Sunteți pe pagina 1din 16

Disciplina: Drepturile Omului

Profesor coordonator: Asist. Univ. Alina Brihan


Studenţi: Sergiu David
Ioana Lipai
*Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului,
fiind consacrat încă din primele declaraţii de
drepturi, precum Magna Charta Libertatum, Petition
of Right sau Declaraţia de independenţă a Statelor
Unite.
*Reglementarea sa la nivelul legilor fundamentale ale
statelor lumii a devenit regulă în materie după cel de-
al doilea război mondial, urmare a consacrării sale în
cele mai importante acte internaţionale din acest
domeniu.
Declaraţia
universală a • „orice om are dreptul la viaţă,
libertate şi la inviolabilitatea
drepturilor persoanei".
omului (art.3)

• “1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este


protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată
Convenţia cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
Europeană unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal
când infracţiunea este sancţionată cu această
pentru Protecţia pedeapsă prin lege.
Drepturilor • 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată
prin încălcarea acestui articol în cazurile în
Omului şi a care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere
Libertăţilor absolut necesară la forţă :a. pentru a asigura
apărarea oricărei persoane împotriva violenţei
Fundamentale ilegale ;pentru a efectua o arestare legală sau a
împiedica evadarea unei persoane legal
(art.2) deţinute ;c. pentru a reprima, conform legii,
tulburări violente sau o insurecţie.
Pactul privitor • că „dreptul la viaţă este inerent
la drepturile persoanei umane. Acest drept trebuie
civile şi ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi
privat de viaţa sa în mod arbitrar".
politice (art.6)

• (1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul


la integritate fizică şi psihică ale
Constitutia persoanei sunt garantate.
Romaniei • (2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi
nici unui fel de pedeapsă sau de
(art.22) tratament inuman ori degradant.
• (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă
*Cazul I – RĂDUCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Ion Răducu, reclamantul în acest caz are cetăţenie română şi s-a născut în
anul 1939 în Alexandria. După decesul acestuia din 27 decembrie 2000, soţia
sa a decis continuarea demersurilor începute de reclamant în vederea
sesizării Curţii. Fost primar al Alexandriei, reclamantul a fost cercetat
pentru trafic de influenţă şi pus sub arestare preventivă în august 2000.

Ion Răducu reclamă în plângerea făcuta către CEDO faptul că în perioada


arestului preventiv monitorizarea conversaţiile telefonice a fost ilegal. De
asemenea, soţia acestuia susţine că Ion Raducu a murit ca urmare a îngrijirii
medicale deficitare primite în timpul arestului.

Plângerea are drept fond de acuzare art. 5, pct. 1 si 4 ( dreptul la libertate


şi siguranţă), art. 8 (dreptul la viaţa privată şi de familie) şi art. 2 (dreptul
la viaţă).
Decizia CEDO a fost aceea că
reclamantului i-au fost încălcate
drepturile menţionate în cererea
reclamantă, mai puţin a dreptul la
viaţă. Astfel, Curtea obligă statul român
la plata unor despăgubiri în valoare de
7000 euro, acestea reprezentând daune
morale în favoarea reclamantului. În
plus, tot cu titlu de daune morale
Curtea i-a mai revendicat reclamantului
din partea statului român şi suma de
150 euro drept cheltuieli de judecată.
*Cazul II - Baldovin vs. România

În iulie 2002, reclamanta a dat naştere unei fetiţe care a decedat


prin asfixie a doua zi dupa naştere. Deşi în momentul naşterii,
reclamanta a prezentat medicului de gardă, indicaţiile medicului
ginecolog care a îngrijit-o pe durata sarcinii, precum şi rezultatele
mai multor ecografii efectuate, din care reieşea că cezariana era
absolut necesară, medicul de gardă a provocat reclamantei
naşterea naturală.
S-a efectuat o autopsie, urmată de o contraexpertiză efectuată de
Serviciul de medicină legală Gorj, care preciza că decesul fetiţei a
fost cauzat de o asfixie provocată în momentul naşterii de cordonul
ombilical, existând o legătura de cauzalitate directă între decesul
nou-născutei şi modul în care a avut loc naşterea, ca urmare a
nerespectării recomandării pentru naştere prin cezariană
Reclamanta a făcut reclamaţie împotriva medicului de gardă, care, însa, a
fost respinsă de comisia de disciplină a Colegiului Medicilor Gorj.

Reclamanta a depus şi plângere împotriva medicului de gardă pentru


ucidere din culpă, urmată de deschiderea unei anchete de către Parchetul
de pe lânga Tribunalul Gorj.

În Avizul din 13 februarie 2003 solicitat de parchet, Institutul de


Medicină Legală Craiova preciza că a fost corespunzatoare
conduita terapeutica a medicului de gardă. Ulterior, Comisia
superioara medico-legală a Institutului Naţional de Medicină
Legală “Mina Minovici”, Bucureşti, a emis un aviz prin care a
aprobat avizul emis de Institutul de Medicină Legală Craiova.
Prin Rezoluţia din 4 iunie 2003, Parchetul de pe lânga Tribunalul
Gorj a dispus neînceperea urmării penale în cazul medicului de
gardă. Ca urmare a plângerii reclamantei, Judecătoria Târgu Jiu
decis trimiterea cauzei Parchetului de pe lânga Tribunalul Gorj în
vederea redeschiderii urmăririi penale împotriva medicului de
gardă.

