Sunteți pe pagina 1din 37

DEFINITIVAT

PROFESORI
Tema III
Statutul epistemologic al pedagogiei

A. Formele educaţiei (formală,


nonformală, informală)

B. Domeniile educaţiei (intelectuală,


morală, estetică, fizică, tehnologică)

C. Noile educaţii
III. A. Formele educaţiei (formală,
nonformală, informală)
 caracterul social al educaţiei;
 complexitatea actului paideutic;
 finalităţile din ce în ce mai ample ale acestuia;
 exigenţele sociale pentru care personalitatea umană este format
 formare completă şi permanentă a personalităţii umane
Situaţiile formative sunt foarte diferite şi în cadrul lor se
manifestă grade diferite de intenţionalitate (atât la nivel de sub
cât şi de obiect al educaţiei) s-au identificat următoarele forme ale al
educaţiei: formală, nonformală şi informală.
Numite, uneori, „educaţii paralele” (nu în sens matematic,
trasee formative care nu se întâlnesc niciodată ci doar ca tipuri
diferite de influenţare), ele au făcut din ce în ce mai des obiectul
unor investigaţii sistematice, pe măsură ce s-a conştientizat impa
formativ în creştere al instituţiilor socio-culturale şi, mai ales, al
mediului socio-cultural şi chiar natural.
educaţia formală
educaţia formală reprezintă acea „educaţie
instituţionalizată, structurată în mod ierarhic,
gradată cronologic şi condusă de la centru; prin
tradiţie, ea a constituit centrul de interes al
politicii şcolare” (Th. La Belle), respectiv „un
ansamblu de activităţi pedagogice, care sunt
proiectate instituţional ca expresie a unei politici
educaţionale care stabileşte finalităţile, fiind
legiferate şi desfăşurate în cadrul unui sistem
naţional de învăţământ precis structurat,
ierarhizat gradual pe stadii de vârstă,
cuprinzând unităţi şi instituţii de învăţământ de
diferite tipuri şi niveluri”
caracteristici
este educaţia realizată în şcoală, (rezultă sinonimia educaţie formală-
educaţie şcolară), prin intermediul întregului sistem / proces de
învăţământ;
ansamblu de influenţe intenţionate, organizate, sistematice,
proiectate, concepute din perspectiva unor macrofinalităţi
educaţionale cunoscute;
proces intensiv (nu în sens pur cantitativ sau ca durată-10, 12, 15 ani
ci prin valoarea elementelor achiziţionate , fundamentale pentru
întreaga evoluţie ulterioară a personalităţii);
presupune prezenţa şi acţiunea unui personal special pregătit în acest
sens, personalul didactic ( de unde şi necesitatea unei pregătiri de
calitate a viitorilor formatori);
cadru material special organizat , cu dotări specifice, cu conţinuturi
selectate şi structurate pe baza unor principii psihopedagogice,
sintetizate în planuri, programe şi manuale şcolare;
cunoaşte o evaluare socială - ea fiind supusă comandamentelor
societale de formare umană şi profesională trebuie să dea în mod
global măsura rezultatelor sale. Pornind de la evaluarea realizată de
fiecare cadru didactic şi fiecare şcoală din perspectiva aceloraşi
macroexigenţe se ajunge la examenele naţionale (examenele de
capacitate şi de bacalaureat).
limite
organizarea pe bază de planuri şi programe şcolare
fărâmiţează conţinutul educaţiei, îngreunând procesul
de realizare a conexiunilor şi sintezelor interdisciplinare;
caracterul obligatoriu, şi prin aceasta coercitiv diminuează
motivaţia învăţării;
predispune către rutină şi monotonie;
centrarea pe performanţele înscrise în programele şcolare
antrenează o anumită rutină care, în baza unor soluţii
verificate, poate produce eficienţă dar care lasă,
concomitent, destul de puţin loc imaginaţiei, creativităţii,
noului;
pasivitatea metodelor educative , centrate, adesea, doar
pe transmiterea clară şi rapidă a conţinuturilor;
generează tendinţa de „îngurgitare” a cunoştinţelor ;
lipsa de flexibilitate a conţinuturilor şi a modalităţilor
de organizare/desfăşurare a procesului educativ.
