Sunteți pe pagina 1din 51

ORGANOGRAFIA

PARTICULARITATI MORFOLOGICE
ale
VITEI DE VIE
• Necesitatea de a se obtine productii ridicate, de buna calitate si cu profit,
determină dirijarea cresterii si rodirii vitei de vie prin multiple si repetate
interventii tehnice. Ele nu se pot executa fara cunoasterea morfologiei si
anatomiei organelor vitei de vie. Aceleasi informatii privind particularitatile
morfologice si anatomice, asigura conditiile de intelegere si aplicare a
biotehnologiilor viticole, de sistematizare si identificare a speciilor si soiurilor de
vita de vie.

In functie de rolul pe care il indeplinesc in


viata plantei, partile componente ale vitei de vie se
pot grupa in:
organe vegetative (radacina, tulpina, frunza,
mugurele) si,
organe de reproducere (inflorescenta, floarea,
fructul, samanta).
PARTICULARITATI MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI
RADICULAR

• Radacina vitei de vie, prin elementele din care este


alcatuita, mod de legatura si etajare, formeaza un sistem
- sistemul radicular. Acesta este compus din axul si
ramificatiile radacinii.
• Dupa origine, radacinile sunt embrionare si adventive. In
cazul vitelor inmultite prin seminte radacinile
sunt embrionare. La acestea, axul radacinii se formeaza
din radicela embrionului provenita din samanta si se
numeste radacina principala (pivot).
• La cele inmultite vegetativ, radacinile sunt
adventive, axul radacinii provine dintr-o portiune de
tulpina (butasi, marcota) pusa la inradacinat
Etapele creşterii şi dezvoltării viţei de vie (adaptare după Meier
2001)
• 1. Dezvoltarea mugurelui
• 00 – conturarea mugurilor de culoare maro
deschis sau închis funcţie de soi;
• 01 – începutul umflării mugurilor
• 05 – sfârşitul umflării mugurilor „Faza
păroasă” cu perişori clar vizibili
• 09 –vârfurile frunzuliţelor lăstarilor sunt clar
vizibile
• 2. Dezvoltarea frunzeişi inflorescenţei
• 11 – apariţia primei frunzuliţe
• 13 – desfacerea a trei frunzuliţe pe lăstar
• 15 – frunze desfăcute şi apariţia primelor
inflorescenţe
• 55 – alungirea lăstarului cu frunze desfăcute
şi inflorescenţe
• 57 – inflorescenţe complet dezvoltate
• 61 – începutul înfloririi (10% capişoane
căzute)
• 63 – început de înflorire (30% capişoane
căzute)
• 65 – înflorire completă (50% capişoane
căzute)
• 68 – 80% capişoane căzute
Etapele dezvoltării viţei de vie
• 71- formarea fructelor:
scuturarea ultimelor flori
• 73 – creşterea incipentă a
boabelor
• 75 – boabe de mărimea bobului
de mazăre
• 77 – ciorchine aproape complet
format
• 81 – începutul coacerii; apariţia
culorii specifice soiului
• 89 - boabe pregătite pentru
recoltare
• 91 – după recoltare; maturarea
completă a lemnului
• 93 – începutul căderii frunzelor
• 97 – sfârşitul căderii frunzelor
RĂDĂCINA
Rădăcina viţei de vie este de tip rămuros si îndeplineste funcţii diferite. După origine
rădăcinile se împart în două grupe: rădăcini embrionare şi rădăcini adventive
Rădăcinile embrionare se întâlnesc la viţele înmulţite prin seminţe şi se caracterizează prin prezenţa
unei rădăcini principale pivotante pe care se formează rădăcini secundare sau de ordinul I, II, III, IV, etc. La
viţele înmulţite prin seminţe între rădăcină şi tulpină se găseşte o formaţiune care poartă denumirea de colet.
Rădăcinile adventive se întâlnesc la viţele înmulţite pe cale vegetativa.. Ele apar la nodurile butaşilor
sau marcotelor unde concentraţia substanţelor de rezervă este mai mare.

