GEOLOGIE

STRUCTURALĂ
Obiectul de studiu
şi consideraţii privind scoarţa Pământului
Noţiuni de mecanică a rocilor
 Plan:
 1. Obiect şi discipline conexe
 2. Definiţii şi tipuri de scoarţă
 3. Comportamentele scoarţei.
Plăcile si tensiunile tectonice.
 4.Noţiuni de mecanica rocilor
 1. Geologia structurală este o
disciplină consacrată studiului
deformărilor care au afectat şi
afectează scoarţa Pământului.
Sarcinile de bază constă în:
 - stabilirea tipurilor principale de
forme structurale pe care le îmbracă
volumele de roci din scoarţă
 - clasificarea formelor structurale

 - elucida cauzele care le-au generat,

şi timpul lor de formare.
 Determinarea tipurilor de structuri
constă, în principal, în a stabili dacă rocile
sunt orizontale, cutate sau faliate.
 Determinarea timpului de realizare a
structurilor se referă la stabilirea
succesiunii lor de formare şi încadrarea
acestei succesiuni în scara stratigrafică.
 Determinarea cauzelor care au generat
anumite tipuri structurale se face prin
cunoaşterea proprietăţilor fizice ale rocilor,
în raport cu originea factorilor mecanici
prin care se produc tensiuni şi deformaţii
în interiorul unui corp solid.
 Pentru rezolvarea sarcinilor propune
geologia structurală se bazează pe
datele faptice ale altor discipline
înrudite, cum ar fi: stratigrafia,
geofizica, geomorfologia, geologia
economică ş. a. Între geologia
structurală şi disciplinele amintite
există raporturi reciproce.

 Geologia structurală are cele mai strînse legături
cu stratigrafia, adică cu disciplina care
stabileşte ordinea de depunere primară a
formaţiunilor geologice. Atunci când cutarea unei
regiuni este relativ moderată, succesiunea
stratigrafică se poate deduce uşor din legea
superpaziţiei care afirma ca în orice secvenţa de
strate nederanjate de roci, stratul cel mai vechi
este cel mai jos, iar stratele dispuse deasupra lui
sunt succesiv mai noi. Când stratele sunt puternic
deranjate, însă, fiind prinse în cute deversate sau
şariaje, este necesar să se cunoască în prealabil
succesiunea stratigrafică iniţială, pentru a putea
conchide în mod just asupra aranjamentului
structural al formaţiunilor.
 Geofizica oferă un volum important de
informaţii privind arhitectura stivelor de
roci. Este un procedeu pentru
determinarea structurilor ascunse afalate
la adîncime. Este esenţial rolul geofizicii în
conturarea teoriei tectonicii globale - care
a făcut la ora actuală o nouă lumină
asupra mecanismelor care dirijează
procesele geologice.
 Geomorfologia, prin obiectul său de studiu
- formele de relief şi geneza lor- are
legătută în mod evident cu geologia
structurală. Interferenţele dintre cele două
domenii sunt evidente cănd de exemplu o
regiune cutată recent - orogeneza alpină,
în relief este o expresie aproape directă a
structurii.
 Geologia economică sau geologia
zăcămintelor de substanţe utile are
interferenţe directe cu geologia
structurală. Această relaţie porneşte de la
faptul că este o legătură între distribuţia
substanţelor utile cu trăsăturile structurale
ale formaţiunilor purtătoare. Este, spre
exemplu, o legătura dintre zăcămintele de
petrol şi structurile anticlinale, controlul
extinderii extinderii acestora reprezintă un
control structural.
 2. Mecanismele şi cauzele deformărilor
scoarţei terestre au fost mai puţin clare
până la conturarea/fundamentarea teoriei
tectonicii globale, care dă răspuns şi leagă
în mod unitar trei mari fenomene terestre:
seismicitatea, vulcanismul şi orogenezele.
Pentru a înţelege procesul deformărilor
este nevoie să se cunoască ce se înţelege,
din punctul de vedere al tectonicii globale,
prin scoarţă, care este structura ei şi în ce
raporturi se află ea cu celelalte învelişuri
ale Pământului.
  Prin scoarţă sau crustă se înţelege,
 Se individualizează o litosferâ care
Structura internă a Globului
si principalele
discontinuităţi seismice
(după Bleahu, 1983 )
pelicula foarte subţire de la partea
superioară a Pământului, cu o densitate
de 2,7 - 2,9 g/cm3, în care viteza
undelor seismice este sub 7 km/s; este
separată de manta prin
discontinuitatea Moho. Grosimea
crustei variază între 3 km în rifturile
oceanice şi 80 km în zonele de e
orogen, cu o medie de grosime de 10 -
15 km sub oceane şi 30 - 50 km sub
continente
înglobează atât scoarţa cât şi o parte
din mantaua superioară. Grosimea
litosferei după ultimile date atinge cca
125 km şi este determinată de cauze
termice. Plăcile litosferice, după cum se
ştie, se formează în urma aportului de
material astenolitic, din zonele de
acreţie, prin răcire şi îngroşare
progresivă. Astenosfera furnizează,
pentru baza litosferei, un flux de
căldură, compensând fenomenul de
răcire, exact în momentul în care
grosimea ei atinge circa 125 km.
 Mantaua, extinsă până la 2900 km
adâncime, cuprinde mezosferă, în
partea inferioară, şi astenosfera, în
partea superioară. În timp ce în
mezosferă materialul rămâne rigid (nu
se deformeză), astenosfera (asthenos
- fără rezistenţa) corespunde unui
material vâscos, susceptibil de a se
deforma uşor şi care ar fi sediul
curenţilor de convecţie răspunzători de
deplasarea litosferei în cadrul dinamicii
plăcilor. Astenosfera se extinde din
baza litosferei şi până la adâncimea de
700 km.
 scoarţa are grosimi variabile: sub
oceane 10 - 15 km, sub platformele
continentale 30 - 50 km, ajungând sub
catenele montane alpine la 70 - 80
km. Se vorbeşte, astfel, de o scoarţă
oceanică şi de o scoarţa continentală;
când scoarţa are caractere mixte,
atunci se distinge o scoarţă
intermediară.

