acestor comportamente antisociale.
• Sullivan
• Eul matur, ce se autoactualizeaza, prezinta urmatoarele
caracteristici:
• 1. perceptie eficienta a realitatii
• 2.buna acceptare a sinelui, a altora si a naturii
• 3.are spontaneitate, simplitate si naturalete
• 4.e centrat pe probleme
• 5.Realizeaza bine intimanţa
• 6.are experienta transcendenta
• 7.are un crescut simt al comuniunii si reusitei in relatiile
interpersonale
• 8.are o structura democratica
• 9.face o clara deosebire intre mijloace si scop
• 10.are un sens filozofic al umorului
• 11.este creativ si rezilient la enculturatie.