În funcţie de poziţia rădăcinilor pe butaş


Rădăcini inferioare care se formează la nodul
bazal al butaşului şi ajuta la aprovizionarea butucului cu
apă şi substanţe nutritive
Rădăcini mijlocii sau intermediare. Se formează
la nodurile situate la mijlocul butaşului şi sunt mai puţin
dezvoltate.
Rădăcini superioare. Se formează la nodurile
superioare ale butaşului, în stratul de sol de la suprafaţă.
Datorita condiţiilor favorabile, ele se dezvoltă în dauna
rădăcinilor din profunzime, acest lucru fiind dăunător
pentru viţa de vie deoarece aceste rădăcini sunt supuse
pericolului de îngheţ, secetă sau pot să fie tăiate cu
ocazia efectuării lucrărilor solului. Rădăcinile superioare
trebuie îndepărtate prin lucrarea de copcit.
Rădăcinile de rouă, care apar din altoi. Aceste
rădăcini trebuie îndepărtate (tot prin lucrarea de copcit),
ducând cu timpul la individualizarea altoiului de
portaltoi, anulând efectul altoirii.
După dimensiunile şi funcţiile pe care le îndeplinesc rădăcinile, acestea se clasifică în:
a) Rădăcini de schelet cu lungimea de 1-10 m, grosimea de 3-30 cm şi culoare maronie închisă,
îndeplinesc în principal rolul de fixare a plantei în sol, de conducere şi înmagazinare a substanţelor de
rezervă.
b) Rădăcini de semischelet, se mai numesc şi rădăcini de tranziţie, au dimensiuni 0,5-1m lungime
şi 1-3 mm diametru, culoarea maronie deschisă şi poartă pe ele rădăcinile active.
c) Rădăcini active (de hrănire sau absorbante) sunt de 1-4 mm lungime şi sub 1 mm grosime, au
culoare albă-străvezie şi sunt acoperite cu numeroşi peri absorbanţi. Ele îndeplinesc funcţii de:
creştere, respiraţie, de absorbţie a apei şi a sărurilor minerale.
Unghiul de creştere al rădăcinilor faţă de linia verticală care trece prin ax se numeşte “unghi
geotropic”. Unghiul geotropic reprezinta unghiul care se formeaza intre radacini si verticala locului, trecuta prin
punctul lor de origine. Marimea unghiului geotropic este invers proportionala cu toleranta la seceta a speciei sau a
soiului.
După valorile unghiului geotropic rădăcinile viţei de vie se clasifică în trei grupe:
a) Rădăcini cu direcţie de creştere verticală (pivotante), cu unghiul geotropic sub 30°.
b) Rădăcini cu direcţie de creştere oblică. Au unghiul geotropic cuprins între 30-60° .
c) Rădăcini cu direcţie de creştere orizontală (trasante). Au valorile unghiului geotropic de 60-
80°.
Rădăcinile pot să pătrundă în sol până la adâncimea de 3-6-10 m, însă marea masă a rădăcinilor
se găsesc la adâncimea de 30-70 cm. In plan orizontal rădăcinile sunt răspândite pe o rază de 1,5-2 m în
jurul butucului, cele mai multe fiind orientate pe intervalul dintre rânduri.
TULPINA
Tulpina este partea butucului viţei de vie pe care sunt amplasate toate organele supraterestre ale acestuia.
În cazul înmulţirii pe cale vegetativă (butăşire, marcotaj, altoire) tulpina are o porţiune subterană şi una
aeriană, separate între ele, în cazul viţelor altoite, prin zona de concreştere între altoi şi portaltoi (punctul de altoire).
Partea subterană (îngropată) a tulpinii păstrează lungimea iniţială a butaşului sau marcotei care a servit
la înmulţire. Pe această porţiune a tulpinii se formează rădăcini adventive, dispuse de regulă la noduri.
Zona de concreştere (sudare) între altoi şi portaltoi este situată la nivelul solului, recunoscută prin îngroşarea
neobişnuită a tulpinii şi prezintă o sensibilitate faţă de temperaturile foarte scăzute şi foarte ridicate, la secetă, astfel
că butucii necesită a fi protejaţi prin acoperire cu pământ.

Elementele lemnoase ale butucului condus în formă joasă (clasică)

