Rolul

Sileniului,sodiului,sulfului,
vanadiului,zincului

Dicusar Dorina 3TMAP

 Silenium

 Seleniul a fost descoperit de către Berzelius în 1817, și studiat mai departe de către
alți cercetători ce-l găsesc în roci, seleniul în timp devine unul din importantele
minerale care sunt răspunzătoare de o bună funcționalitate a organismului uman,
respectiv animal.
 În cantități mari, se produce otrăvirea cu seleniu ce se manifesta printr-un prurit
rebel și prin apariția de ulcere pe piele. Originea numelui este din cuvântul grecesc
Selênê (luna).
 Din punct de vedere chimic, seleniul este foarte apropiat de sulf, căruia îi seamănă
foarte mult( se afla și în aceeași grupă din sistemul periodic), astfel încât seleniul va
putea împrumuta uneori sistemele enzimatice sau de transport ale sulfului.
 Silenium

 Seleniul se folosește în celule fotoelectrice, camere de filmat, la redresarea

curentului electric, copiatoare etc. Seleniul pur își crește conductivitatea de o
mie de ori atunci când este mutat de la întuneric la lumina solară puternică,
lucru care îl face utilizat la construirea luxmetrelor.
 Seleniul se obține din rafinarea plumbului, cuprului și nichelului.
 Rolul sileniului în organism

 Principalul rol al seleniului este cel de antioxidant, mai este insa implicat si in
fabricarea hormonilor tiroidieni. Din aceasta cauza, anumite hipotiroidii sunt
agravate de carenta de seleniu. Acesta este un mineral care intra in compozitia
atat a proteinelor specifice din spermatozoizi cat si din prostata.
 Seleniul este indispensabil sistemului imunitar si s-a observat ca atunci cand se
consuma seleniu in doza zilnica recomandata, acesta este capabil sa creasca
capacitatea organismului nostru de a face fata virusurilor. Aceasta proprietate a
seleniului il face sa fie prescris de catre medici mai ales in perioada toamna-
iarna pentru o cat mai buna stare de sanatate.
 Rolul sileniului în organism

 În cazul infectiei HIV, pare sa existe o legatura intre proliferarea virusului si nivelul scazut de
seleniu in sange. Numeroase studii in vitro au aratat ca acest element poate inhiba replicarea
virusului. Gratie proprietatilor antioxidante, seleniul este bun si pentru ochi, putand proteja
degenerescenta maculara (alterare a retinei asociata cu proliferarea unor vase de sange)
legata de varsta. In mod egal joaca un rol important si in prevenirea cataractei.
 Unele studii au aratat un rol important al seleniului in prevenirea anumitor tipuri de cancer. De
asemenea, a fost pus in evidenta prin studii efectuate ca lipsa seleniului din organism se
asociaza cu o crestere a episoadelor depresive si anxioase.
 Nevoile de seleniu ale organismului
 Nevoile de seleniu ale organismului variaza in functie de varsta si de anumite perioade din
viata. Necesarul creste odata cu inaintarea in varsta si la femeile insarcinate.
Aportul recomandat de seleniu
(in micrograme/zi) este:
– pentru copii intre 1 si 3 ani: 20 micrograme;
– pentru copii 4-6 ani: 30 micrograme
– copii 6-9 ani: 40 micrograme
– copii intre 10-12 ani: 45 micrograme
– adolescenti intre 13 si 16 ani
– adolescenti intre 16-19 ani 50 micrograme.
– barbati adulti: 60
– femei adulte: 50
– femei insarcinate in al treilea trimestru de sarcina si cele care alapteaza: 60
– barbati peste 65 ani: 70
– femei peste 55 ani: 60
– persoane peste 75 ani: 80
 Surse alimentare de seleniu

 Anumite alimente si continutul (in micrograme) in seleniu pe 100 grame:

 Ton natural, ficat de vitel, scoici, macrou in vin alb – contin intre 40 si 100
micrograme. Escalop de curcan, carne de porc la gratar, mustar – contin intre 20 si
40 micrograme. Peste pane fript, hamburger, pizza, oua fierte, jambon fiert, ardei
rosu, fasole alba uscata – intre 10 si 20 micrograme. Branza topita, feta, camembert,
struguri uscati, linte fiarta, paine de secara – intre 3 si 10 micrograme.
 Alimentele cu cel bogat continut de seleniu sunt algele marine, fructele de mare,
branzeturile si in general in toate alimentele care contin proteine. Pentru a urma
insa o cura cu seleniu este mai bine sa il luati din suplimentele alimentare.
Rolul seleniului in regimurile de slabire
Numeroase studii arata ca antioxidantii au un rol important la nivelul celulelor adipoase, si
anume faptul ca nu distrug celulele grase si nici nu scad numarul acestora. Singura
actiune pe care o determina este ca taie productia in trigliceride a celulelor grase,
trigliceride care sunt un risc pentru inima. Acest lucru se realizeaza prin inhibarea unei
enzime de a carei prezenta este nevoie pentru sinteza de trigliceride. Un mic rol in scaderea
in greutate, indirect totusi, il are prin faptul ca este implicat in sinteza de hormoni
tiroidieni, hormoni cu rol in scaderea rezervelor adipoase, consecutiv activarii lipolizei.
 Sodiu

 Sodiul (sau Natriu) este un element din sistemul periodic având simbolul Na și numărul atomic 11.
Este un metal alcalin, argintiu, cu o reactivitate ridicată. Din această cauză, sodiul nu există liber în
natură, ci doar sub formă de combinații chimice deosebit de stabile. În stare liberă, reacționează
violent cu apa și ia foc în aer la temperaturi de peste 115°C. La temperatură obișnuită lăsat în aer
fumegă. Datorită liniilor sale spectrale din domeniul culorii galben, conferă unei flăcări culoarea
galben.
 Ionii de sodiu au o mare importanță în procesele fiziologice din organism, în depolarizarea
membranelor, și în transmiterea stimulilor. Contrar tendinței de difuzie, pompa de sodiu-
potasiu scoate ioni Na+ din celulă și introduce ioni K+, polarizând membranele (datorită diferențelor
de concentrație de Na și K față de fețele membranei), pozitiv la interior și negativ la exterior. În
timpul depolarizării, sodiul pătrunde masiv în celula și potasiul iese, schimbând polarizarea
membranei.
 De asemenea, ionii de Na+ și ionii de Ca+2 sunt importanți în crearea lucrului mecanic în mușchi.
– Serul fiziologic perfuzabil este o soluție de 0,9% NaCl, izotonică.
 Rolulul sodiului în organismul uman

Sodiul este un mineral esential, avand rol important in mentinerea functionalitatii corespunzatoare a
organismului. El intervine, alaturi de potasiu, in reglarea echilibrului hidrosalin, influentand astfel direct
valorile tensiunii arteriale si volemia, si participand in mod activ la mentinerea homeostaziei mediului
intern. De asemenea, sodiul are rol in mentinerea la parametrii normali a activitatii musculare si
nervoase.
Aproximativ 30% din sodiul prezent in corp este depozitat in oase, restul fiind distribuit in lichidele
organismului. Este un constituent de baza al plasmei sangvine, iar 60% din totalul sau se afla in lichidele
extracelulare (cele care scalda celulele). Prin prezenta sa in concentratie mare in sistemul circulator,
influenteaza tensiunea si are rol anticoagulant.
Impreuna cu un alt electrolit important, potasiu, sodiul intervine in mentinerea valorilor normale ale pH-
ului sangvin. Printre alte efecte benefice ale sodiului se numara si interventia sa in procesul de
metabolizare a nutrientilor, cu eliberare de energie pentru desfasurarea corecta a activitatii
organismului, precum si realizarea unei suprafete protectoare pentru mucoasa gastrica, impiedicand
astfel erodarea ei prin actiunea sucurilor digestive acide (cu aparitia ulterioara a ulcerului gastric).
 Surse alimentare de sodiu

Sodiul este un electrolit prezent in majoritate alimentelor, insa in cantitati variate. Cea mai cunoscuta sursa de sodiu
este banala sare de bucatarie (sub forma de clorura de sodiu). Alte surse naturale de sodiu sunt: laptele, sfecla de
zahar, telina si chiar apa plata (concentratia de sodiu difera, desigur, de la un produs la altul).