Diferite tipuri de scoarţă
 Scoarţa continentală.
Compoziţia sa este, în
parte, diferită după cum
se situează sau nu în
scuturile şi platformele
continentale sau în
catenele montane tinere.
În ambele cazuri crusta
continentală comportă de
sus în jos următoarele
subdiviziuni: un strat de
roci sedimentare, cutate
sau necutate, un strat
granitic căruia i se
asociază complexele
cristalofiliene şi, în
sfârşit, stratul bazaltic; la
limita dintre stratul
granitic şi cel bazaltic se
situează discontinuitatea
Conrad. De notat că, în
regiunea marilor catene
alpine sau andine,
discontinuitatea Moho se
afundă notabil, ajungând
la 60 sau chiar 80 km
adâncime cum este cazul
 Scoarţa oceanică. Se caracterizează prin absenţa stratului
granitic. De sus în jos comportă: un strat de roci
sedimentare de vârstă posttriasică şi mîluri recente sau
actuale neconsolidate; coloana sedimentelor şi a rocilor
este mai groasă şi mai veche cu cât ne deplasăm din zona
de rifturi spre fosele oceanice; un strat bazaltic de câţiva
kilometri sub care se află mantaua.
 Pe ariile acestui tip de scoarţă se dezvoltă rifturile medio -
oceanice, caracterizate prin absenţa sedimentelor. O serie
de mări interioare, cum ar fi Marea Roşie, şi, în parte,
Marea Neagră se ataşează oceanelor din punct de vedere al
naturii scoarţei, lipsindu-le stratul granitic; sedimentele lor
foarte groase, până la 10 km, repauzează direct pe stratul
bazaltic.
 Scoarţa intermediară. în cazul acestui tip de scoarţă,
stratul granitic este în mod evident redus ca grosime,
discontinuitatea Moho aflându-se la o profunzime medie de
ordinul a 20 km. Ea este specifică arcurilor insulare care
conturează catenele submarine, în special, cele ale
Pacificului de Est sau Antilelor din Atlantic.