educaţia nonformală (Th. La Belle)
„orice activitate organizată în mod sistematic, creată în afara
sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare
subgrupelor specifice populaţiei (adulţi şi copii)”
Modalităţile de realizare (în funcţie de scopul lor
fundamental):
adâncire a cunoaşterii, autoeducaţie şi petrecere a timpului
liber - educaţie nonformală perişcolară - realizată de
mediul socio-cultural şi instituţiile sale (familia, şcoala,
organizaţii de copii şi tineret, excursii, acţiuni social culturale,
muzee, biblioteci, biserică, mass-media);
perfecţionare profesională şi/sau civică - educaţie
nonformală paraşcolară - realizată ca activităţi de
optimizare, reciclare (prin universităţi, şcoli, firme, asociaţii,
ONG-uri) şi derulate de mediul socio-profesional;
egalizare a şanselor la educaţie pentru categorii sociale
defavorizate: săraci, analfabeţi, persoane cu nevoi speciale
(Landsheere).
educaţia informală “(Th. La Belle)

este asimilată cu „procesul ce durează o viaţă,


prin care fiecare persoană dobândeşte
cunoştinţe, îndemânări, aptitudini şi înţelegere
din experienţele zilnice “
caracteristici
cuprinde totalitatea influenţelor ce se situează în afara unui
cadru organizat, instituţionalizat, practic din partea întregului
mediu de viaţă;
include un ansamblu de influenţe neintenţionate sau puţin
intenţionate, neorganizate, întâmplătoare, eterogene dar
masive, din punct de vedere cantitativ (ceea ce determină
sinonimia educaţie informală-educaţie incidentală), libere de
orice formalizare;
se realizează prin infuzarea implicită cu mesaje educative a
celor mai multe
dintre interacţiunile la nivel social, cultural, stradal şi
decodificarea lor personalizată;
îşi subsumează influenţe ce pot fi polarizate sub aspect
axiologic (mass-media, strada, grupul de prieteni, reclamele,
vitrinele pot propune atât pseudovalori: stridenţă, exagerare cât
şi nonvalori: violenţă, vulgaritate, kitsch) ceea ce îngreunează
demersurile educaţiei formale şi nonformale.
raporturile dintre ele
interdependenţă
din perspectiva unei concepţii sistemice, globale (holiste)
asupra educaţiei, (Ph. Coombs, P. Lengrand, Th. La Belle)
Graniţele rigide dintre cele trei forme ale educaţiei trebuie
depăşite pentru că personalitatea umană se formează prin
sinteza tuturor influenţelor primite;
Între ele există penetraţie şi interacţiune
se pot desfăşura simultan sau succesiv, uneori în acord între
ele, alteori în contradicţie (Th. La Belle.
Consecinţe pentru educaţia formală, aceea dintre ele care
deţine, totuşi, poziţia centrală în actul formării umane.
Dacă influenţele sunt convergente, înseamnă că educaţia
formală trebuie să integreze, folosească, valorifice ceea ce a
fost primit pe canal nonformal şi informal.
Dacă influenţele sunt divergente, rolul şcolii va consta într-un
efort de diminuare a influenţelor negative sau de
autocorectare, atunci când ea însăşi alunecă în tradiţionalism şi
ultraconservatorism.
raporturile dintre cele trei forme ale educaţiei, sunt
necesare şi posibile
necesare în măsura în care şcoala mileniului III nu
mai poate fi „surdă” faţă de mesajele venite pe
celelalte canale, cu atât mai mult cu cât impactul
acestora asupra personalităţii umane este în creştere.
Mai mult, o luptă de concurenţă cu acestea ar putea
să-i ştirbească prestigiul şi să-i reducă clientela, pe
măsură ce conţinuturile, metodele şi mijloacele cu
care operează celelalte două sunt mai atractive,
variate, interactive şi personalizate.
posibile pentru ca modul de organizare şi
desfăşurare a educaţiei formale permite operarea unor
deschideri (şi trebuie să o facă într-o manieră mai
amplă) spre acumulările realizate de elevi din alte
surse, chiar dacă acestea sunt inegale, variate şi chiar
contradictorii sub aspect axiologic.