Scaunul butucului se mai numeşte „cap”, „gâlmă” sau „buturugă” şi se găseşte deasupra
nivelului solului, având o înălţime de 20-30 cm.
Braţele sunt organe de schelet amplasate pe scaunul butucului. Braţele pot fi scurte de 20-30
cm, rigide şi îngroşate, purtând denumirea de „cotoare” şi lungi de 50-80 cm, mai subţiri şi mai
flexibile numite „corcani”.
Coardele de doi ani susţin pe ele coardele anuale care rodesc şi provin din coardele de rod
ale anului precedent. Ele sunt mai groase decât coardele de un an, au culoarea brună sau cenuşie.
Coardele de un an . Se găsesc amplasate pe coardele de doi ani sau pe celelalte elemente
lemnificate multianuale ale butucului. Coardele anuale provin din lăstarii lemnificaţi după căderea
frunzelor. Sunt alcătuite din noduri şi internoduri (meritale), au scoarţa aderentă şi prezintă însuşiri
(culoare, perozitate, striaţiune, etc.) specifice soiurilor.
Pe coardă, în dreptul nodurilor se găsesc muguri, cârcei, resturi de ciorchini şi uneori copili.
Internodurile (meritale) sunt porţiuni de coardă cuprinse între două noduri succesive.
Sunt considerate fertile coardele de un an situate pe lemn de doi ani, precum şi coardele
anticipate. Coardele pornite din muguri dorminzi nu sunt fertile.
Structura anatomică a coardei de un an.
Elementele lemnoase ale butucului condus în forme
semiînalte şi înalte
Gâlma, trunchiul, capul înălţat, cordoanele, lemnul de doi ani şi coardele de un an .
Gâlma este asemănătoare ca la forma joasă de conducere, cu deosebirea că are dimensiuni mult mai
reduse.
Trunchiul are o înălţime de 60-80 cm la viţele conduse în forme semiînalte, 100-200 cm la conducerea
înaltă, putând ajunge la lungimi de 8-10 m sau chiar mai mult în cazul viţelor conduse pe lângă case sau pe
sub balcoane.
Cordoanele sunt organe multianuale, au poziţie orizontală şi susţin pe ele elemente de rodire şi
înlocuire. Ele pot fi: unilaterale sau bilaterale, simple sau duble. Pe cordoane se găsesc verigi de rod (cep +
cordiţă) sau numai cepi.
Capul înălţat rezultă în urma tăierilor anuale la un anumit nivel şi este întâlnit la tipurile de tăiere
„pergolă raţională”, Guyot pe trunchi sau semitrunchi, etc. Pe capul înălţat se găsesc 2-4 verigi de rod
alcătuite din cepi de înlocuire şi coarde de rod de 8-12 ochi lungime.
Elementele lemnoase ale butucului rezultate în urma tăierii
A. Cepul provine prin scurtarea coardei anuale la 1-3 ochi.
După fertilitate cepii pot fi:
-cepi de rod (fertili), aceştia provin dintr-o coardă de un an plasată pe lemn de doi ani.
-cepi nefertili, sunt cepii care se găsesc plasaţi pe lemn de mai mulţi ani.
După scopul pe care îl urmărim, deosebim:
-cepi de înlocuire, au rolul de a forma coardele necesare înlocuirii lemnului care a rodit. Se obţin prin
scurtarea coardelor plecate din butuc sau situate pe braţe şi cordoane cât mai aproape de baza acestora. De
regulă, cepul de înlocuire se plasează sub elementul de rodire (coardă sau cordiţă);
-cepul de rezervă se lasă anual la baza tulpinii, braţelor sau cordoanelor pentru o eventuală înlocuire a
acestora. El provine de regulă dintr-o coardă lacomă scurtată la 1-2 ochi;
-cepii de siguranţă se întâlnesc la butucii conduşi în formă semiînaltă şi înaltă. Ei se lasă la baza
trunchiului şi au rolul de a produce 1-2 coarde care se îngroapă peste iarnă şi vor reface butucul în cazul
îngheţării acestuia;
B. Cordiţa provine dintr-o coardă fertilă scurtată la 4-7 ochi. Lăstarii plasaţi pe ea sunt de regulă lăstari
purtători de rod.
C. Coarda de rod rezultă din scurtarea coardei de un an plasată pe lemn de doi ani la anumite lungimi,
în funcţie de soi, vigoarea butucului, forma de conducere, etc. După numărul de ochi lăsaţi la tăiere:coarde
scurte care au 8-10 ochi;- coarde mijlocii care au 11-13 ochi;- coarde lungi care au 14-16 ochi;- coarde foarte
lungi de peste 16 ochi lungime.
În cazul tăierilor se întâlnesc şi combinaţii de elemente cum ar fi veriga de rod, biciul şi
călăraşul.
Veriga de rod este formată dintr-un cep de înlocuire şi o coardă de rod, sau dintr-un cep de
înlocuire şi o cordiţă .
Biciul provine dintr-o porţiune de lemn multianuală, care se continuă cu o porţiune scurtă de doi
ani şi se termină cu o coardă de rod.
Călăraşul este o cordiţă plasată în spatele unei coarde de rod, pe acelaşi suport cu aceasta.
MUGURII
Mugurii sunt formaţiuni meristematice complexe, în care elementele vegetative şi de reproducere se află
în stare de primordii, ei dau naştere la lăstari şi reiau ciclul biologic anual.
