CARPELELE

• Carpelele reprezintă frunze metamorfozate – macrosporofile,

cu rol în înmulţire, totalitatea lor alcătuiesc gineceul sau
pistilul, elementul femel de înmulţire a florii (gynos-femeie).
• După numărul de carpele ce alcătuiesc gineceul unei flori
acesta poate fi:
- unicarpelar, format dintr-o singură carpelă, (Fabaceae),
- bicarpelar, din două carpele (Brassicaceae),
- tricarpelar, din trei carpele (Liliaceae),
- pentacarpelar, din 5 carpele (Primulaceae) sau
- policarpelar, din mai multe carpele (Ranunculaceae).
• Din punct de vedere morfologic, gineceul sau pistilul este
alcătuit din: ovar, stil şi stigmat
• Ovarul este partea bazală, dilatată care se inseră pe receptacul sau,
uneori este cufundat în acesta, reprezintă partea cea mai
importantă a gineceului pentru că în el se găsesc inserate ovulele.
• După poziţia ovarului pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale
florii, ovarul poate fi:
– superior, şi floarea se numeşte hipogină, când ovarul este plasat în vârful
receptacului şi celelalte părţi se inseră sub ovar (Ranunculaceae,
Papaveraceae, Brasicaceae),
– inferior şi floarea se numeşte epigină, când ovarul este cufundat în
receptacul (hipanţiu) şi elementele florale se inseră la partea superioară a
ovarului (Apiaceae, Oenotheraceae, Asteraceae, Rubiaceae).
• Ovarul semiinferior este cufundat pe jumătate într-un receptacul
scobit sau în formă de cupă, cu care concreşte parţial, elementele
florale se inseră pe marginea receptaculului, astfel că floarea se
numeşte perigină (unele Rosaceae)
• Stilul porneşte de la partea superioară a ovarului şi
se continuă până la stigmat. Faţă de ovar, el se mai
poate insera lateral (Fragaria), bazal, între carpele şi
se numeşte ginobazic (Lamiaceae, Boraginaceae) sau
stilul poate uneori chiar să lipsească, astfel că
stigmatul este sesil (Papaver).
• La aceeaşi specie (Primula) stilul poate avea lungimi
diferite, heterostilie şi reprezintă o adaptare pentru
polenizare încrucişată
• Stigmatul
– reprezintă extremitatea superioară a
gineceului,
– este adaptat pentru reţinerea polenului,
prezentând papile sau peri
– poate fi:
• lobat,
• bifurcat,
• trifurcat sau
• alungit.
• După raportul dintre carpele, gineceul poate fi:
- apocarp, cu carpelele libere şi
- sincarp sau cenocarp în cazul în care carpelele sunt
unite. În acest din urmă caz pot fi unite numai
carpelele, carpelele şi stilele sau toate cele trei părţi ale
gineceului (carpelele, stilele şi stigmatele).
• La Angiosperme prin sudarea (unirea) carpelei sau a
carpelelor, se formează în interior o cavitate numită
lojă ovariană.
• Dupa numărul acestora, gineceul poate fi:
– unilocular (o singură lojă),
– bilocular (două loje),
– trilocular (trei loje) sau
– plurilocular (mai multe loje)
• Placentaţia. În interiorul ovarului se găsesc inserate ovulele
(macrosporangi). Modul în care acestea se inseră cu
funiculul de peretele ovarian poartă numele de placentaţie.
• În cazul gineceului monocarpelar placentaţia poate fi:
- marginală (în apropierea liniei de sudură)
- parietală (pe întreaga suprafaţă a peretelui ovarian) şi
- laminală (într-un singur punct, pe partea opusă liniei
de sudură)
• La gineceul policarpelar cenocarp, placentaţia poate fi:
- axilară, în apropierea punctelor de sudură dintre
carpele, în zona centrală,
- parietală, pe pereţii cavităţii ovariene sau
- centrală, situate pe o coloană centrală a cavităţii
ovariene
 TIPURI SEXUALE DE FLORI ŞI PLANTE

• Sexualitatea la plante a fost descoperită în sec.

XVII de către Camerarius (1694), medic şi
director al Grădinii Botanice dinTübingen
(Germania), care a introdus noţiuni noi în
morfologia forii, ca stigmat, pistil, stamine,
polen.