Sodiul se gaseste si in alimentele procesate care sunt disponibile in comert, cum ar fi: covrigei, chipsuri de cartofi, si in
cantitati importante in produsele din carne: sunca, bacon, carnati. Supele la cutie, cele instant, ketchupul si sucul de
rosii sunt si ele produse bogate in sodiu. De asemenea, toate produsele de la restaurantele de tip fast-food au un
continut ridicat in sodiu (chiar excesiv).

Sodiul este adaugat pe post de aditiv alimentar intr-o multitudine de produse si sub o gama variata de forme, ca de
exemplu: glutamat monosodic, nitrit de sodiu, bicarbonat de sodiu, benzoat de sodiu. Acesti aditivi condimenteaza
diferite sosuri: de soia, de rosii, de usturoi. In general, datorita faptului ca este atat de raspandit in natura si se gaseste
din abundenta in majoritatea produselor consumate zilnic, nu este necesara o suplimentare a aportului de sodiu prin
folosirea preparatelor sintetice (farmaceutice).
 Excesul si deficitul de sodiu

 Aportul in exces de sodiu printr-o dieta numita de specialisti hipersodata, are drept efect instalarea hipernatremiei (tulburare
electrolitica ce se caracterizeaza prin cresterea concentratiei de sodiu din sange). Cauzele aparitiei acesteia sunt: aport insuficient de
apa care determina retentie hidrosalina prin mecanism renal (mai ales in cazul persoanelor in varsta), dieta necorespunzatoare,
bogata in produse ce contin sare. Hipernatremia se manifesta prin letargie, iritabilitate, cresterea tensiunii arteriale.

In cazul persoanelor cu patologie preexistenta, cum ar fi insuficienta cardiaca congestiva (globala), nefropatii, ciroza, cresterea
nivelului de sodiu poate duce la decompensari, traduse prin instalarea edemelor si, in general, prin agravarea simptomatologiei.
Pacientii cu astfel de probleme medicale trebuie sa fie foarte atenti in ceea ce priveste consumul produselor bogate in sodiu si sa
consulte medicul in vederea intocmirii unui regim alimentar hiposodat adaptat organismului lor.
 Deficitul de sodiu sau hiponatremia, apare cand organismul pierde in exces acest electrolit, prin urina sau transpiratii (mai rar apare
datorita pierderilor prin materii fecale). Astfel de situatii pot sa apara vara sau dupa desfasurarea unei activitati fizice foarte intense,
in cazul in care persoana nu se hidrateaza corespunzator.

Totusi, datorita faptului ca sodiul este atat de raspandit in alimente, aceste situatii determina mai rar scaderi pana la niveluri
patologice ale sodiului. Pierderi masive de sodiu, cu consecinte grave asupra echilibrului mediului intern apar prin varsaturi (adesea
incoercibile), diaree sau prin utilizarea irationala a diureticelor (medicamente ce determina eliminarea masiva de apa si sodiu din
organism). Simptomele asociate hiponatremiei includ astenie, incapacitatea de concentrare, tulburari de memorie, greata
Recomandarile specialistilor

– Cantitatea de sodiu din dieta se masoara in mg, specialistii recomandand unui adult tanar sanatos, fara probleme
cardio-vasculare si renale, un aport de aproximativ 2300mg/zi, iar persoanelor cu hipertensiune arteriala un
maxim de 1500mg/zi. Deoarece sarea de bucatarie contine sodiu 40%, 2300 mg corespund unei linguri de sare. In
cazul pacientilor cu insuficienta cardiaca, nefropatii sau ciroza hepatica, necesarul este mult mai redus.