La vita de vie se intalnesc muguri solitari (cu un singur con de crestere) si muguri grupati (sub un
invelis de protectie comun), cunoscuti sub denumirea de complex mugural sau ochi. In functie de pozitia lor
pe lastar acestia pot fi: apicali (terminali) si laterali. Mugurii care apar si se formeaza la subsoara (axila)
frunzei poarta denumirea de axilari. Cei de la insertia lastarilor, respectiv coardelor, poarta denumirea de
coronari sau unghiulari. Mugurii de sub scoarta se numesc dorminzi, ei transformandu-se in lastari, numai in
anumite conditii.
După poziţia pe care o ocupă pe coarde, mugurii pot să fie laterali terminali şi coronari.
Mugurii apicali (terminali), situaţi în vârful lăstarilor şi coardelor, au un singur con de creştere
vegetativ, prin care se realizează creşterea în lungime. În climatul temperat, mugurii apicali şi o parte a
vârfului de lăstar nematurat sunt distruşi de brume şi îngheţuri.
Mugurii axilari (laterali) sunt situaţi pe lăstari şi coarde, la noduri, grupaţi sub formă de complex
mugural şi sunt protejaţi de un înveliş de protecţie comun.
Mugurii coronari sunt situaţi în partea bazală a corzii, foarte apropiaţi unul de altul. Ei pornesc greu în
vegetaţie şi de cele mai multe ori se transformă în muguri dorminzi. Lăstarii care pornesc din mugurii
coronari au o fertilitate redusă.
La viţa de vie mugurii sunt cunoscuţi în practica viticolă sub denumirea de „ochi”. Ochiul
reprezintă deci, un complex mugural, care se formează pe lăstari la subsuoara frunzelor.
Alcătuirea ochiului de iarnă
Ochiul de iarnă se prinde pe coardă prin intermediul unei formaţiuni numită periniţă.
Complexul mugural este alcătuit dintr-un mugure principal, muguri secundari şi muguri
terţiari.
Mugurele principal este situat în centrul ochiului de iarnă, este mai bine dezvoltat şi
prezintă sub formă de primordii organele viitorului lăstar. De regulă, mugurele principal
este fertil.
Mugurii secundari sunt situaţi de o parte şi de alta a mugurelui principal, sunt mai puţin
evoluaţi şi în majoritatea cazurilor sunt nefertili. Mugurii secundari pornesc în vegetaţie în
cazul îngheţării mugurelui principal.
Mugurii terţiari sunt cei mai puţin evoluaţi, sunt nefertili şi pornesc foarte rar în vegetaţie.
În cazul în care mugurele principal porneşte în vegetaţie, mugurii secundari şi cei terţiari se
transformă în muguri dorminzi, care dau naştere la lăstari lacomi.
• Mugure latent (dormind) cu trei potentiali muguri viabili
Structura unui ochi de iarnă
LASTARUL, FRUNZA ŞI
CÂRCELUL
Lăstarul
Lăstarii sunt organe
verzi care se formează din
muguri şi poartă pe ei frunze,
inflorescenţe şi cârcei.Toamna,
după schimbarea culorii
scoarţei din verde în maroniu şi
după căderea frunzelor, lăstarii
se transformă în coarde.
Lăstarul constituie un element
important pentru recunoaşterea
şi descrierea ampelografică a
soiurilor.
Lăstarul este alcătuit din
noduri şi internoduri care se
mai numesc meritale. Lăstarii
pot să fie netezi sau striaţi,
glabrii sau pufoşi, fiind coloraţi
în verde de diferite nuanţe.
• Lastarii proveniti din complexul mugural
sunt: principali (cand se formeaza din mugurele
principal), de inlocuire (din mugurii
stipelari), primari (de vara, copili) si lacomi.
Lastarii principali pot fi roditori sau neroditori.
Cei proveniti din mugurii dorminzi, existenti pe
lemnul mai batran de doi ani, sub scoarta, se
numesc lacomi.
• La subsuoara frunzei lastarilor principali
apar, anticipati, lastarii primari, de vara sau
copilii . Ei se formeaza din primul varf de
crestere vegetativ (mugurele primar) al
complexului mugural si au o comportare diferita
de cea a lastarilor principali. Copilii se
deosebesc de lastarii principali prin alungirea
primului internod si a unui numar mai redus de
noduri fara carcei.
• Lastarii au dimensiuni diferite, in functie
de faza de crestere. In sectiune transversala
lastarii vegetativi au forme asemanatoare cu cele
ale coardelor. Sectiunea deasupra nodului este
forma eliptica cu un usor intrand de partea
mugurilor.
• Lastarul la vita de vie, ca si copilul, este
alcatuit din internoduri (meritale), limitate de
noduri, asemanator coardelor. Pe lastari se prind
frunzele, mugurii, carceii, inflorescentele si
strugurii. Culoarea de baza a lastarilor este
verde, peste care la unele soiuri se suprapune
culoarea vinetie, castaniu - roscata s.a. Spre
sfarsitul perioadei de vegetatie, acestia capata
culoarea caracteristica soiului respectiv. Absenta
sau prezenta perilor pufosi, lungi si lanosi, scurti