• Florile care prezintă atât androceu cât şi gineceu se numesc bisexuate sau
hermafrodite, (de la Hermes şi Afrodita).
• Florile care conţin numai androceu sau numai gineceu se numesc
unisexuate. După repartizarea lor pe indivizi, plantele cu flori unisexuate
pot fi:
• monoice, când cele două tipuri de flori se găsesc pe aceeaşi plantă dar pe
ramuri diferite (ex. porumb, stejar, alun, nuc, fag, ricin);
• dioice ca în cazul în care cele două tipuri de flori se găsesc pe indivizi
diferiţi (ex. cânepa de vară cu flori mascule şi cea de toamnă cu flori
femele, plop, salcie, urzică);
• trioice în cazul în care există trei tipuri de flori repartizate pe trei indivizi
diferiţi: pe unii flori mascule, pe alţii femele şi pe al treilea hermafrodite
(ex. la Caryophyllaceae- Saponaria),
• poligame în cazul în care pe acelaşi individ, pe ramuri diferite se găsesc
flori mascule, femele şi hermafrodite (ex. la Aesculus hippocastanum –
castan sălbatic, Cucurbitaceae- dovleac şi floarea soarelui)
• Elementele florale pot fi dispuse pe receptacul:
– după o linie spirală (flori spirociclice) sau
– pe cercuri concentrice (flori ciclice).
• După numărul ciclurilor florile pot fi:
– pentaciclice, adică pe cinci cicluri, între care două de stamine,
– tetraciclice, adică unul din fiecare element floral,
– triciclice, ca la Acer,
– biciclice ca la cânepă (Cannabis) format numai din perigon sepaloid
şi androceu sau gineceu sau chiar
– monociclice în cazul florii unisexuate nude de la Salix, lipsite de
înveliş floral.
• După numărul elementelor din ciclu, florile
pot fi:
– pentamere (sau pe tipul 5)
– tetramere (pe tipul 4),
– trimere (tipul 3)
– iar faţă de alte elemente pot fi
• izomere (în număr egal) sau
• polimere (multiple).
• Simetria florii. În functie de numărul planurilor de simetrie ce
pot fi trasate prin axul unei flori, acestea pot fi:
– cu simetrie radiară sau actinomorfe, care prezintă mai multe planuri
de simetrie (Brassicaceae, Rosaceae, Solanaceae, Boraginaceae,
Liliaceae). Se notează cu .
– flori bisimetrice, ce prezintă două planuri de simetrie perpendiculare
unul pe altul
– flori monosimetrice sau zigomorfe care prezintă un singur plan de
simetrie (ex. florile de Fabaceae, Lamiaceae, Scrophulariaceae şi
florile ligulate de Asteraceae). Se notează cu semnul •|• .
– flori asimetrice fără nici un plan de simetrie, datorită petalelor inegale
şi dispoziţiei acestora ca de ex. la floarea de Canna indica, florile de
Valeriana
 ANATOMIA FLORII
• Structura anterei şi microsporogeneza:
• În secţiune transversală se poate constata că la
exterior antera este delimitată de:
– o epidermă, sub care se găseşte
– ţesutul mecanic. Acesta prezintă îngroşări evidente ale
pereţilor interni şi radiari, care au un rol decisiv în
deschiderea (dehiscenţa) anterei şi eliberarea granulelor
de polen. Deschiderea se datorează deshidratării celulelor
la maturitatea anterei. Pereţii externi ai stratului mecanic
fiind mai subţiri se contractă rapid şi determină
deschiderea anterei.
– Există mai multe tipuri de dehiscenţe: longitudinală,
tansversală, poricidă, valvicidă
• Ţesutul tranzitoriu este alcătuit din
numeroase straturi de celule parenchimatice
cu substanţe de rezervă ce se consumă în
timpul formării microsporilor astfel că la
maturitate este distrus şi nu mai poate fi
observat.
• Ţesutul tapet este alcătuit din celule mari, cu
mai mulţi nuclei, conţine substanţe nutritive
ce vor stimula formarea microsporilor şi apoi a
granulelor de polen.
 Microsporogeneza
• Pentru fiecare sac polinic există:
– o celulă iniţială numită şi arhespor care se
va divide în două celule:
• una externă numită parietală şi
• una internă, numită sporogenă.
– Din celula parietală se va dezvolta:
• ţesutul mecanic,
• ţesutul tranzitoriu şi
• ţesutul tapet.
