Sunteți pe pagina 1din 35

Populismul ca ideologie

politică

Dr. Răzvan Victor Pantelimon


Importanţa conceptului de populism

• Populismul este una dintre categoriile


utilizate intens dar puţin cunoscută.
• Resurgenţa practicilor populiste este
văzută de unii analişti drept principala
trăsătură a politicii de după Războiul Rece.
Importanţa conceptului de populism
Mult timp populismul a fost o categorie de analiză
utilizată pentru a ilustra realități din spațiile în curs
de dezvoltare, mai ales cele din America Latină
sau Africa, țările europene fiind considerate prea
evoluate din punct de vedere politic și ca atare,
dificil de atrase de acest miraj. În ultimul deceniu
însă practici populiste încep să apară tot mai mult
la nivelul partidelor și liderilor europeni,
majoritatea acestora fiind atinși de acest “virus”
ceea ce face ca mulți cercetători să considere
populismul una dintre trăsăturile importante ale
politicii europene actuale.
Problemele definirii conceptului de populism

• Nu există încă un consens asupra a ceea ce


semnifică în mod real acest termen.
• Nu a fost până astăzi subiectul unei analize
teoretice riguroase.
• Are înţelesuri diferite în funcţie de context sau
de autor.
• Imposibilitatea de a găsi o definiţie capabilă să
acoperea aspectele comune pe care le au nişte
manifestări extrem de diverse în timp şi spaţiu.
• Se poate aplica unor situaţii variate sau hibride.
Definirea conceptului de populism
• O mişcare politică eterogenă, fără o bază socială
bine definită, caracterizată de existenţa unui
lider mai mult sau mai puţin carismatic, care
încearcă să realizeze un contact direct cu masele
prin aplicarea unui stil special de a face politică
în care se combină apelul la popor ca întreg, cu
critica şi respingerea establishment-ului politic
existent şi cu promisiunea rezolvării unor
probleme diverse, în special a celor sociale.

• Altfel formulat, în populism liderul apelează la


popor contra sistemului politic existent pentru
realizarea unui proiect utopic.
Caracteristicile populismului I
• Un leadership politic de tip personalist, paternalist
şi carismatic.
• O coaliţie multi-clase, eterogenă, care
concentrează sectoarele inferioare ale societăţii.
• Un proces de mobilizare politică de sus în jos, care
elimină formele instituţionalizate de mediere sau
le subordonează unor legături personale.
• O ideologie amorfă sau ecletică, caracterizată
printr-un discurs care exaltă sectoarele inferioare
sau care este anti-elitistă şi anti-establishment.
• Un proiect economic care utilizează metode
redistributive şi clienteliste generalizate cu scopul
de a obţine sprijinul sectoarelor populare.
(Mercedes García Montero)
Caracteristicile populismului II
• Principala trăsătură a populismului este existenţa şi prezenţa
activă a liderului carismatic el încarnând omul providenţial,
salvatorul, eroul mitic.

• Relaţia sa cu poporul este directă, călduroasă, spontană, el


devenind nu doar portavocea acestuia, ci chiar simbolul său
viu. Stilul său este retoric, dar nu demagogic, deoarece
discursul său leagă un diagnostic real cu o viziune
emoţională, care oferă speranţă.

• Apariţia acestui lider salvator poate duce la slăbirea şi chiar


la înlăturarea instituţiilor democratice deoarece ideologia
populistă privilegiază relaţia directă dintre lider şi popor, fără
a se mai recurge la canale instituţionale. Odată ajunşi la
guvernare populiştii caută să genereze relaţii de dependenţă
şi loialitate către persoana liderului şi nu către instituţii,
deoarece ei preferă respectul şi admiraţia pentru lider mai
mult decât pentru poziţia propriu-zisă.
Caracteristicile populismului III

• Un element caracteristic al populismului este


caracterul său multiclasial. Interdependenţa şi
întrepătrunderea claselor sociale constituie
bazele unei mişcări care depăşeşte
antagonismele clasice de tipul dreapta-stânga.
• Lipsa unei organizări puternic structurate este o
constantă a populismului. Mişcare de mase, mai
mult decât partid de mase, populismul se
caracterizează prin lipsa unui aparat organizat,
puternic structurat, singura legătură solidă fiind
realizată prin intermediul liderului şi nu prin
nivelurile intermediare.
Caracteristicile populismului IV
• Populismul este lipsit de o ideologie puternică, bine
definită, ideile sale conducătoare fiind vagi şi în
permanentă construcţie. Cauza acestei lipse de ideologie
poate fi identificată în intenţia sa originală, aceea de
adresare întregului popor, contra oligarhiei dominante,
revendicările sale fiind simple şi concrete.