Cantitatea de sodiu continuta de sarea alimentara, luand ca unitate de masura lingura, este urmatoarea:
- 1/4 de lingura de sare contine 575mg sodiu
- 1/2 lingura de sare contine 1150mg sodiu
- 1/3 de lingura de sare are 1725mg sodiu
- 1 lingura plina are 2300mg sodiu.

O lingura de bicarbonat de sodiu contine 1000mg de sodiu.

Copiii si adolescentii nu au indicatii speciale referitoare la aportul de sare din dieta, insa parintii sunt sfatuiti sa ii
obisnuiasca cu regimuri cat mai sarace in sare, deoarece obiceiurile alimentare capatate in aceasta perioada le vor
influenta si alimentatia ca adulti.
 Sulf

 Sulful (numit și pucioasă) este elementul chimic cu simbolul S și cu numărul atomic 16. Este
un nemetal polivalent abundent în natură. În condiții standard de temperatură și presiune,
moleculele de sulf prezintă o aranjare octatomică, având formula S8. Sulful elementar este un
solid cristalin, de culoare galbenă. Din punct de vedere chimic, reacționează cu toate
elementele, mai puțin cu aurul, platina, iridiul, azotul, telurul, iodul și gazele nobile. Se află în
perioada a 3-a, în grupa a VI-a principală, fiind astfel un calcogen.
 Sulful este un element esențial în corpul tuturor organismelor vii, dar de cele mai multe ori
este întâlnit sub formă de compuși organici cu sulf sau sulfuri metalice, și foarte rar sub formă
elementară. Trei aminoacizi (cisteină, cistină și metionină) și două vitamine (biotină și tiamină)
sunt compuși organici cu sulf. De asemenea, mulți cofactori biochimici conțin sulf,
precum glutationul sau tioredoxina. Legăturile disulfurice S-S, numite și „punți de sulf”, au un
rol important în unele țesuturi animale, întrucât conferă putere mecanică. Astfel, proteina
numită cheratină, este insolubilă și se găsește în epiteliul extern, păr, unghii, pene, etc.
Sulful este o substanţă minerală, o pulbere de culoare galbenă, foarte importantă pentru
sănătate. Sursele alimentare din care poate fi asimilat în mod direct sulful sunt: gălbenuşul de
ou, usturoiul, ceapa, produsele ce conţin multe proteine (carnea, păsările domestice,
produsele marine), bobul şi sparanghelul.

Compuşii sulfului au un rol important în producerea energiei, în coagularea sângelui, în sinteza

colagenului (o proteină importantă, care este componentul de bază al oaselor, ţesuturilor fibroase, pielii,
părului şi unghiilor), a enzimelor (substanţe care accelerează miliardele de reacţii chimice ce au loc
permanent în organism).
Rezultatele unor cercetări recente arată că efectul curativ al usturoiului (remediu curativ pentru tot, ce
într-un fel sau altul, afectează starea sănătăţii dumneavoastră) în reducerea nivelului colesterolului în
sânge este, după toate probabilităţile, efectul compuşilor sulfului pe care îi conţine în cantităţi mari.
 Sulful și rolul lui în organism