B. Domeniile educaţiei (intelectuală, morală,
estetică, fizică, tehnologică)
Educaţia intelectuală este aceea care da expresie
nevoii omului de a şti şi care va apela, în acest
sens, la valorile ştiinţei, în principal la ADEVĂR.
Etimologia latină a termenului intellectus, tradus cu
minte, gândire, raţiune, act raţional susţine
perspectiva sugerată anterior şi permite sinonimia
dintre educaţie intelectuală şi educaţie prin şi pentru
ştiinţă.
Educaţia intelectuală asigură întregul sistem de
premise necesare realizării calitative a tuturor
celorlalte componente ale educaţiei (oricare dintre
ele presupunând, obligatoriu, achiziţii cognitive)
devenind, fundamental, un proces generator al
formării omului în general, şi al omului de cultură, în
special
educaţia intelectuală - definiţie
Acea componentă a educaţiei care, prin
intermediul valorilor ştiinţifice şi umaniste pe
care le prelucrează şi transmite, contribuie la
formarea şi dezvoltarea tuturor capacităţilor
intelectuale, funcţiilor cognitive şi
instrumentale, schemelor asimilatorii,
structurilor operatorii precum şi a tuturor
mobilurilor care declanşează, orientează şi
întreţin activitatea îndreptată în această
direcţie.
sarcinile educaţiei intelectuale
a) informarea intelectuală – vizează cantitatea şi
calitatea informaţiilor ştiinţifice şi umaniste ce vor fi
transmise/asimilate.
Una dintre cauzele care agravează problematica
educaţiei intelectuale contemporane este explozia
informaţională, (având ca efect dublarea volumului
informaţiei o dată la 10-15 ani) şi accelerarea uzurii
morale a informaţiei.
Întrebările repetate ale specialiştilor care acţionează în
perimetrul său vizează: Cât?, Ce? Cum? să se
transmită, întrebări care privesc necesarele procese
de selectare după criterii logice, epistemologice şi
pragmatice, respectiv de transmitere şi asimilare a
conţinuturilor după relevanţa lor formativă (cel puţin
din domeniile matematicii şi ştiinţelor naturii, sociale,
limbilor, tehnicii şi tehnologiei, artei).
b) formarea intelectuală – vizează efectele asimilării
acestor informaţii asupra intelectului uman în dezvoltare.
Ea presupune stabilirea unei interacţiuni informaţie-subiect în
vederea stimulării transformărilor şi restructurărilor psihice, a
creşterii capacităţilor de autoreglare şi acţiune a subiectului.
Informaţia devine un mijloc în vederea dezvoltării
maxime a tuturor proceselor şi capacităţilor intelectuale
necesare unei activităţi independente şi creatoare.
Dintre capacităţile intelectuale se disting, sub aspectul valorii
lor cele care se reunesc, generic, sub denumirea de
capacitate de cunoaştere: capacitate de observare,
gândirea, memoria, imaginaţia, operativitatea acestora şi
capacitatea creativă.
Cele mai importante „produse” ale dezvoltării intelectuale
sunt: stimularea creativităţii şi asimilarea de către elevi a
metodelor şi tehnicilor de muncă intelectuală (învăţarea
cunoştinţelor; exersarea intelectuală; motivaţia învăţării,
dorinţa de studiu) având ca efect constituirea stilului de
muncă intelectuală al elevului.
modalităţi de acţiune
folosirea unor instrumente auxiliare pentru
îmbogăţirea cunoştinţelor şi rezolvarea sarcinilor de
învăţare (dicţionare, enciclopedii, surse mass-media);
formarea priceperilor de utilizare a surselor
documentare şi de stocare a informaţiei (plan de
idei, idei principale, fişe bibliografice, de lectură,
conspecte);
procedee speciale ale învăţării (tehnica învăţării
selective, integrate, combinate);
familiarizarea elevilor cu tehnici de observare şi
experimentare, cu priceperea de a observa şi
investiga fenomenele realităţii;
familiarizarea elevilor cu strategii creative în
rezolvarea sarcinilor
educaţia morală
educaţia morală: este demersul formativ care
urmăreşte modelarea personalităţii morale prin
cunoaşterea şi interiorizarea valorilor şi normelor
morale şi transpunerea lor în conduita morală dorită
de societate.