• Liderul populist este în această situaţie de absenţă a


unei ideologii şi a unui program politic clar, principalul
catalizator al revendicărilor populare.

• Adresându-se întregului popor, prin necesitate trebuie să


recurgă la marile mituri fondatoare ale fiecărei naţiuni,
ca atare simbolurile şi imaginarul colectiv joacă un rol
determinant.
Virtuțile și viciile populismului
• Philippe Schmitter consideră că: populismul este
o mişcare politică care îşi caută sprijinul dincolo
de sau ignorând graniţele de dispută dintre
formaţiunile politice deja existente şi o face
concentrându-se pe persoana unui lider care
pretinde că e capabil să rezolve un pachet de
probleme considerate anterior imposibil de atins
sau indezirabil de abordat.
• Schmitter analizează 14 caracteristici ale
populismului puncte, distribuite astfel: 7 virtuţi,
respectiv 7 vicii, vedem astfel că în viziunea lui
Philippe Schmitter populismul cuprinde de o
manieră egală și echitabilă atât avantaje, cât și
dezavantaje.
Virtuțile și viciile populismului
• Prima virtute ar fi aceea că populismele slăbesc
loialităţile partizane sclerotice şi în acelaşi timp
slăbesc sistemele închise de partide, forţând
intrarea pentru formaţiuni politice noi.
• A doua virtute care rivalizează cu prima în ceea
ce priveşte importanţa, promovează ideea
conform căreia populismele recrutează persoane
care erau anterior nişte cetăţeni apatici şi le
mobilizează pentru a participa la procesul
electoral. Aşadar, una dintre marile calități a
mişcărilor populiste este aceea că lărgesc masa
electorală, ceea ce este cu siguranţă un mare
plus pentru oricare mişcare politică şi un merit
adiţional pentru cele de orientare populistă.
Virtuțile și viciile populismului
• Următoarele 3 virtuţi, în ordinea importanţei lor,
prezintă o imagine pozitivă a acestor mişcări.
Astfel, ridicând probleme politice ignorate de
partidele clasice, populismele ajută la reaşezarea
mai echitabilă a conflictelor şi aşteptărilor din
societate;
• populismele înfruntă constrângerile externe
“acceptate” şi pun în discuţie dependenţele
existente şi adesea exploatatoare faţă de unele
puteri străine;
• populismele înlocuiesc programe de partid şi
ideologii învechite şi formale cu un apel bazat pe
personalitatea liderilor.
Virtuțile și viciile populismului
• În aceeași direcție care plasează într-o
lumină favorabilă mişcările populiste se
înscriu şi ultimele două virtuţi din şirul
celor 7 propuse de Schmitter:
• populismele exercită „decizionismul”,
înlocuind neputinţa politică şi mărind aria
soluţiilor „posibile din punct de vedere
politic” şi
• populismele au nevoie de o permanentă
revalidare populară ceea ce le face să fie
mereu atente la nevoile sociale.
Virtuțile și viciile populismului
• Primul viciu acordă un mare minus populismelor
prin faptul că acestea subminează loialităţile de
partid şi posibilitatea de a alege între programe
partizane concurente, fără să le înlocuiască cu
programe alternative.
• Cel de-al doilea viciu înscris pe lista lui Schmitter
respinge modul în care se realizează recrutarea
indivizilor: populismele recrutează persoane
prost informate, care nu au preferinţe
consistente şi care caută în politică mai degrabă
„emoţionalul” decât elementele de program.
• O altă critică adusă este aceea că populismele
stârnesc aşteptări care nu pot fi îndeplinite.
Virtuțile și viciile populismului
• Ultimele 4 vicii răspund perfect ultimelor 4 virtuţi
enunţate anterior: populismele folosesc puterile străine
pe post de ţapi ispăşitori pentru problemele interne şi
slăbesc legăturile externe necesare pentru asigurarea
securităţii naţionale;
• îndreptând atenţia dinspre programe către persoane,
populismele introduc un element haotic şi oportunist în
politică;
• populismele pot duce la adoptarea mai rapidă a
deciziilor, dar deciziile lor tind să fie prost concepute şi
nu iau în considerare efectele pe termen lung şi nu în
ultimul rând şi poate chiar cea mai alarmantă,
• populismele pot fi capabile să strice funcţionarea
mecanismelor democratice, pot câştiga sprijinul forţelor
militare, astfel încât să nu mai poată fi îndepărtate
paşnic de la putere.
Virtuțile și viciile populismului
• Pentru Schmitter punctul cel mai important în
caracterizarea populismelor este evident, punctul
7, atât pe coloana viciilor, cât şi pe cea a
virtuţilor.
• Dacă un populist nu poate fi înlocuit democratic,
atunci celelalte virtuţi devin irelevante. De
aceea, populismul este foarte diferit în ţările cu
democraţie liberală faţă de cele cu democraţie
incipientă.
• În democraţiile stabile, cei învinşi în alegeri
păstrează o şansă pentru data viitoare, iar un
populist nu e capabil să manipuleze forţele
militare împotriva oponenţilor.
Virtuțile și viciile populismului
• Concluzia provizorie a lui Schmitter punctează
rolul important pe care-l joacă populismele în
democraţiile liberale: populismele au un loc
legitim în democraţiile liberale.
• Am putea spune chiar că sunt inevitabile din
perspectivă probabilistică, dat fiind dinamismul
aproape intrinsec al acestor regimuri.
• Ele au propriile virtuţi, ca şi propriile vicii, şi nu
este o lege ca ultimele să prevaleze automat.
Pentru a-l parafraza pe James Madison, orice
efort de a le exclude din competiţie ar fi mai rău
decât răul pe care acestea l-ar putea produce.
Diferențe dintre populismului clasic și cel actual