 Mod de administrare
 Normele alimentare recomandate nu conţin recomandări referitoare la acest component alimentar, dar norma
zilnică, calculată pentru maturi, este de 500-1.000 mg. Această cantitate o veţi asimila fără dificultăţi din
alimentaţie. Până şi un vegetarian, care consumă mult usturoi şi ceapă, obţine din alimente doza zilnică de sulf.
 Medicii consideră că insuficienţa sulfului în organism provoacă dureri ale articulaţiilor, creşterea nivelului de zahăr
şi de trigliceride în sânge.
 Securitatea utilizării
 Unele persoane manifestă o alergie puternică la sulf şi la compuşii lui, inclusiv la alimentele şi medicamentele care
îl conţin. În astfel de situaţie nu trebuie să consumaţi suplimente de sulf. Sulful este cunoscut că unul dintre
mineralele cu rol important în tratarea pe cale externă a unor afecţiuni, dar foarte puţini dintre noi ştim şi faptul
că acesta, în compuşi diverşi, poate fi asimilat şi pe cale alimentară, ajutând astfel la eliminarea mai uşoară a
toxinele din corp şi îmbunătăţind simţitor activitatea sistemului muscular, a celui respirator şi a celui osos.
 Deficienţele de sulf (compuşi ai acestuia) în organismul nostru pot conduce la apariţia unor afecţiuni ale pielii, ale
sistemului osos, dureri ale muşchilor sau diferite inflamaţii.
 Simptomele dificientei de sulf
 – Sentimentul de lipsa de energie şi oboseală
 – Unghii şi păr care se rupe cu uşurinţă
 – Căderea părului şi încetinirea creşterii lui
 – Dureri ale încheieturilor
 – Piele uscată şi aspră
 – Îmbătrânirea pielii şi apariţia ridurilor
 – Incapacitatea de a digera grăsimi
 – Nivelul zahărului din sânge este instabil
 În special pielea, părul, unghiile şi muşchii au de câştigat printr-o alimentaţie bogată şi în sulf, dar la fel de
adevărat este ca şi oasele sau sistemul circulator îşi îmbunătăţesc activitatea în urma aportului util de sulf în
organism.
 Acest mineral este cunoscut de secole pentru abilitatea sa de a vindeca.
 Sinteza mai multor proteine necesită sulf, la fel cum se întâmplă şi cu fiecare celulă a
organismului nostru. Ţesuturile conducătoare se bazează pe prezenta sulfului pentru
a se forma. Acest mineral se găseşte în principali în muşchi, piele şi oase.
 Sinteza colagenului necesită prezenţa sulfului. Reglarea nivelului zahărului din sânge
necesită sulf, acesta fiind o componentă a insulinei.
 Sulful joacă un rol important în menţinerea echilibrului pH-ului şi este necesar
pentru producerea de energie. Protejarea organismului nostru de toxinele
dăunătoare, dar şi de radicalii liberi din mediul înconjurător este încă o slujbă a
sulfului.
 Vanadiu

– Vanadiul' este un element chimic cu simbolul V și numărul atomic 23. Este

un metal tranzițional moale, ductil, de culoare cenușiu-argintie. Formarea unui
strat protector de oxid stabilizează metalul față de oxidare. Vanadiul se găsește
în natură numai sub formă de combinații. El este rezistent la acțiunea acizilor
ca acid sulfuric și la ape sărate.
 Vanadium și rolul lui în
organismul uman
 Roluri vanadiu:
 este implicat in cresterea parului;
 participa la producerea de energie în organism, ca enzima pentru accelerarea reactiilor din
organism, în metabolismul glucozei in sange si in metabolismul grasimilor si al glucidelor;
 intervine in functionarea normala a tiroidei, fertilitate si productia de hormoni;
 scade nivelul colesterolului;
 contribuie la intarirea dintilor.
 Afectiuni datorate carentei de vanadiu:
 poate afecta capacitatea femeilor de a ramane insarcinate;
 anemie (prin incetinirea productiei de globule rosii), defecte in descompunerea fierului;
 oase si dinti fragile, formarea de cartilaje de slaba calitate.
– Inamici vanadiu:
– niveluri ridicate de acid clorhidric, aluminiu, vitamina C si fier.
– Necesar zilnic de vanadiu:
– necesarul zilnic de vanadiu este estimat intre 10 si 100 µg; intrucat necesarul de vanadiu este foarte mic, din cauza
toxicitatii posibile, nu se recomanda sa fie administrat suplimentar.
– Toxicitate si/ sau efecte adverse supradozare vanadiu:
– Daca nu se ia sub o forma naturala, vanadiul poate fi toxic. Pot sa apara urmatoarele efecte:
– reducerea creşterii;
– afectarea ficatului si a sistemului nervos;
– insuficienta renala;
– diaree;
– pierderea poftei de mâncare şi chiar moartea.
 Zinc