După I. Grigoraş, înseamnă „ un factor al trecerii de la
morală la moralitate”.
Educaţia morală este aceea care va da expresie
nevoii de BINE a omului asigurând, ceea ce în opinia
lui Rene Hubert este cel mai dificil, anume educaţia
voinţei, ca instrument fundamental de asigurare a unui
raport optim între individ, cu nevoile sale specifice,
şi societate, cu mecanismele sale coercitive şi
modelatoare.
scopul acesteia îl reprezintă formarea individului ca
subiect moral.
finalităţile educaţiei morale
formarea conştiinţei morale ; formarea conduitei morale şi
formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter.
1. formarea conştiinţei morale presupune 3 dimensiuni:
cognitivă; afectivă; volitivă.
1.1. dimensiunea cognitivă (instruirea morală) se referă la
informarea beneficiarului cu conţinuturile/cerinţele specifice
valorilor morale, normelor şi regulilor morale. Acesta trebuie să
le cunoască şi să le înţeleagă, concomitent cu zona de
permisivitate şi interdicţii pe care le asociază. Rezultatul:
formarea reprezentărilor, noţiunilor şi judecăţilor morale;
1.2. dimensiunea afectivă (trăirea valorilor morale,
sentimente, emoţii) permite trecerea cunoştinţelor morale în
conduită şi formarea atitudinilor morale (faţă de societate, faţă
de muncă şi faţă de sine);
1.3. dimensiunea volitivă vizează educarea voinţei, a
capacităţii de a depăşi obstacolele întâlnite (interne – date
de lupta dintre moral individuală şi morala socială, sentimentele
personale şi comandamentele sociale; externe – tentaţii,
exemple greşite). Ea presupune formarea unor trăsături cum
sunt: perseverenţă, consecvenţă, independenţă, iniţiativă, curaj.
2. formarea conduitei morale şi a trăsăturilor de voinţă şi
caracter– se referă la ansamblul faptelor morale, modul în care
se produce manifestarea comportamentului moral, obiectivarea
conştiinţei morale în fapte şi acţiuni, în acord cu convingerile
morale ale individului. Elementele sale structurale sunt:
a) deprinderile morale reprezintă componente automatizate
ale conduitei ce se formează ca răspuns la anumite cerinţe
care se repetă în condiţii relativ identice (deprinderea de a
spune adevărul, de a fi punctual, de a fi ordonat, politicos);
b) obişnuinţele morale implică în plus faptul că acţiunile
automatizate au devenit o trebuinţă internă. Graniţa dintre cele
două este trecută atunci când deprinderii, automatizate şi
intrate în stereotipie, i se asociază un impuls lăuntric, o nevoie
specifică a persoanei (deprinderii de a fi ordonat i se asociază
nevoia de a fi mereu ordine, de a cere şi celorlalţi ordine,
respingerea dezordinii, ceea ce înseamnă transformarea
deprinderii în obişnuinţă).
Prin deprinderi şi obişnuinţe morale se realizează concordanţa
dintre conştiinţa morală şi conduita morală.
c) trăsături pozitive de caracter – acestea sunt
expresia personalizată a normelor şi valorilor morale,
rezultatul interiorizării acestora până la nivelul
stabilizării lor în conduită.
În structura personalităţii, conştiinţa şi conduita
morală se prezintă sub forma unui sistem între ale
cărui elemente se stabilesc relaţii care se transformă
permanent, cu particularităţi distincte de la un stadiu al
dezvoltării la altul, de la un individ la altul.
