Sunteți pe pagina 1din 15

CCF Moldova

CRIZELE DE VARSTA noiembrie 2017


Renata Tiron
ACTIVITATE – JOC DE ROL

Puzzle al anotimpurilor vietii copilului


CRIZELE DUPA ERIKSON

Erikson a fost primul care a spus ca dezvoltarea continua si dupa


adolescenta, o idee care a fost total noua pentru timpul sau (1902-1994). El
descria dezvoltarea ca o serie de “crize” prin care trebuie sa treaca o persoana
pentru a ajunge la etapa urmatoare
PRIMA CRIZA: DEZVOLTAREA INCREDERII (0-1)

Aceasta criza se produce din cauza ca bebelusii sunt total dependenti de ingrijitorii
lor, in acest stadiu.
Copiii isi dau repede seama daca ingrijitorii vor raspunde nevoilor lor rapid, folositor
si cu dragoste.
Daca ingrijitorii corespund nevoilor lor, ei vor vedea lumea ca un loc sigur si de
incredere.
Daca, pe de cealalta parte, ingrijitorii lor nu se ridica le nivelul nevoilor, ei vor vedea
lumea ca un loc rau si care u merita incredere, devenind atasati, in mod nesigur, de
ingrijitorii lor si facandu-si griji despre lume, in general.
A DOUA CRIZA: DEZVOLTAREA INDEPENDENTEI (1-3
ANI)

Aceasta criza apare deoarece copilasii isi dau seama ca sunt persoane diferite, pana
in acest moment nefacand diferente intre ei si parintii lor.
Astfel, incepe lupta pentru independenta, fiindca au nevoie sa afirme ca sunt, de fapt,
oameni diferiti.
Cu toate acestea, ei incep sa simta si indoiala, in cazul in care isi demonstreaza
independenta, parintii lor ii vor lasa singuri, in pace? Parintii nu ii vor mai placea sau
nu vor mai raspunde nevoilor lor?
Copiii trebuie sa invete sa fie persoane diferite trecand peste aceste sentimente de
vinovatie, de a se separa de parinti, pentru a depasi aceasta criza.
A TREIA CRIZA: DEZVOLTAREA INITIAIVEI (3-6 ANI)

La aceasta varsta, copilul incepe sa demonstreze capacitatea de a gandi si de a planui


si sa aiba o personalitate mai clara.
Vor arata mai multa agresivitate si afirmare. Daca simt ca nu reusesc sa organizeze
activitati simple sau daca nu simt ca au sensul scopului, s-ar putea sa simta vina.
Devin mai deschisi imaginatiei si fanteziei. Folosesc joaca pentru a studia mediul
inconjurator si care sunt limitele lor.
In aceasta perioada copilul invata sa coduca dar si sa se lase condusi de altii.
A PATRA CRIZA: DEZVOLTAREA COMPETENTEI
(6-12 ANI)

La aceasta varsta, copiii sunt la scoala si incep sa se compare unii cu altii. Muncesc
destul de mult?
Invata reguli din societate – cum sa se comporte, ce sa faca sa ce nu, reguli mult mai
complicate dacat la gradinita.
Apar noi reguli de joaca – te joci singur, se dezvolta spiritual de echipa.
Temele pentru acasa dezvolta spritul de autodisciplina de la an la an.
Reusesc la fel de bine ca alti copii? Copiii care se percep ca muncind chibzuit de
mult si reusind ca alti copii, vor depasi aceasta criza. Cei care se percep ca nereusind
sa se descurce foarte bine, vor avea, probabil, sentimente de inferioritate (mai slabi).
A CINCEA CRIZA: DEZVOLTAREA IDENTITATII
(12-18 ANI)

Adolescentii sunt adesea descrisi ca “incercand sa se gaseasca”. Aici ei se confrunta


cu idenitatea, isi construiesc imaginea de si, stima de sine si increderea de sine.
Si, in multe cazuri este adevarat. Adolescentii au nevoie, de obicei, sa examineze ce
cred si simt cu adevarat despre lumea din jurul lor, in loc sa accepte automat ce au
fost invatati ca si copii.
Asadar, adolescentii trebuie sa afle care este rolul lor si ce “credinte” si valori au.
Daca nu pot decide care este rolul lor, apare aceasta “confuzie”, iar aceasta confuzie
se poate prelungi si dupa varsta de 18 ani.
ATASAMENTUL

Legatura emotionala dintre parinte si copil este probabil una dintre cele mai
puternice experiente umane. Atasamentul este diferit de alte aspecte ale educatiei
parentale precum disciplinarea, educarea sau jocul. Atasamentul este legatura
emotionala dintre parinte si copil care permite celui din urma sa se simta in siguranta
atunci cand exploreaza si incepe sa cunoasca lumea si atunci cand isi exprima
emotiile (atat pozitive, cat si negative). Parintele ca figura de atasament inseamna
sursa de confort si siguranta
TIPUL SIGUR

Acești copii pot să regleze apropierea și distanța persoanei de referință (ingrijitorul)


în mod adecvat.
Sunt scurt timp iritați iar uneori plâng dacă persoana de referință îi părasește pentru
10 min. Totuși, se lasă consolați de o persoana străină și se liniștesc repede; se joacă
și în prezența persoanei necunoscute; la reîntoarcerea persoanei de referință aleargă
în întâmpinarea acesteia și o salută bucuros.
În acest tip de legătură, persoana de referință îndeplinește rolul de „teritoriu sigur“,
în care copilul se află în siguranță în caz de nevoie. Copilul este trist că persoana de
care este atașat nu este cu el – sunt însă siguri că aceasta se va reîntoarce. Când
mama se întoarce, copilul se bucură. Acesta caută contactul și apropierea fizică,
pentru ca la scurt timp după aceea să se dedice din nou explorării mediului
înconjurător.
TIPUL NESIGUR-EVITANT