– Zincul este un element chimic important pentru funcţionarea celulei, inclusiv

pentru creşterea, repararea, diviziunea, diferenţierea şi activarea celulară. De
asemenea, joacă un rol în sinteza ADN-ului şi în copierea acestuia în ARN,
proces numit transcriere.
 Rolul zincului în organismul

 Mulţi oameni cunosc proprietăţile pe care le are zincul în apărarea împotriva gripei şi răcelii comune, respectiv
sunt antivirale şi de stimulare a imunutăţii. Cu toate acestea, beneficiile terapeutice ale acestui mineral şi
importanţa sa pentru sănătatea organismului nostru merg dincolo de rolul lui în răceala de sezon.
 Implicarea zincului în peste 300 de procese enzimatice explică motivul pentru care, chiar şi cel mai mic deficit
poate cauza efecte negative semnificative asupra sănătăţii unei persoane, în domenii precum imunitate, vedere,
reproducere, starea mintală şi sănătatea pielii şi a ficatului.
 Zincul este o componentă vitală pentru buna funcţionare a sistemului imunitar şi a procesului de creştere şi
dezvoltare. Funcţiile esenţiale ale corpului, precum coagularea sângelui, funcţia tiroidiană, digestia corectă a
proteinelor şi echilibrarea zahărului din sânge – toate depind de un nivel suficient de zinc. În plus, zincul este
necesar pentru curăţarea ficatului, repararea ţesuturilor şi oxigenarea organismului.
 Zincul se găseşte în cele mai mari concentraţii în muşchii scheletici şi oase, în ochi, păr, piele, prostată, pancreas,
ficat şi rinichi. Deficienţele de Zn, Mg şi vitamina D, omise, de obicei, pot afecta grav sănătatea persoanei.
 Zinucul

 Zincul este un element important pe care il gasim in drojdia de bere, cresson, ceapa, mazare, broccoli, fructe de
mare, peste.Proprietatile biologice sunt stimularea apararii imunitare si activarea functiilor sexuale.
Zincul reprezinta un microelement esential care se gaseste in organismul uman in cantitate mare, fiind
considerat, din acest punct de vedere, al doilea dupa fier. Studiile privind rolul zincului in organismul uman au
inceput si s-au extins rapid dupa anul 1961, cand Prasad a descoperit rolul sau in patologia umana.
Micronutritia include zincul in grupa oligoelementelor sau a microelementelor esentiale sub forma de urme,
alaturi de magneziu, fier, cupru, siliciu si, posibil, si rubidiu (care nu a fost inca recunoscut ca fiind esential, cu
toate ca se gaseste in permanenta in cantitate aproximativ constanta in corpul omenesc).

Corpul omenesc contine aproximativ 2,5 g zinc repartizat astfel: - circa 30 %, adica aproximativ 0,75 g, se
gasesc in sistemul osos; - circa 60 %, adica aproximativ 1,5 g, se gasesc in muschi; Absorbtia zincului se face in
principal la nivelul jejunului, printr-un mecanism care nu a fost inca pe deplin explicat. Transportul zincului in
celula intestinala se face astfel: - fie prin intermediul metaloproteinelor, sau a metaloenzimelor; fie prin fixarea
lui pe proteine cu masa moleculara scazuta.
La om, carenta in zinc se observa deseori si poate fi pusa usor in evidenta chiar si in tarile considerate a avea
un nivel de viata ridicat.
 Roul zincului

Rolul biochimic al zincului ne arata faptul ca acesta:

- intervine in activitatea a peste 200 enzime care actioneaza in organismul uman
- contribuie la stabilizarea structurilor proteinelor din organism
- joaca un rol important in exprimarea genelor, are rol in manifestarea caracterelor genetice.