Formarea subiectului moral este un proces de
interiorizare continuă a moralei sociale. Pe măsură ce
trecem de la un stadiu la altul, rolul factorilor externi
este preluat treptat de cei interni, subiectul acţionând
tot mai mult sub impulsul conştiinţei sale morale.
educaţia estetică
educaţie estetică – este acea componentă a
educaţiei care urmăreşte, după I. Nicola, pregătirea
elevului pentru actul de valorificare (receptare,
asimilare) şi de creare a valorilor estetice.
educaţia estetică este, după G. Văideanu şi Ş.
Bârsănescu, „pregătire sistematică în vederea
perceperii profunde şi juste a frumosului din natură,
societate şi artă, precum şi educarea multilaterală prin
frumos” (apud 6, p.178).
S. Cristea o defineşte ca reprezentând „activitatea de
formare – dezvoltare a personalităţii umane prin
intermediul valorilor frumosului din artă, societate,
natură, receptat, evaluat şi cultivat la nivelul
sensibilităţii, al raţionalităţii şi al creativităţii umane”.
niveluri
1. informativ - teoretic care vizează instruirea
estetică a elevilor, instrumentarea estetică a acestora
prin familiarizarea lor cu cunoştinţe din domeniul
diferitelor arte precum şi cunoaşterea unor priceperi şi
deprinderi necesare desfăşurării procesului de creaţie
(cunoştinţe despre: curente şi stiluri, istoria artei, viaţa
şi opera marilor creatori, limbajul artelor, filosofia artei,
tehnici de combinare a culorilor, sunetelor, proporţiilor,
compoziţie sau interpretare);
2. formativ – aplicativ care se realizează prin
contactul nemijlocit cu un obiect estetic; se referă la
receptarea frumosului, trăirea unor emoţii estetice şi
impactul pe care acestea le au asupra evoluţiei, în
timp, a personalităţii umane. Pe această cale
receptorul se sensibilizează iar experienţa sa se
îmbogăţeşte prin declanşarea emoţiei şi a trăirii
estetice.
obiective generale
a. receptarea frumosului din artă, societate, natură
prin mijloace senzoriale (percepţia estetică), raţionale
(cunoaşterea estetică), afective (sentimentele
estetice), motivaţionale (interesele estetice), integrate
la nivelul gustului estetic;
b. evaluarea frumosului din artă, societate, natură
prin formarea atitudinilor estetice şi a capacităţii de
decizie estetică („discernământ estetic”);
c. crearea frumosului în artă, societate, natură la
nivel de proces-produs-trăsătură generală a
personalităţii umane, cu semnificaţie individuală,
particulară, socială.
modalităţi de realizare a educaţiei estetice
educaţia estetică prin literatură – cunoaşterea
operelor literare cât şi trăirea unor sentimente şi emoţii
estetice, vibraţie interioară specifică. Realizarea ei se
poate face prin: lecţia de literatură, lecţiile de
compunere, cercuri literare şi dramatice, audiţii
radiofonice, concursuri şi serbări şcolare, îndrumarea
şi controlul lecturii suplimentare a elevilor;
educaţia estetică prin muzică – prin specificul ei,
muzica are o puternică forţă expresivă. Forme de
realizare: lecţia de muzică, ansamblul coral, audiţiile
muzicale, participarea organizată la concerte,
concursurile muzicale, formaţiile muzicale, cercurile
muzicale (de interpretare şi creaţie);
educaţia estetică prin arte plastice – linia, culoarea
şi forma imprimă imaginii artistice un specific aparte.
Modalităţi de realizare: lecţia de desen, lecţia de
abilităţi plastice; vizitarea muzeelor şi expoziţiilor;
cercurile de arte plastice;
educaţia estetică în cadrul orelor de orientare şi
consiliere – se impune mai mare concentrare a
acestora pe aspecte practice, concrete, educative
(estetică a imbrăcăminţii, a spaţiului public, a
raporturilor interumane, a limbajului) decât pe
instruirea estetică, percepută ca un fenomen
neinteresant şi depărtat de preocupările tinerilor.
Aceştia trebuie întrebaţi asupra aspectelor care
prezintă interes pentru ei şi activitatea trebuie
concepută pornind de aici şi focalizând-o, în acelaşi
timp, pe problematica valorilor morale şi estetice
autentice;
educaţia tehnologică
„Dacă există o problemă de răscruce, prin care toate
celelalte probleme au trecere, atunci aceasta este cea
a conexiunilor de determinat şi de introdus în
practica educativă între învăţământul general şi
lumea muncii”.