• O analiză interesantă a deosebirilor între


“populismul istoric” și “populismul avansat” este
realizată de Sergiu Mișcoiu într-o lucrare recentă
apărută în spațiul românesc.
• Încercând să delimiteze conceptual diferențele
dintre populism și neo-populism Sergiu Mișcoiu
ia în calcul opt criterii de comparație între
caracteristicile populismelor istoric și respectiv
cel avansat (cum numește el noile forme de
populism).
Diferențe dintre populismului clasic și cel actual
• Primul criteriu de comparație se referă la identitatea
populară. Astfel populismul avansat se bazează mai
puțin pe un act fondator, mai puțin pe o identificare
inițială și consistentă a poporului și mai mult pe o reunire
identitară ad-hoc a indivizilor, grupurilor și claselor
sociale, a ideilor și a tendințelor politice, a minorităților
etnice sau a intereselor de castă, a pasiunilor, gusturilor
și dispozițiilor individuale.
• Aceasta este situația Europei de Vest unde populiștii
erau obligați să sintetizeze multiplele identități ale
maselor, iar exemplu cel mai bun este cazul lui Silvio
Berlusconi și a formațiunilor sale politice care au
încercat, și au reușit pentru o perioadă de timp, să
reunească clasele de mijloc și cele populare, prin oferirea
unui model pragmatic, modern și progresist, dar și a
unui discurs despre respectarea valorilor naționale ale
poporului.
Diferențe dintre populismului clasic și cel actual

• Un al doilea element de comparație se referă la


modul în care se realizează raportarea la trecut și la
viitor. Astfel populismul modern conține referințe la
trecut însă tendința dominantă este orientarea spre
viitor, spre reforme și înlăturarea establishment-ului
existent. Cu cât posibilii aderenți sunt mai
nemulțumiți de actualitate și de modul în care sunt
reprezentați de clas politică, cu atât referirile la viitor
sunt mai puternice.
• Sergiu Mișcoiu prezintă cazul populiștilor olandezi
care au crescut electoral pe fondul unui discurs care
făcea referire la problematicile insecurității,
imigrației, apărării valorilor tradiționale în fața
multiculturalismului și a pericolului islamizării
Diferențe dintre populismului clasic și cel actual

• Următorul element de diferențiere este acela


legat de misiunea neo-populiștilor.
• Astfel se renunță la multe dintre ideile
transcedentale de mântuire, de salvare a
poporului etc, și se revine la rezolvarea unor
chestiuni mult mai concrete: curățarea lumii
politice, reducerea taxelor și impozitelor,
întărirea puterilor referendare ale cetățenilor,
ajutorarea regiunilor sărace, redarea demnității
persoanelor în vârstă, sprijinirea integrării
tinerilor, trecerea corupților prin tribunalele
poporului, limitarea valurilor de imigranți etc.
Diferențe dintre populismului clasic și cel actual

• În ceea ce privește coerența sa doctrinară


populismul avansat este mult mai flexibil el dând
dovadă de eterogenitate și de adaptabilitate.
Este frecventă situația în care lideri sau partide
de stânga propun măsuri de dreapta, și invers.
• Schimbările acestea ating și zona comunicării
care devine mai mult una de “relaționism” decât
una de “tribunism”.
Diferențe dintre populismului clasic și cel actual