Zincul intervine in functionarea urmatoarelor enzime principale:

1.Oxidoreductazele, ca de exemplu, alcool de hidrogenaza, citocrom reductaza, superoxid
dismutazele (zincul joaca un rol catalitic si partial structural).
2.Transferazele, ca de exemplu ARN polimeraza, ADN polimeraza, transcriptaza reversa (zincul
joaca un rol catalitic si partial structural).
3.Hidrolazele, ca de exemplu fosfatazele alcaline, carboxipeptidazele, amilaza, colagenazele,
elastaza, enzima de conversie a angiotensinei (zincul joaca un rol catalitic, partial structural si
cateodata de regulator).
4.Liazele, ca de exemplu anhidraza carbonica (zincul joaca un rol catalitic).
5.Ligazele, asa cum este ARN sintetaza (zincul joaca un rol catalitic).
 Zincul în organismul uman

– Absortia zincului de catre organismul uman este influentata de urmatorii factori:

1.Aminoacizii si proteinele alimentare favorizeaza absorbtia zincului. Histidina, aminoacizii cu
sulf si lizina maresc gradul de absorbtie a zincului si asigura eliminarea sa in materiile fecale.
2.Lactoza si glucoza maresc gradul de absorbtie a zincului dar si gradul de eliminare a sa prin
urina.
La doze mari, cuprul manifesta un efect competitiv fata de zinc. La doze mici, acest efect nu se
poate constata. La doze mari, acesta diminueaza absorbtia zincului dar creste gradul de eliminare
prin materiile fecale. Zincul interfereaza cu fierul mineral, dar nu interfereaza cu fierul heminic.
3.Fitatii au o actiune puternic antagonista fata de absorbtia zincului. Efectul fitatilor este
potentializat de prezenta Ca2+.
4.Alcoolul etilic diminueaza absorbtia zincului in organismul uman, mai ales cand se manifesta
fenomenul de intoxicatie cronica (alcoolism). Dimpotriva, vinul amelioreaza absorbtia zincului.
5.Vitamina B9 (acidul folic) inhiba absorbtia zincului prin formarea unor chelati insolubili.
6.Acizii grasi polinesaturati, cum sunt acidul linoleic si acidul linolenic, favorizeaza absortia
zincului de organismul uman.
 Zincul

– Zincul are o prezenta importanta in:

- metabolismul acizilor nucleici (replicarea si transcriptia ADN-ului in timpul
diviziunii celulare fiind dependenta de zinc)
- metabolismul proteinelor, unde joaca un rol indispensabil
- glicoliza, intervenind in procesul metabolic denumit „calea pentozelor“ si
in neoglucogeneza (zincul joaca rol in stocarea, sinteza si secretia insulinei la
nivelul celulelor pancreatice)
- metabolismul lipidelor si al acizilor grasi, interventia zincului avand rolul de
diminuare a riscului producerii arterosclerozei
- echilibrul acido-bazic, in sinteza hemoglobinei, in metabolismulandrogenelor, in
detoxificarea radicalilor liberi, in detoxicarea alcoolica
- metabolismul hormonal, la nivelul secretiei sau activitatii hormonale.
De asemenea, zincul poate interveni asupra fixarii tesuturilor.
Principalele semne clinice ale carentei in zinc sau ale hipozincemiei, sunt:
- pierderea gustului si a mirosului
- intarzierea cicatrizarii ranilor
- alterarea sistemului imunitar al organismului
- anorexiile, cu tulburari de gust, dermatite
- acrodermatite enteropatice (se datoresc unei carente genetice in zinc).

In cancerologie, este deseori observata hipozincemia.De asemenea, hipozincemia poate fi

observata si in alte specialitati medicale, ca de exemplu in: diabetologie, reumatlogie
inflamatorie, nefrologie, traumatologie, infectiologie, pediatrie.

Utilizarea terapeutica a zincului este foarte des practicata, dar, realizarea unui aport
monoelementar de zinc nu prezinta efecte performante, asa cum se intampla cand zincul se
administreaza insotit de micronutrienti complementari (vitamina B6 si alte vitamine din
grupa B, acizi grasi polinesaturati W-3, mangan, selenium, vitamina E).

Desigur, cel mai eficient mijloc de aport al zincului in organism este aportul alimentar.