Soluţia este pătrunderea tehnologiei în
învăţământul obligatoriu ca disciplină cu funcţie
culturală, formativă şi orientativă.
educaţia tehnologică este acea componentă a
educaţiei integrale care urmăreşte reglarea
raportului dintre formarea personalităţii umane, pe
de-o parte, şi tehnică-tehnologie, pe de altă parte,
din perspectiva inserţiei socio-profesionale şi
adaptării cu succes la lumea muncii.
argumente
argumentul ontic: tehnica face parte din viaţa noastră; stilul de
viaţă al omului contemporan se defineşte şi se afirmă şi în
raport cu tehnica şi valorile tehnologiei. Civilizaţia
contemporană este marcată de tehnică;
argumente etice: sunt necesare atât o valorizare etică a
progresului tehnologic, dezvoltarea unei conştiinţe a progresului
tehnic pentru a preveni consecinţele aplicării premature sau
fără discernământ a rezultatelor;
argumente de ordin intelectual: cultura tehnologică este o
parte importantă a culturii generale. Sensul formării intelectuale
s-a schimbat esenţial ca urmare a progreselor tehnice şi
tehnologice şi a integrării acestora în contextul educaţiei
şcolare. A fi format din punct de vedere intelectual implică şi
asumarea unei culturi tehnologice, stăpânirea unor priceperi şi
capacităţi tehnice, definitorii pentru stilul de viaţă intelectuală;
argumente de ordin pragmatic: atâta timp cât şcoala îşi
asumă responsabilităţi în materie de orientare şi formare
profesională, nu va putea ignora evoluţiile, chiar revoluţia
produsă în lumea profesiunilor prin asumarea progreselor
tehnicii.
sarcinile educaţiei tehnologice
1. formarea orizontului cultural-profesional – ansamblul cunoştinţelor
necesare pentru orientarea în domeniul unei profesiuni sau al unui
ansamblu de profesiuni;
2. formarea unor capacităţi şi deprinderi practice în vederea
desfăşurării unor activităţi productive: gândire tehnică (schiţe, planuri),
imaginaţie spaţială, capacitate senzorio-motorie (percepţie spaţială,
sensibilitatea analizatorilor, dexteritate manuală – viteză, precizie, ritm),
priceperi şi deprinderi practice (a citi o schiţă, a monta/demonta, a
măsura);
3. familiarizarea elevilor cu diferite profesiuni şi formarea
intereselor pentru acestea –
a. orientarea spre un grup de profesii prin: cunoaşterea specificului,
condiţiilor de muncă, locului, importanţei pentru economia naţională, a
condiţiilor de natură teoretică şi practică pentru exercitarea ei,
declanşarea unor interese şi preferinţe profesionale;
b. formarea interesului şi pregătirea alegerii profesionale (se
conturează relaţia dintre posibilităţile şi capacităţile individuale, pe de-o
parte, şi preferinţele şi dorinţele sale, de cealaltă parte.
c. asigurarea competenţei profesionale – este antrenată de un
echilibru necesar între profesionalism (ca un câmp general al
performanţelor) şi specializare (ca o adâncire a pregătirii profesionale
generale)
educaţie fizică
modalitate de „dezvoltare armonioasă a
personalităţii umane, prin asigurarea unui echilibru
funcţional între componentele acesteia, îndeosebi
între cea fizică şi cea psihică”, realizată printr-un
„ansamblu de activităţi pedagogice care urmăreşte
dezvoltarea armonioasă şi călirea organismului
elevilor, păstrarea sănătăţii, asigurarea dezvoltării
VÎRF (viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă)”;
„activitate de formare-dezvoltare corporală necesară
pentru asigurarea şi cultivarea valorilor sănătăţii
omului, respectiv a „stării de echilibru şi funcţionare a
organismului” ;
„dezvoltare armonioasă şi normală a organismului, de
întărire a sănătăţii şi cultivare a unor calităţi fizice
necesare pentru menţinerea capacităţilor funcţionale
şi de muncă ale individului” .