• Poziția liderului este și ea una diferită,


nemaiexistând acea barieră sau separare
anterioară în care liderul populist clasic era
admirat și văzut ca aparținând unei clase
superioare. Liderul neo-populist este în general
un om simplu, din popor, care încearcă să
stabilească sentimente de camaraderie și
apropiere față de popor, lucru care face ca de
multe ori limbajul și discursul să fie de un nivel
coborât, poate chiar vulgar, pentru a stabili
această legătură și comuniune cu poporul.
Diferențe dintre populismului clasic și cel actual

• Ultimele două criterii de comparație țin de logica


neo-populismului la putere, care este una a
polemicii, a disensiunii și a rupturii permanente;
și de durata efectelor populismului care este una
temporară.
Limbajul populismului I
• În ciuda diferenţelor existente între diverse
modele de neo-populism european, ca şi între
liderii neo-populişti europeni, există o serie
recurentă de marcatori lingvistici,
comportamentali şi semantici, comuni tuturor
acestor discursuri, şi care au fost analizaţi de
Alexandre Dorna.
Limbajul populismului II
• Este unul simplu, cu puţini termeni tehnici, uşor
comprehensibil pentru toţi.
• Stilul este direct şi pune în inferioritate limba de
lemn tradiţională utilizată de clasa politică, de
funcţionari şi tehnocraţi.
• Logica discursivă este una aparţinând simţului
comun, argumentele utilizate nefiind în nici un caz
abstracte, iar gestica este una largă şi călduroasă.
Discursul este bipolarizat de tipul: noi şi ceilalţi,
aceşti din urmă primind adesea conotaţii negative.
• Elogiul poporului şi identificarea, uneori folclorică,
a rădăcinilor acestuia, traversează în permanenţă
discursul.
Limbajul populismului III
• Critica elitei conducătoare devine un leitmotiv
corelat cu ideea luptei contra status quo-ului impus
de către establishment, de către clasa politică şi
forţele ilegitime care au acaparat puterea poporului.
• Principalii termeni folosiţi sunt: naţiunea, poporul,
„noi”, elita (conotată negativ), patria, ţara noastră,
cei puternici, cei bogaţi, cei slabi, cei săraci, munca,
familia, efortul naţional, suveranitatea, valorile
tradiţionale, securitatea individuală etc.
• Utilizează masiv figuri retorice şi referirea
permanentă la istoria naţiunii pentru a sublinia
apartenenţa la o comunitate, apelul la coeziunea
naţională în jurul simbolurilor şi cuvintelor cheie
care trimit la clivaje ideologice vechi, evocarea
marilor mituri fondatoare şi exploatarea abilă a
legendelor şi a imaginarului popular.
Viitorul populismului
• Punctul comun este acela că democraţiile actuale
din spaţiul european întâmpină dificultăţi în ceea ce
priveşte funcţionarea regulilor de bază care dau
consistenţă şi trăinicie unui sistem. Depăşind
această generalitate, asistăm la o schimbare a
lucrurilor în punctele lor esenţiale. Cei mai mulţi
dintre specialişti și oameni politici se alarmează şi
critică fervent iminenţa și prezența populismului
văzut ca un pericol la adresa viitorului democraţiilor
existente, în timp ce unii cercetătorii, este adevărat,
mult mai puţini ca număr percep populismul ca o
reacţie normală într-o democraţie ce traversează un
moment de impas.
Viitorul populismului
• Philippe Schmitter care a mai fost citat îşi exprimă
fără echivoc crezul politic: „Eu nu cred că
populismul este un lucru bun, spun doar că
populismul este o reacţie normală într-o
democraţie, s-a întâmplat şi în SUA”. Iată prima
distincţie între Schmitter şi specialiştii din valul
pesimist: populismul este o normalitate şi nu un
pericol sau un eveniment fatidic care trebuie stopat
cu orice preţ.
Viitorul populismului
• Schmitter face apel la un scurt demers comparativ între
situaţia petrecută în America Latină şi cea recent apărută în
spaţiul european. În America Latină, aceşti lideri au adus
schimbări foarte importante, uneori schimbări benefice, de
pildă au inclus în sistemele politice grupuri anterior excluse,
grupuri etnice, grupuri sociale, cum a făcut Peron în
Argentina. Dar problema a fost că, acolo, populiştii, odată
ajunşi la putere, nu au mai respectat regulile democratice.