Copii arată o pseudodependență față de persoana de referință. Aceștia ies în evidență


prin evitarea contactlui, iar pentru a compensa stresul ivit se concentrează pe jocul
obiectele la îndemână.
Reacționează cu nepăsare la despărțirea de mamă; se joacă foarte des singuri; nu
reacționează la întoarcerea persoanei de referință sau o refuză prin ignoranță.
Copiilor atașați nesigur-evitant le lipsește siguranța în ce privește disponibilitatea
persoanei de care sunt atașați. Copiii cu acest fel de atașament se așteaptă ca
dorințele lor să fie refuzate. Ei simt de asemenea că lor nu li se cuvine dragostea și
sprijinul persoanei de referință. Acest tip de atașament se observă și la copiii care au
fost respinși în mod repetat. Soluția pe care aceștia o găsesc pentru a scăpa de
această situație stresantă și amenințătoare pentru ei, este de a evita relația în sine.
NESIGUR-AMBIVALENT

Acești copii se comportă ambivalent la reuniunea cu persoana de referință.


La despărțirea de mamă aceștia sunt dezorientați, aleargă spre usă și o lovesc, iar persoana
necnoscută nu reușește să îi liniștească. La reîntoarcerea mamei manifestă un comportament
ambivalent atât de căutare a contactului cât și de refuz agresiv a acesteia.
Schimbul continuu între afecțiune și respingere di partea ingrijitorului determină copilul să se
manifeste în permanență atașat. Micuțul nu poate aprecia comportamentul și reacția persoanei
apropiate într-o situație dată. De aceea el este preocupat în permanență să ghicească în ce
stare se află persoana de încredere, care este voința și dorințele acesteia, pentru a se putea
adapta în mod corespunzător. Acest lucru duce la o limitare a curiozității și a
comportamentului explorator al copilului, care nu se mai poate concentra pe explorarea
mediului înconjurător. Copiii din această grupă nu pot dezvolta o atitudine pozitivă pentru că
persoana de referință adesea nu este disponibilă - nici atunci când este în apropiere. Ei nu au
încredere că „situația necunoscută“ se va termina cu bine și reacționează foarte stresați și
temători.
DEZORANIZAT

Copiii arată un comportament clar dezorientat, părând că nu au nici o relație cu persoana de


referință.
Principala caracteristică a comportamentului acestor copii sunt manifestări bizare cum ar fi
privirea fixă, învârtirea în cerc, legănarea și alte mișcări stereotipe; uneori sunt amestecate și
celelalte tipuri de comportament al atașării cum ar fi simultaneitatea căutării contactului și
refuzul acestuia.
O altă cauză a acestui tip de atașament sunt persoanele de referință care au suferit la rândul
lor traume psihice. Experiențele traumatice trăite de adult sunt perceptibile pentru copil care
remarcă starea de anxietate ale adultului de referință.Teama care se citește pe fața adultului
care suferă de intruzii ( penetrarea imaginilor și emoțiilor traumatice în gănduri) îl sperie pe
copil și îi activează acestuia sistemul de atașare. Sursa anxietății nu poate fi descoperită de
către copil. În cele mai multe cazuri adultul de referință care are aceste probleme nu poate
simți și reacționa adecvat la nevoile micuțului. Anumite reacții ale mamei, cum ar fi
împietrirea într-o anumită pozitie sau comportamente neutre provoacă teamă copilului. Acest
copil percepe lumea înconjurătoare ca pe un loc amenințător a cărui groază se oglindește pe
fața adultului
CUM DEZVOLI O RELATIE DE ATASAMENT
Contact vizual - mentine contactul vizual atunci cand interactionezi cu copilul si transmite emotii pozitive prin intermediul privirii;

Expresii ale fetei - exprimarea emotiilor prin mimica, fara a utiliza cuvintele;

Tonul vocii - modificarea vocii din punctul de vedere al tonalitatii, in functie de ceea ce iti doresti sa transmiti copilului (ton serios
atunci cand situatia o cere sau unul calm, iubitor sau relaxat cand va jucati/petreceti timp impreuna);

Atingere - poti exprima starea emotionala prin modul in care atingi si sa ii arati copilului atentie sau sa il linistesti printr-o
imbratisare;

Limbajul corpului - pozitia corpului, ceea ce facem cu bratele, capul si picioarele conteaza foarte mult atunci and discutam cu
copilul nostru (o pozitie in care tinem bratele incrucisate si capul intr-o parte ii va da copilului senzatia ca are in fata lui un parinte
rece si dezinteresat, de exemplu);

Ritmul si intensitatea - atunci cand iti mentii un ritm si o intensitate echilibrata a comportamentului (felul in care vorbesti,
miscarile si gesturile pe care le faci) vei putea sa il linistesti pe copil in situatiile dificile. De asemenea, trebuie sa observi care este
ritmul si intensitatea preferate de catre copil – de multe ori copiii prefera reactii mai putin intense si mai putin rapide decat cele
preferate de adulti.

Atasamentul se formeaza in momentele in care poti fi atent la copilul tau si in care va puteti bucura impreuna de momentele
petrecute impreuna. Un nivel ridicat de stres ridicat si ingrijorarea excesiva te pot impiedica sa te relaxezi si sa fii atent la copilul tau.

Pentru a crea un sentiment de siguranta copilului, este important ca parintele sa se ocupe mai intai de propriile stari emotionale
dificile inainte de a-l ajuta pe copil sa faca fata emotiilor sale negative.
Ne revedem pe 29.11.2017