si grosi sau scurti si pufosi este caracteristica de
specie sau soi.
După mugurii din care se formează, lăstarii se clasifică în: lăstari principali,
lăstari secundari, lăstari lacomi, lăstari de subsuoară (copili).
Lăstarii principali se formează din mugurii principali ai ochiului de iarnă, în
cele mai multe cazuri aceştia sunt fertili.
Lăstarii secundari provin din mugurii secundari ai ochiului de iarnă şi sunt
nefertili în majoritatea cazurilor.
Lăstarii lacomi se formează din mugurii dorminzi situaţi pe lemnul
multianual, au o creştere viguroasă, dar nu sunt fertili.
Lăstarii anticipaţi (copilii) se formează din mugurii activi de vară şi de cele
mai multe ori sunt fertili.
După fertilitate lăstarii pot să fie:
Lăstari fertili se găsesc pe elementele anuale (coarde, cordiţe, cepi) situate pe
lemn de doi ani şi poartă pe ei inflorescenţe (struguri).
Lăstari sterili se formează de regulă pe lemnul multianual şi sunt lipsiţi de
inflorescenţe. Lăstarii de acest tip se îndepărtează în proporţie de 15-30 % prin lucrarea
de plivit.
Frunza
Frunza se găseşte pe lăstari în dreptul nodurilor, dispusă altern. Ea este principalul organ
asimilator al viţei de vie. Se consideră frunză normală, tipică soiului, frunza inserată pe lăstarul
principal între nodurile 9-12.
Frunza este alcătuită din limb, peţiol şi teacă.
Limbul este lăţit, alcătuit din nervuri şi mezofil. În prelungirea peţiolului se află nervura
principală (mediană), de o parte şi de alta a acesteia pornesc câte două nervuri laterale, care pot fi
superioare sau inferioare.Conturul limbului este prevăzut cu numeroase incizii care determină
caracterul dinţat sau serat al frunzei.
Dinţii frunzei pot să fie simpli sau dubli. Inciziile care pătrund adânc în limb şi determină
adâncituri se numesc sinusuri şi împart limbul în mai multe porţiuni numite lobi. Sinusurile
peţiolare pot fi: în formă de U, V, acoladă sau liră.
După numărul lobilor frunzele sunt: întregi; trilobate; pentalobate; heptalobate sau
sectate.
Frunzareprezintă un „caracter tare” de recunoaştere şi descriere a soiurilor.
Peţiolul uneşte limbul cu teaca şi are diferite culori: verde, roz, roşu, putând fi glabru sau
pubescent.
Teaca este o porţiune lăţită cu ajutorul căreia frunza se prinde de lăstar în dreptul nodului
• Particularitati morfologice. Frunza la vita de vie este alcatuita din: limb, petiol si stipele.
• Limbul este alcatuit din mezofil si 5 nervuri principale, si anume: nervura mediana
(n.m.); doua nervuri laterale superioare (n.l.s.); doua nervuri laterale tertiare (n.l.t.) care sunt
plasate pe nervurile inferioare, la aproximativ 1 cm de punctul petiolar .
• Forma limbului este data de raportul dintre lungimea relativa a nervurilor principale
si de valoarea unghiurilor dintre nervuri. In cadrul aceluiasi tip de forma, determinat de
elementele enuntate, forma limbului este definita de numarul, forma si marimea lobilor, a
sinusurilor si dintilor. Limbul poate avea urmatoarele forme: rotund, reniform (Rupestris du
Lot), pentagonala (Feteasca neagra), cuneiform (Riparia gloire) si cordiform (Vitis
cordifolia). Dupa lungime, limbul poate fi: mic (< 15 cm), mijlociu (15 - 20 cm), mare (20 -
25 cm) si foarte mare (> 25 cm).
• Intre nervuri, frunzele prezinta intranduri care se numesc sinusuri. La o frunza se pot
intalni sinusuri laterale superioare si sinusuri laterale inferioare (in functie de nervura pe care
se sprijin; Sinusul (deschiderea) din dreptul petiolului se numeste sinus petiolar. Sinusurile
petiolare suntdeschise si inchise.
• Dupa numarul sinusurilor, deci si al lobilor, frunzele se clasifica in:
frunze intregi (Om rau), frunze trilobate (Muscat Ottonel), 5 lobate (Feteasca alba) . Exista
soiuri ale caror frunze se caracterizeaza prin aparitia a doi lobi suplimentari, pe lobul median
sau pe lobii inferiori, astfel incat frunza apare 7 lobata (Ceaus alb, Cabernet Sauvignon). La
unele soiuri de vita de vie se pot intalni si frunze sectate (Chasselas Cioutat) . Multe soiuri
nobile de vita de vie prezinta un polimorfism foliar accentuat. Pe acelasi butuc, chiar si pe
acelasi lastar se afla frunze intregi, trilobate si 5 lobate (grupa Pinot).
• Forma si marimea dintilor reprezinta caractere de recunoastere a soiurilor. In functie
de forma, dintii sunt unghiulari cu marginile drepte(Mustoasa de Maderat), cu
laturile convexe (Traminer roz). Dupa marime, dintii pot fi marunti (Berlandieri x Riparia
Kober 5 BB), mijlocii (Riesling italian) si mari (Riparia gloire).