Fie că proveneau din mediul militar, fie că se sprijineau pe
armată, fie că vorbim de noii populişti - Chavez în
Venezuela, Morales în Bolivia - există o tendinţă puternică
de a folosi aparatul coercitiv al statului pentru a forţa
schimbarea împotriva elitei, a oligarhiei sau orice alt termen
am alege pentru a face referire la acest segment social. O
combinaţie de populism şi militarism care a făcut şi face
ravagii în America Latină. Se creează cicluri de instabilitate
politică, pentru că e foarte greu să revii la funcţionarea
normală democratică după o asemenea mişcare de forţă.
Viitorul populismului
• Perspectiva optimistă asupra Europei este următoarea: aici
populiştii apar, aduc schimbări, rup unele bariere, schimbă
unele reguli, chiar subminează partidele politice existente şi
nu este nimic în neregulă cu acest lucru din punct de vedere
democratic, dar aceşti populişti est-europeni nu au forţa
militară pentru a întrerupe ciclul democratic. În ţările
europene însăşi democraţia îi obligă pe aceşti lideri să
respecte regulile jocului. Sunt nevoiţi să intre în competiţie.
Sunt nevoiţi să participe la alegeri. Poate că ar fi capabili să
facă unele manevre, să cumpere voturile unor categorii
sociale prin anumite politici, dar nu poţi să cumperi mai
multe de un scrutin. La un anumit moment, aceşti populişti
vor suferi efectul disciplinator al democraţiei. Le lipseşte
puterea militară a celor din America Latină şi de aceea nu
trebuie să fim atât de îngrijorați de soarta democraţiei în
estul Europei. Poate că vor lăsa ceva mizerie în urmă, poate
că vor adopta anumite măsuri greşite, dar nu au norocul lui
Chavez de a avea atâta petrol, nu pot arunca cu bani la
nesfârșit, şi oamenii îşi vor da seama că nu au făcut mare
lucru pentru ei în realitate şi nu îi vor mai vota.
Viitorul populismului
• Potrivit lui Ivan Krastev în dezbaterile actuale,
„populismul” este de cele mai multe ori asociat cu
un discurs impresionant, simplist şi manipulator,
care se adresează „emoţiilor primare” ale
oamenilor, cu politici oportuniste care vizează
„cumpărarea” susţinerii. Dar este recursul la
emoţiile oamenilor interzis în politicile democratice?
Sau cine decide care politici sunt „populiste” şi care
„rezonabile”? Aşa cum observa Ralf Dahrendorf
„populismul unora este democraţia altora şi invers.”
Doar în cazul în care nu vrem cumva să urmăm
sfatul lui Brecht şi dizolvăm poporul pentru a alege
un altul, populismul este şi va rămâne prezent în
peisajul politic.
Viitorul populismului
• Astfel, în viziunea lui Ivan Krastev, miezul provocării
populiste nu este reprezentat de ascensiunea
partidelor politice şi a mişcărilor care fac apel la
„popor”, în detrimentul presupuşilor reprezentanţi ai
poporului, ameninţând astfel partide politice,
interese şi valori împământenite.
• În esenţă, ceea ce defineşte populismul este ideea
că societatea se împarte în două grupuri omogene
şi antagonice: „oamenii simpli” şi „elita coruptă”.
Astfel, populismul susţine că politica este expresia
voinţei generale a poporului şi că schimbarea
socială este posibilă numai printr-o schimbare
radicală a elitelor.
Viitorul populismului

Este vicios dar adevărat că, în prezent, elitele


europene visează în secret la un sistem care
să priveze votanţii iresponsabili de puterea
de a submina politica raţională şi sunt mai
mult decât dispuşi să se folosească de
Uniunea Europeană pentru a realiza acest
vis. În acelaşi timp, cei mai mulţi cetăţeni
sunt convinşi că au dreptul de a vota, dar nu
și dreptul de a influenţa procesul decizional,
motiv pentru care se opun procesului de
extindere al Uniunii Europene.
Viitorul populismului
• Rezultatul este o politică în care populiştii
devin manifest iliberali, în timp ce elitele
nutresc în secret resentimente anti-
democratice. Acesta este adevăratul pericol
reprezentat de momentul populist. În era
populismului, frontul nu se află între Dreapta
şi Stânga, nici între reformatori şi
conservatori. Se poate mai degrabă spune că
suntem martorii unui conflict structural între
elitele care sunt din ce în ce mai
neîncrezătoare în democraţie şi publicul
furios care devine din ce în ce mai anti-
liberal.