obiective, sarcini
a. întărirea sănătăţii, dezvoltarea şi fortificarea fizică a organismului
prin asigurarea proceselor de creştere; dezvoltarea calităţilor fizice de bază;
formarea deprinderilor motrice; corectarea unor deficienţe fizice;
b. dezvoltarea din punct de vedere psihic şi formarea personalităţii
umane presupune dezvoltarea tuturor categoriilor de procese şi trăsături:
1. procese: cognitive – percepţie, spirit de observaţie, gândire, imaginaţie;
afective – stări pozitive, stenice (vioiciune, bucurie, satisfacţie, emoţii şi
sentimente estetice, încredere în forţele proprii, încordare, îndârjire,
mobilizare); volitive – dirijarea celor pozitive, direcţionarea lor spre un scop
bine stabilit; frânarea, stăpânirea unor manifestări negative (curaj,
perseverenţă, stăpânire de sine, ordine, disciplină);
2. trăsături de personalitate: temperament – cultivarea acelor trăsături
temperamentale care se manifestă într-o măsură mai mică dar sunt
necesare formării personalităţii în ansamblul său (de ex. calmul şi echilibrul
emoţional pentru coleric şi sangvinic); caracter – formarea/ stabilizarea
trăsăturilor de caracter (tenacitate, ordine, perseverenţă, echitate); interese
– dorinţa de a obţine performanţă, autodepăşire, dorinţa de practicare a
efortului fizic; aptitudini – dezvoltarea unor aptitudini generale în care sunt
implicate (rapiditatea gândirii, concentrarea atenţiei, spiritul de observaţie)
precum şi a aptitudinilor psihomotrice specifice; convingeri privind
importanţa şi consecinţele practicării efortului fizic şi a mişcării în mod
sistematic şi continuu.
III. C.Noile educaţii
problematica lumii contemporane: set de
aspecte definite prin însuşiri de emergenţă,
complexitate, contradicţie, interdisciplinaritate,
gravitate şi anvergură planetară, arie care se
extinde incluzând noi şi noi probleme
Aceste „noduri” dilematice au primit numele de
probleme globale ale omenirii iar în ţesătura
raporturilor lor delimitează tocmai
problematica lumii contemporane.
caracteristici
caracter universal – Nici o ţară, nici o zonă a globului nu pot
ieşi, în mod obiectiv, de sub impactul acestei problematici;
caracter global – Afectează toate sectoarele vieţii sociale, atât
sub aspect material cât şi spiritual;
evoluţie rapidă şi greu previzibilă - Indivizii şi comunităţile se
văd adesea puşi/puse în faţa unor situaţii complexe, pentru
care nu sunt pregătiţi/pregătite şi pe care nu ştiu cum să le
abordeze datorită ritmurilor şi direcţiilor de evoluţie;
caracter pluridisciplinar – Nu există problemă globală a
omenirii doar cu caracter economic, politic, militar sau cultural.
Oricare dintre ele ( ex.: accentuarea conflictelor) are „rădăcini”,
determinări şi efecte în toate domeniile, ele având numeroase
şi puternice conexiuni, ceea ce le determină complexitatea şi
dificultatea în rezolvare;
caracter prioritar sau presant - Oricare dintre fenomene
exercită presiuni asupra comunităţii, cerând de urgenţă soluţii
eficiente.
soluţii educative
Soluţiile educative conturate, în contextul în
care se vorbeşte tot mai intens despre o „criză
morală a educaţiei” şi se caută remediile ei
posibile pot fi sistematizate astfel:
schimbarea paradigmei educaţionale, a
modului general de a înţelege, concepe şi
realiza educaţia;
lărgirea ariei şi a conţinuturilor educaţiei
prin apariţia şi realizarea noilor educaţii;
inovaţii în conceperea şi realizarea educaţiei
– educaţia permanentă şi autoeducaţia.
noile educaţii

„cel mai pertinent şi mai util răspuns al sistemelor educative la


imperativele generate de problematica lumii contemporane”;
Apărute în perioada postbelică, pe măsura conştientizării
problemelor globale ale omenirii şi ale necesităţii transformării
educaţiei din direcţia lor, ele s-au constituit printr-o completare a
educaţiei tradiţionale, atât sub aspectul modalităţilor de realizare
şi conţinuturi;
educaţia relativă la mediu, educaţia pentru pace, educaţia
pentru participare şi democraţie, educaţia pentru comunicare şi
mass-media, educaţia nutriţională, educaţia pentru timpul liber,
educaţia interculturală, educaţia pentru schimbare(dezvoltare).