The leaf of a grapevine
Cârcelul
Cârceii sunt organe filiforme cu rol de
fixare a plantei pe suporţi. Ei sunt lăsaţi pe
lăstar în dreptul nodurilor în partea opusă
frunzelor. Cârceii pot să fie monofili, bifili sau
trifili .

Fig. 19 Forma frunzelor


a – orbiculară; b – reniformă;
c – cordiformă; d – cuneiformă
• CArceii
• Acestia se formeaza la nodurile lastarilor, opus frunzelor. La
lastarii generativi, primele 7 - 9 noduri nu au carcei. Dispozitia
carceilor de la acest nivel in sus poate fi continua (la fiecare nod),
discontinua neregulata si discontinua regulata. Pe lastarii vegetativi,
primele noduri de la baza (1 - 4 mai rar 1 - 7) nu au carcei, de la
aceste nivele in sus asezarea este continua, discontinua regulata,
discontinua neregulata . Dispunerea carceilor reprezinta caracter de
specie.
• In sectiune transversala, carceii au forma circulara.
Grosimea lor nu este insa aceeasi de la baza spre varf, ea fiind mai
mare la baza. Sunt si genuri (Parthenocissus) la care varful este mai
dilatat. Dupa lungime, carceii pot fi scurti (la vitele cu internoduri
scurte si ramificare mare - Rupestris du Lôt) si lungi (la cele cu
internoduri lungi si ramificare redusa - Riparia gloire). Exista si soiuri
cu meritale relativ scurte, dar care au carcei lungi (Chasselas).
INFLORESCENŢA SI FLOAREA
Inflorescenţa
La viţa de vie, florile sunt grupate în inflorescenţe de tip racem compus. Inflorescenţele sunt
inserate pe lăstarii fertili, de obicei începând cu nodurile 3-5. De regulă, pe lăstar se întâlnesc 1-3
inflorescenţe, foarte rar se întâlnesc 4-6.
Ea este alcătuită din: peduncul; rahis (ax); ramificaţii de ordinul I, II, III; pedicele, care sunt ultimele
ramificaţii ale axului şi florii.