Prin hotărârea definitivă din 11 octombrie 2004, Tribunalul Gorj a


admis recursul formulat de parchet şi medic şi a respins plângerea
reclamantei împotriva Rezoluţiei parchetului. Instanţa a hotărât ca,
potrivit legii, avizul Comisiei superioare medico-legale a Institutului
Naţional de Medicină Legală “Mina Minovici” era ultimul aviz care
putea fi solicitat de organele de ancheta şi că, întrucât comisia s-a
exprimat deja în speţă, nu se mai putea solicita niciun alt aviz sau
act medical pentru a servi ca mijloc de probă în cauza în care a fost
sesizată.
Curtea consideră că faptele
denunţate de reclamantă i-au
cauzat în mod cert suferinţa, pe
care simpla constatare a incălcării
art. 2 la care a ajuns nu o poate
compensa. Pronuntandu-se în
echitate, aceasta acorda
reclamantei 16.000 euro cu titlu
de prejudiciu moral.
*Cazul III cazul unui bolnav incurabil
Concret, în 10 aprilie, Curtea Europeană de la Strasbourg a constatat
că autorităţile române în cazul lui Stefan Panaitescu (decedat în
decembrie 2006-n.r.) i-au încălcat dreptul la viaţă, prevăzut de
articolul 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta este prima decizie în care judecătorii CEDO statuează faptul


că lipsa asisţentei medicale încalcă dreptul la viaţă, întrucât statele
care au ratificat Convenţia Europeană sunt obligate să ia toate
măsurile pentru protejarea cetăţenilor lor.

România în acest caz este condamnată pentru faptul că un pacient


bolnav de cancer nu a beneficiat de medicamente specifice
tratamentului, deşi bolnavul obţinuse în instanţă obligarea Casei
Naţionale de Asigurări de Sănătate, prin Ministerul Finanţelor, să-i
deconteze dreptul la tratament.
Pe de altă parte, hotărârea judecătorească irevocabila obţinută
de pacient nu a fost executată (Ministerul Justiţiei fiind
responsabil cu acest demers), iar Ştefan Panaitescu a decedat cu
mai bine de cinci ani înainte până ca CEDO să se pronunţe în cazul
său.

Instanţele romane au stabilit, în 2002, că familia lui Ştefan


Panaitescu a fost persecutată din motive etnice, între 1940 şi
1945, astfel că avea acces prioritar gratuit la asistenţă medicală
şi medicamente.

Bihoreanul Stefan Panaitescu, născut în 1944 la Aleşd, a reclamat


faptul că nu a avut acces la medicamente pentru tratarea
cancerului ce i-a fost descoperit. După moartea sa, în decembrie
2006, fiul reclamantului, Alexandru Panaitescu, a continuat
acţiunea.
Stefan Panaitescu, în aprilie 2005, a fost diagnosticat cu
cancer. În mai 2005, el a fost supus unei operaţii, într-un spital
public, fiindu-i extirpată o tumoră la nivelul rinichiului.

Constatând că i-au fost administrate vitamine şi ser fiziologic şi


nu un tratament specific pentru cancer, Panaitescu s-a adresat
Institutului de Oncologie din Cluj Napoca, care i-a recomandat
un tratament pe care a început să-l urmeze din iulie 2005, însa
pe cheltuiala proprie.

Fiindu-i imposibil să-şi finanţeze tratamentul, Panaitescu a


cerut de mai multe ori fondului de asigurări de a-i oferi gratuit
medicamentele de care avea nevoie, apelând şi la alte surse,
însa în zadar.
În noiembrie 2005, Panaitescu a acţionat în instaţă
autorităţile de sănătate române, pentru a i se rambursa
cheltuielile, judecătorii dându-i câştig de cauză. În
aprilie 2006, Panaitescu a obţinut o hotărâre
irevocabilă, autorităţile sanitare încercând fără succes
să se opună acestei decizii.

Curtea Europeană de la Strasbourg a statuat, prin


decizia din 10 aprilie 2012, în cazul Panaitescu versus
România, că statele au obligaţia nu numai să se abţină
de la a provoca moartea unei persoane prin măsuri
iregulare, dar, de asemenea, să ia măsuri pentru a
proteja vieţile celor aflate sub jurisdicţia lor.
Curtea Europeană consemnează că reluarea proceselor în
instanţă pentru recuperarea dreptului stabilit deja a coincis cu
deteriorarea sănătaţii pacientului, care s-a accentuat atunci
când nu a mai fost în măsură să-şi finanţeze tratamentul şi care
a dus la moartea sa, în decembrie 2006.

Dreptul reclamantului de a obţine un tratament medical gratuit


a fost în mod constant contestat de către autorităţile din
domeniul sănătăţii, pentru motive, în esenţă, birocratice, a
stabilit CEDO.
Judecătorii europeni au
decis ca Guvernul
României să-i plătească
despăgubiri de 20.000 de
euro lui Alexandru
Panaitescu.