Disciplinarea

pozitiva a
copilului

Cu sa educam comportamentele
dorite si cele asteptate de societate
Pentru a educa copilul e nevoie sa educi la tine comportamentele dorite pentru ca
modelul PRIM si de NEINLOCUIT este parintele din fata copilului
– De ce pedepsim copilul?…
– Deoarece comportamentul copilului nu a fost cel dorit si asteptat de catre parinti.
– Cand pedepsim copilul?…
– In momentul imediat urmator producerii comportamentului.
– Cum pedepsim copilul?…
– Printr-o expresie suparata a fetei, prin ignorare, un repros sau o interdictie.
Aplica pedepse non-violente.
– Disciplina nu se refera la aplicarea de pedepse copilului, ci la corectitudine in introducerea si
urmarirea respectarii regulilor.
– Disciplinarea inseamna a fixa limite. Acele limite care sunt importante pentru ca cel mic, inca
de mic, sa inteleaga regulile lumii, ale naturii si ale relatiei cu ceilalti. Copiii care nu primesc
deloc limitari in familie, ajung sa aiba dificultati majore in adaptarea la limitarile vietii.
– Copilul are nevoie de limite rezonabile si constante. Impuse nu rigid, ci flexibil, impuse cu
dragoste si in functie si de capacitatile varstei lui.
– Stabileste reguli pentru copil si invata-l sa le respecte, pentru ca el are nevoie de repere pentru
o dezvoltare armonioasa si echilibrata din punct de vedere emotional.
– Permisivitate si disciplina, iata formula magica care poate da copilului sentimentul ca este
iubit, dar si siguranta ca stie la ce sa se astepte de la parintii lui, de la lumea din jur. Autoritatea
aduce copilului un grad necesar de confort.
Unelte de disciplinare pozitiva

•Creeaza rutine, deci ordine!

•Stabileste reguli clare, tinand cont de nevoile copilului si de posibilitatile lui!
•Ignora comportamentul necorespunzator atunci cand se poate!
•Fii ferm si constant in ceea ce faci sau ceri!
•Fa si tu ceea ce ii ceri lui! Copilul invata prin imitatie.
•Exprima cereri care sa cuprinda mai degraba “a face” si nu “a nu face” un lucru!
•Explica-i copilului la nivelul varstei lui ce vrei de la el!
•Transmite mesaje simple, clare si scurte!
•Autoritatea poate fi afirmata ferm, dar intr-o maniera iubitoare.
•Utilizeaza un limbaj verbal si non-verbal adecvat si respectuos!
•Ofera copilului posibilitatea sa aleaga, atunci cand este posibil!
•Aplauda-i succesele! Marcheaza-i fiecare reusita!
•Spune-i de fiecare data ce a facut bine!
•Intareste comportamentul pozitiv al copilului prin laude!
•Indruma-l corect cand greseste ceva!
•Controleaza situatia, nu copilul!
•Negociaza cu copilul si daca este cazul, fa un compromis!
•Incurajeaza si adopta o atitudine de tipul orice problema are o rezolvare!
•Cand critici, nu-l demoraliza! Spune-i ca poate si cum sa reuseasca!
•Citeste-i povestiri cu eroi care reusesc! Incurajeaza-i umorul!
•Sustine-ti partenerul si cere-i acestuia sa te sustina la randul lui!
•Asculta cu atentie ceea ce va spune copilul, incearca sa il intelegi si ia in considerare si parerile lui!
• Ai incredere in el!
•Ai rabdare! Persevereaza si exerseaza mereu!
Furtul

– Speranţa Farca, psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, în volumul Cum

întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori (Editura Trei, 2009),
explică: „Copilul îşi priveşte existenţa şi mediul în care trăieşte ca pe un dat. El
nu are sentimentul că lucrurile pot sta şi altfel sau că se pot schimba în bine.
Acestea sunt motivele pentru care copilul nu poate cere ajutorul. Reacţiile şi
manifestările lui însă înlocuiesc strigătul de ajutor şi atrag atenţia unei
probleme atunci când este cazul.”
•Copiii mai mari de cinci ani pot fi provocaţi de prietenii lor să ia ceea ce nu le aparţine.
•Este un fel de probă de curaj care li se cere pentru a dovedi că merită să facă parte din grup.
•Lipsurile materiale majore pot copleşi un copil preadolescent, ducând la un astfel de comportament.
Într-o asemenea situaţie, în loc să se simtă vinovaţi, copii dau vina pe cei care ar trebui să îi protejeze,
motivaţia intrinsecă fiind: „dacă ei nu îmi dau ceea ce am nevoie, atunci îmi iau singur”.
•Copiii supra-protejati fură deoarece tuturor copiilor le place să îşi asume riscuri,
şi, dacă nu li se oferă puţină libertate, vor lua singuri măsuri, dar din păcate însă într-un mod greşit.
•Copiii care asistă zilnic la certuri între părinţi sau a căror familie s-a destrămat în urma unui divorţ
folosesc inconştient furtul ca pe un strigăt de ajutor.
•Copiii lipsiţi de afecţiune parentală reală fură
– „Prin furt, copilul îşi revendică afecţiunea parentală pierdută. El îşi face părinţii
de ruşine, spunând lumii întregi nedreptatea ce i s-a făcut”. Poate ca echilibrul
familial cu care a fost obişnuit s-a schimbat, fie prin pierderea unuia dintre
membri (deces, divorţ), fie prin schimbări psihologice majore în cazul unuia
dintre părinţi (depresii cauzate de pierderea locului de muncă, un deces în
familie, dispariţia sau îmbolnăvirea gravă a unuia dintre ceilalţi copii). În acest
caz, copilul care fură este un copil revoltat, o persoană care îşi cere dreptul la
siguranţă şi autoritate parentală. El atrage astfel atenţia asupra sa, cerând
vindecare şi reechilibrare.
Minciuna

– Nu orice părinte îi poate spune copilului aflat încă la o vârstă fragedă, cum a fost
adus pe lume sau cine este Moş Crăciun. Iar poate cea mai uzuală minciună este
răspunsul la întrebarea “Ce faci?” Ne-am obişnuit să spunem “Bine”. A devenit
chiar un automatism. Când suntem întrebaţi ce mai facem, nu ne apucăm să-i
povestim interlocutorului că de dimineaţă ne-am certat cu partenerul de viaţă
sau că la birou am primit o mustrare din partea şefului sau că banca ne-a mărit
rata creditului. Într-un cuvânt, minţim. Şi facem asta la ce mai simplă întrebare
posibilă. Pe de altă parte, însă, susţinem sus şi tare că onestitatea este
importantă într-o relaţie.
– Minciuna, spune Robert Feldman, profesor de psihologie la Universitatea din
Massachusetts, este o deprindere de bază pe care o învăţăm de la vârsta de trei ani.
Mai mult, o vom folosi ca mijloc de a atinge succesul: social, profesional, sexual,
politic. Doctorul psiholog Aurelia Moraru este de părere că un copil mic, care cu
greu face distincţie între real şi imaginar, alterează adevarul, dar că nu minte. Când
el fabulează sau înfrumuseţează realitatea, nu face decât să cedeza unei tendinţe
normale. Adevarata minciună apare după vârsta de şase sau şapte ani, constitund
apropape întotdeauna o conduită de eschivare, în general destinată să evite o
mustrare.
Sugestii pentru parinti

• Evita etichetarea
• Rezista tentatiei de a-l compara cu alti!
• Nu-l corecta in public!
• Nu fii intransigent cand greseste!
• Nu fii inflexibil in fata refuzurilor lui! Lecuirea incapatanarii se
face nu prin NU, ci prin starnirea imaginatiei si jocului.
• Nu lasa sa treaca o situatie inacceptabila!
• Nu-i cere totul deodata! Copiii au dificultati daca trebuie sa faca fata mai multor cerinte
sau schimbari deodata.
• Nu copilul trebuie schimbat, ci modelele de relationare dintre voi.
• Nu tipa si nu reactiona violent si agresiv!
• Stapaneste-ti furia! Calmul tau este esential!
• Nu te contrazice!
• Nu sunt recomadate in nici un caz bataia, jignirile si amenintarile!
• Nu-l constrange! Constrangerea presupune respect unilateral, intrucat parintele impune,
iar copilul executa.
– Chiar daca esti obosit, stresat si furios, incearca sa-ti faci un obicei din a lasa la
usa de la intrare tot ceea ce nu tine de bucuria de a fi parinte! Nu uita: copilul
traieste cea mai mare parte, cand este mic, prin intermediul starilor tale
emotionale.
– Talentul in educarea copilului nu se naste si nici nu apare printr-o intamplare
fericita. Pe masura ce exersezi, va fi tot mai usor sa iti educi copilul
Multumesc!