Pedunculul prezintă formă, mărime şi culoare diferită în funcţie de soi. El este mai lung la
soiurile pentru masă, comparativ cu soiurile pentru vin.
Rahisul (axul), se găseşte în prelungirea pedunculului, poartă pe el ramificaţiile secundare,
are lungime şi culoare diferită în funcţie de soi.
Ramificaţiile pornesc de pe rahis şi sunt de diferite ordine (I, II, III), ultimele ramificaţii
se numesc pedicele şi poartă pe ele acini (grupuri de butoni florali).
De obicei, într-o inflorescenţă se găsesc între 100-400 de flori.
Floarea viţei de vie este pe tipul 5 şi prezintă: receptacul, 5 sepale, glande nectarifere, 5 petale
sudate la vârf sub formă de clopot, androceu şi gineceu. Se deschide de sus în jos.
• Inflorescenta
• Florile la vita de vie sunt grupate in inflorescente. Numarul de inflorescente pe lastar este variabil. Astfel,
sunt soiuri la care pe lastar se gasesc: pana la o inflorescenta (Sultanina), 1 - 2 inflorescente (Chasselas blanc), 2-
3 inflorescente (Riesling italian) si 3 inflorescente (Aligote). Insertia primei inflorescente pe lastarii roditori se
face incepand de la nodurile 3 - 5 in sus, iar pe copili la nodurile 2 - 3, opus frunzelor.
• Inflorescenta la vita de vie este un racem compus si este alcatuita din: peduncul, rahis, ramificatii de
diferite ordine pe care se prind butonii florali.
• Pedunculul este variabil ca lungime si prezinta, nu departe de locul de insertie pe lastar, un nod, unde se
formeaza o ramificatie monofila.Rahisul sau axul inflorescentei realizeaza prelungirea pedunculului. Pe acesta se
prind ramificatii de diferite ordine. La varful ultimelor ramificatii tertiare se gasesc florile grupate cate 2 - 7
in acini.
• In functie de lungime , inflorescentele sunt: foarte scurte (< 6 cm), scurte (6 - 11 cm), mijlocii (11 - 16
cm), lungi (16 - 21 cm) si foarte lungi (> 21 cm). Inflorescentele au forma cilindrica, conica, cilindro-conica,
ramuroasa, uniaripata si biaripata.
• Floarea
• La Vitis vinifera floarea este pe tipul 5 si este alcatuita din: pedicel, receptacul, caliciu, corola,
androceu, gineceu si doua discuri nectarifere. Componentele florale sunt dispuse pe receptacul in
verticil. La inflorit, deschiderea florilor se face prin desprinderea petalelor de pe receptacul, ramanand
sudate la varf sub forma de capison . La putine soiuri petalele se desprind unele de altele la varf, ramanand pe
floare, deschiderea facandu-se in forma de stea (Braghina).
• In functie de gradul de dezvoltare a organelor si modul de polenizare, se pot intalni urmatoarele tipuri de
flori: flori hermafrodite normale morfologic si functional (cu staminele egale sau mai lungi decat pistilul,
inclinate la 45º, cu polen fertil si gineceu normal dezvoltat, ele sunt autofertile); flori hermafrodite morfologic
normale, dar functional femele - ginoice (cu staminele mai scurte decat pistilul, recurbate, cu polen steril, ele
sunt autosterile si intersterile); flori morfologic hermafrodite, dar functional mascule - androgine (cu stamine
normal constituite si gineceu putin dezvoltat); flori unisexuat femele (cu gineceu si fara stamine - Mourvedre)
si flori unisexuat mascule (cu androceu si fara gineceu - Riparia gloire).
• Polenul
• Graunciorii de polen fertil de la florile hermafrodite normale, hermafrodite functional mascule si
unisexuat mascule (in mediu uscat) au formaeliptica (asemanatoare cu a bobului de grau). Acestia, prezinta la
exterior trei deschideri (colpi), fiecare avand cate un por germinativ. La germinare, continutul graunciorului este
eliminat prin acest por.
• Graunciorii de polen steril (in mediu steril) au forma de cupa. Ei nu prezinta pori germinativi si au nucleii
degenerati.
Tipuri de flori: Flori hermafrodite normale, flori hermafrodite funcţional femele, flori
funcţional femele, flori hermafrodite funcţional mascule, flori unisexuat mascule, flori
unisexuat femele.
STRUGURII ŞI BOABELE
Strugurii
Strugurii provin din inflorescenţe după fecundarea florilor, formarea şi creşterea boabelor. Strugurii sunt
alcătuiţi din ciorchini şi boabe.
Ciorchinele este alcătuit din: peduncul, rahis şi ramificaţii de diferite ordine. Ultimele ramificaţii se
numesc pedicele şi se termină cu un disc numit burelet de care se prind boabele.
Pedunculul poate să fie lemnificat, semilemnificat sau ierbos.
Rahisul are ramificaţii de diferite ordine şi poartă pe el boabele.
• Fructul
• Fructul la vita de vie este o baca, rezultata din ovarul florii in urma proceselor de polenizare si fecundare.
• Forma boabelor este determinata de raportul care exista intre lungime si latime precum si de simetria partilor
determinata de ele. Dupa forma acestea pot fi: sferice (diametrul lungimii egal sau aproape egal cu cel al
latimii); discoidale (diametrul lungimii mai mic decat cel al latimii si raportul dintre lungime si latime mai mic de 1,
bobita fiind turtita la poli ); sferic turtite lateral (raportul dintre cele doua diametre putin mai mare decat
1); ovoidale (diametrul lungimii egal cu 1,1 - 1,3 din diametrul latimii); ovoidal ascutite cu varful
drept ; eliptice cilindrice .
• Culoarea pielitei se apreciaza si este tipica la coacere deplina; ea poate fi: galbena - verzuie (Gros Sauvignon),
galbena - brumata (Furmint, Grasa de Cotnari), galbena - aurie (Riesling italian), galbena - roza (Aligoté), roz (Traminer
roz), roz - gri (Pinot gris), rosie (Coarna rosie), neagra - gri (Negru moale), neagra (Negru vartos), neagra - violacee
(Oporto).
• Dupa consistenta, la coacere, miezul poate fi: carnos si crocant, carnos si moale, semizemos, mucilaginos si
zemos.
• Culoarea miezului. La majoritatea soiurilor speciei Vitis vinifera miezul este incolor, chiar daca pielita este
colorata. Soiurile vinifera cu miez colorat in rosu (tinctoriale) sunt putine (Gamay Freaux, Alicante Bouschet). Soiurile
de hibrizi producatori direct cu bobul negru, majoritatea au miezul colorat, tinctorial.
• Gustul este caracter de soi si este determinat de indicele gluco-acidimetric. Din acest punct de vedere se
deosebesc: soiuri nu prea dulci, cu nuante de acrisor, preferate in consumul pentru struguri de masa (Afuz Ali,
Cramposie, Muscat de Hamburg), soiuri foarte dulci (la care aciditatea este mascata) din care se prepara vinul de calitate
superioara (Grasa de Cotnari, Pinot gris, Traminer roz, Chardonnay). La aceste gusturi se pot adauga: dulce -
acrisor (Coarna alba, Coarna neagra), ierbos (Cabernet Sauvignon).
• Aroma apare in urma depunerii unor substante aromate in pielita (epicarp). Aceasta poate fi: de muscat, busuioc
sau tamaios (Muscat Ottonel, Muscadelle, Muscat de Hamburg, Tamaioasa romaneasca, Busuioaca de Bohotin mai
putin Traminer roz), de capsuna (Lidia, Ferdinand de Lesseps), foxata (Isabella).
• In general, forma strugurilor este aceeasi cu cea a inflorescentelor. Ea este conturata de lungimea ramificatiilor
de ordinul I care pornesc de pe axul rahisului. Din acest punct de vedere se intalnesc urmatoarele forme de
struguri: cilindrica - lungimea ramificatiilor de ordinul I este aceeasi pe intreg rahisul (Feteasca alba); conica -
lungimea ramificatiilor de ordinul I descreste de la baza spre varf (Traminer roz, Cabernet Sauvignon);cilindro-conica -
ramificatiile de la baza ciorchinelui au aproape aceeasi lungime, ramificatiile de ordinul I aflate spre varf descresc treptat
(Aligoté, Cadarca); ramuroasa - ramificatiile secundare sunt lungi, flexibile, strugurii sunt lacsi (Afuz Ali); uniaripata -
intalnita in cadrul oricareia dintre formele anuntate mai sus, una din ramificatiile de ordinul I (secundara) de la baza
rahisului se dezvolta mai mult, luand aspectul unei aripioare (Riesling italian);biaripati (Babeasca neagra).
• Dupa lungime, strugurii pot fi: mici (pana la 14 cm), mijlocii (15 - 22 cm), mari (25 - 30 cm) si foarte mari (peste
30 cm).
• Marimea strugurilor poate fi apreciata si in functie de greutatea lor: mici (sub 150 g); mijlocii (150 - 300 g);
mari (300 - 600 g) si foarte mari (peste 600 g).
În funcţie de forma lor strugurii pot să fie de mai multe feluri :