• Formarea microsporilor începe cu celula sporogenă, situată spre interior şi
provenită din arhespor.
• Aceasta se divide mitotic de mai multe ori, formând un ţesut sporogen.
• Celulele acestuia se divid apoi reducţional, din fiecare celulă a ţesutului
sporogen rezultând 4 celule haploide, numite microspori.
• Nucleul acestor microspori se divide şi dă naştere la doi nuclei haploizi,
numiţi:
– nucleu vegetativ şi
– generativ
• care se separă în două celule şi apoi se înconjoară cu două membrane:
– exină şi
– intină,
• pentru a deveni granule de polen mature.
• După formarea lor, granulele de polen se pot separa, alteori rămân în
tetrade (câte 4) aşa cum au rezultat în urma diviziunii reducţionale din
celula sporogenă, şi mai rar, se grupează la un loc formând o polinie.
 Structura granulelor de polen

• Forma, dimensiunea, ornamentaţiile exinei şi

culoarea granulei de polen diferă în funcţie de
specie.
• Aceste caractere sunt utilizate în polinologie şi
paleobotanică, în:
– cercetarea zăcămintelor utile de hidrocarburi,
– în studii de istorie a vegetaţiei în straturile
geologice.
• Aceasta este posibilă datorită rezistenţei
extraordinare în timp a sporopoleninei, substanţă ce
impregnează exina.
• La o granulă de polen distingem:
– la exterior exina, o membrană externă cu numeroase
ornamentaţii, cu pori şi îngroşări de sporopolenină,
– la interior se găseşte o a doua membrană intina mai
subţire dar care prezintă colpi, îngroşări în dreptul porilor
exinei.
– În interior se găsesc 2 celule, fiecare cu câte un nucleu
haploid:
• celula vegetativă, mai mare, echivalentă cu un microprotal şi
• celula generativă mai mică, lenticulară, este numită şi celula
spermatogenă, având nucleul mai mare şi care în timpul
germinaţiei granulei de polen, în tubul polinic format, va da
naştere, prin diviziune la 2 nuclei numiţi şi spermatii cu rol de
gameţi masculi
 Structura anatomica a gineceului
• Carpelele gineceului provin din frunze metamorfozate, care s-au
transformat, şi-au sudat marginile sau, în cazul celui sincarp, s-au sudat
între ele.
• Prin închiderea carpelelor se formează în interior cavitatea sau cavităţile
ovariene, pe care se inseră ovulele.
• Având o origine foliară, în structura carpelelor întâlnim ţesuturi
caracteristice unei frunze:
- epiderma internă provine din epiderma superioară a unei frunze,
- un ţesut parenchimatic în care sunt prezente şi cloroplaste ce dau,
în general, culoarea verde a ovarului, provine din mezofilul frunzei,
- epiderma externă ce provine din epiderma inferioară a unei frunze,
- fascicolul median în partea centrală a carpelei, cu ţesutul liberian
dispus spre exterior,
- fascicole marginale, spre extremităţile carpelelor şi
- fascicole placentare grupate în zonele placentare, asigură nutriţia
ovulelor. Pe partea internă a peretelui ovarian, de epiderma internă, se
inseră ovulele
 Structura ovulului
• Denumirea lui provine de la forma pe care o are (de ou-ovus).
• Fiecare ovul se prinde de peretele ovarian printr-un mic
pedicel numit funicul, care la baza ovulului se îngustează
formând hilul, locul în care sămânţa se va desprinde de
funicul, la maturitate.
• Funiculul este străbătut de un singur fascicol conducător
libero-lemnos ce-şi are originea în fascicolele placentare şi
care la baza nucelei se ramifică formând chalaza.
• Ovulul este protejat de două integumente, extern şi intern,
care lasă un mic orificiu la partea superioară a ovulului numit
micropil, locul prin care pătrunde tubul polinic în vederea
fecundării
• Ţesutul parenchimatic din interior alcătuieşte nucela, una din celulele
acesteia va da naştere la macrospor în cadrul procesului de
macrosporogeneză, macrospor care prin germinare va forma un
macroprotal sau gametofit femel ce conţine iniţial 8 nuclei din care doi vor
fuziona formând în final 7 celule nucleate ce constituie sacul embrionar,
adică gametofitul sau protalul femel.