Deosebindu-se de curentul pedagogic intitulat „educaţia nouă“
promovat de E. Key şi A. Ferriere la sfârşitul secolului XIX ( care
insista pe necesitatea unei formări practice, pentru viaţă şi
meserie, cu accent pe cultivarea raţiunii şi a operaţiilor sale),
noile educaţii subliniază ineditul propriilor lor demersuri prin
raportare la probleme specifice celei de a doua jumătăţi a
secolului XX şi prin efortul de a preîntâmpina efectele negative
ale acestora asupra personalităţii umane.
posibilităţi de realizare
introducerea de noi discipline centrate pe un anumit tip de
educaţie (demers disciplinar) – ex: educaţie ecologică, educaţie
interculturală, educaţie nutriţională (cu efecte negative în
încărcarea planurilor de învăţământ, a programului şcolar al
elevilor şi cu dileme asupra lui „cine?” va face accesibile noile
conţinuturi). Sunt relativ numeroase, de exemplu, statele care
au introdus educaţia pentru democraţie şi pentru drepturile
omului. În condiţiile noului curriculum naţional din sistemul
nostru de învăţământ, putem considera că se creează contextul
favorabil pentru introducerea noilor educaţii în cadrul
curriculum-ului elaborat de şcoală (sub forma opţionalelor), prin
opţionalele la nivelul disciplinei, la nivelul ariei şi la nivelul mai
multor arii curriculare;
prin crearea de module specifice în cadrul disciplinelor
tradiţionale şi/sau la diferite niveluri şcolare (demers
modular) (modulele având un caracter interdisciplinar – ex:
„Integrare într-o Europă/lume unită” – istorie, geografie,
filosofie, politologie, istoria culturii şi civilizaţiei);
tehnica „approche infusionnelle” (demers infuzional)
(demersul de infuzare cu mesaje ce ţin de noile educaţii în
cadrul disciplinelor „clasice” de învăţământ - ex: biologie-
elemente de educaţie relativă la mediu, educaţie în materie de
populaţie, educaţie nutriţională). Această cale presupune
modificarea programei şcolare, realizarea de sinteze şi
conexiuni care nu sunt întotdeauna la îndemâna formării relativ
monodisciplinre a cadrelor didactice (ceea ce aduce fie riscul
unor pulverizări punctiforme ale noilor conţinuturi, fie amânarea,
sine-die, a momentului de refacere a întregului);
realizarea de sinteze interdisciplinare semestriale şi/sau
finale (eventuale prin apelul la team-teaching) (demers
transdisciplinar), cea mai bogată în efecte formative dar şi mai
dificil de realizat (la sfârşit de unitate de învăţare, de semestru,
de perioadă de studiu a unei discipline de învăţământ. Teme
cum sunt: Dimensiuni interdisciplinare ale clonării; Democraţia
ca atitudine şi stil de viaţă; Viitorul – prieten sau duşman; pot
antrena veritabile furtuni de idei şi reacţii, cu condiţia de fi bine
pregătite şi realizate prin complementaritatea unor abordări care
pot fi ale profesorului de biologie, fizică, chimie la întâlnirea cu
cel de filosofie; ale celui de istorie, filosofie, economie şi religie;
sau ale celui de literatură, artă, istorie, filosofie.
posibile subiecte

Posibilităţi şi modalităţi de corelare a


formelor educaţiei în practica formativă de
specialitate;
Dimensiuni ale realizării domeniilor
educaţiei prin disciplinele de specialitate;
Noile educaţii: de la teorie la practică