Mărimea strugurilor este determinată de lungimea şi greutatea acestora. După


aceste criterii strugurii pot să fie:foarte mici , struguri mici , struguri mijlocii, struguri mari
şi struguri foarte mari.
După desimea boabelor strugurii pot să fie:struguri foarte rari, struguri rari ,struguri
cu boabe dese , struguri cu boabele foarte dese
Boabele
Bobul din punct de vedere botanic este o bacă.Bobul este alcătuit din pericarp şi
seminţe. Pericarpul, la rândul lui, este alcătuit din: epicarp, mezocarp şi endocarp.Bobul se
caracterizează prin: formă, mărime şi culoare.
Forma bobului este dată de raportul dintre diametrul longitudinal şi cel transversal, putând fi:

Mărimea boabelor este dată de lungimea diametrului longitudinal şi de numărul de


boabe care intră într-un kg. Boabele pot fi: mici, mijlocii şi mari.
Culoarea boabelor este specifică pentru fiecare soi şi poate fi: galbenă verzuie, galben
pai, galbenă aurie, verde, roşie, cenuşie, neagră de diferite nuanţe.
Gustul bobului se apreciază la maturitatea deplină a strugurilor, este specifică soiului, putând
fi: fad, ierbos, tămâios, dulce acrişor etc.
Aroma boabelor este caracteristică pentru unele soiuri (Muscat de Hamburg, Italia,
Muscat Ottonel
• SAmAnTa
• Particularitati morfologice. Samanta este alcatuita din corpul
semintei si rostru sau cioc. Corpul semintei prezinta o fata ventrala
latita si o parte dorsala, mai mult sau mai putin bombata. Pe partea
ventrala se afla rafeul (proeminenta longitudinala care desparte
samanta in doua). De o parte si de alta a rafeului se afla doua
adancituri, care poarta denumirea de fosete.
• In prelungirea rafeului, opus rostrului, se gaseste un sant care
brazdeaza varful semintei numit silon. Partea dorsala prezinta (in
treimea superioara sau catre mijlocul semintei) o mica adancitura
numita salaza, ea reprezentand locul de patrundere a fascicolului de
vase libero-lemnoase.
• Forma semintelor este definita de raportul dintre marimea corpului
si rostrului Excluzand rostrul, semintele
sunt: rotunde si bombate(Chardonnay, Merlot), ovoide (Traminer
roz, Muscat de Hamburg), tronconic - turtite (Coarna neagra), conic
- alungite (Orlovi nogti).
• Dimensiunile semintelor sunt, in general, reduse. La soiurile speciei
Vitis vinifera, lungimea este cuprinsa intre 4,75 - 7,5 mm si grosimea
intre 2,9 - 4,25 mm, reprezentand 2,7 % din greutatea boabelor.
• Culoarea este variabila, inregistrand nuante diferite de la verzui
pana la masliniu, in functie de specie si soi.

S-ar putea să vă placă și