• Dintre cele 7 celule, două joacă rol de gameţi femeli, prima este oosfera,
situată în apropierea micropilului şi încadrată de două celule numite
sinergide.
• În partea centrală se află nucleul secundar al sacului embrionar (diploid-
fiind rezultat din fuzionarea a doi nuclei haploizi) care reprezintă al doilea
gamet femel, din fecundarea căruia va rezulta zigotul accesoriu ce stă la
baza ţesutului nutritiv al seminţei, adică a endospermului secundar.
• În partea opusă micropilului sacul embrionar conţine alte 3 celule numite
antipode
• După modul de dispunere a funiculului, chalazei şi micropilului în ovul,
acesta poate fi:
– ortotrop (drept)
– anatrop (răsturnat) şi
– campilotrop (curbat).
• Ovulul ortotrop sau drept este considerat un ovul de tip primitiv, are
funiculul, chalaza şi micropilul pe o linie verticală, cu funiculul foarte scurt.
Se întâlneşte la Polygonum.
• Ovulul anatrop este răsturnat cu 1800 astfel că pe una din părţi ovulul
concreşte cu funiculul formând la maturitatea seminţei rafa, iar micropilul
este apropiat de hil. Se întâlneşte la Liliaceae dar şi la multe alte familii de
Angiosperme.
• Ovulul campilotrop sau curbat, este lipsit de rafă şi are cele 3 puncte
apropiate. Acest tip de ovule se întâlneşte la Fabaceae, Brassicaceae,
Chenopodiaceae, Caryophyllaceae.
 MACROSPOROGENEZA
• Prin macrosporogeneză se înţelege modul de formare a macrosporului
mononucleat care stă la originea sacului embrionar.
• Acesta se formează dintr-o celulă diploidă a nucelei care se divide mitotic
şi dă naştere la două celule: una este iniţiala calotei şi a doua este iniţiala
sacului embrionar (cea inferioară).
• Iniţiala sacului embrionar se va divide reducţional şi va da naştere la 4
celule haploide sau macrospori, dintre care numai cea inferioară se
dezvoltă mai departe, considerată adevăratul macrospor ce stă la originea
sacului embrionar.
• Această celulă cu nucleu haploid se divide mitotic de 3 ori, dând naştere la
8 nuclei dintre care doi se vor uni devenind astfel un nucleu diploid spre
deosebire de ceilalţi 6 care rămân haploizi, se înconjoară cu citoplasmă şi
se separă prin perete propriu, devenind energide dintre care două
reprezintă gameţii femeli, oosfera şi nucleul secundar al sacului embrionar.
Sacul embrionar al Angiospermelor este echivalat cu gametofitul femel
sau macroprotalul
 Fecundarea la Angiosperme
• Granulele de polen ajunse pe stigmatul florii, găsesc un mediu favorabil şi
germinează prin porii exinei, intina dă naştere unui tub polinic ce
înaintează prin ţesutul stilului şi al stigmatului până în cavitatea ovariană şi
pătrunde prin micropil spre sacul embrionar. Acest tub polinic are în vârf
nucleul vegetativ care în final degenerează.
• În spatele său se va găsi nucleul generativ care pe parcursul înaintării
tubului polinic se divide în doi nuclei sau spermatii, reprezentând gameţii
masculi.
• Unul din aceştia va fecunda oosfera prin care ia naştere celula ou sau zigot
(diploid) şi mai departe prin diviziuni repetate va da naştere embrionului
seminţei.
• A doua fecundare, prezentă numai la Angiosperme, are loc între al doilea
gamet mascul (spermatie) şi nucleul secundar al sacului embrionar prin
care ia naştere zigotul accesoriu (triploid), ce va da naştere endospermului
secundar sau ţesutul de rezervă, necesar dezvoltării embrionului în cursul
germinării seminţei.
• De reţinut faptul că la Angiosperme fecundarea este
dublă, endospermul secundar se formează numai în
cazul fecundării oosferei realizând o economie de
substanţe de rezervă, iar celulele acestui ţesut sunt
rezultate în urma fecundării, deci sunt recombinate
genetic asigurând o mai mare capacitate de
adaptare.
• În urma fecundării ovarul suferă anumite
transformării ce vor conduce la formarea fructului în
timp ce din ovulele fecundate vor lua naştere
seminţele