Zona industrială şi rezidenţială

Perimetrul construibil reprezintă linia

convenţională închisă, în interiorul căreia sunt
grupate toate categoriile de construcţii şi instalaţii:
construcţii de locuit şi social-culturale, obiective
industriale, construcţii agro-zootehnice, depozite,
căi de comunicaţie şi transport, gări, autogări,
obiective şi amenajări sportive, pieţe agroalimentare
şi terenurile aferente categoriilor de construcţii de
mai sus.
Din punct de vedere al destinaţiei construcţiilor
respective, perimetrul construit poate fi organizat
într-o serie de areale denumite zone funcţionale.
Zona funcţională urbanǎ reprezintă o parte din
teritoriul unui oraş, având limite determinate,
funcţiuni bine precizate şi condiţii reglementate de
dezvoltare.
Funcţiile caracteristice unei zone din cadrul
perimetrului construibil al unui oraş, pot fi de douǎ
feluri:
 fundamentale (de locuit, de producţie),
 complementare (de circulaţie şi transport, de
dotări şi servicii, de recreere şi agrement etc).
În strânsǎ legǎturǎ cu cele menţionate anterior,
definim intravilanul ca fiind suprafaţa de teren
aferentǎ funcţiilor unei aşezǎri urbane (zone
rezidenţiale, zone industriale, instituţii social-
culturale, transporturi, depozite, spaţii plantate şi de
agrement etc), iar extravilanul restul teritoriului
administrativ urban (localitǎţi componente, sate
aparţinǎtoare, terenuri agricole etc).
Teritoriul administrativ urban
Zona rezidenţialǎ
Zona rezidenţială (Zona de locuit) este zona
dominantă în structura oraşelor şi cuprinde spaţiul
destinat construcţiilor de locuit, al dotǎrilor social-
culturale şi al spaţiilor plantate şi cu diferite alte
amenajǎri.
Suprafaţa sa poate varia între 32-35 % din suprafaţa
oraşelor mari şi 55-60 %, în cazul celor mici.
Zona rezidenţială este alcătuită din mai multe
unităţi: grupe de locuinţe, microraioane (stabilite
uneori în funcţie de etnie, stare socială etc., în raport
de care se poate vorbi de o segregare urbană),
cartiere şi sectoare.
În majoritatea situaţiilor se creazǎ o segregare în
raport de fizionomie a spaţiului de locuit, la nivel de
cartier, microraion sau grup de locuinţe, acestea
prezentând caracteristici fizionomice omogene, ce le
deosebesc adesea de unitǎţile de locuit învecinate.
Bilanţul teritorial reprezintă calculul, având la
bază principiul folosirii raţionale a terenului din
interiorul perimetrului constuibil al oraşului, ce
urmăreşte să ilustreze modul de folosire şi repartiţie
a terenului pe diferitele zone funcţionale ale
oraşului, acesta fiind necesar în vederea activitǎţilor
de proiectare şi sistematizare urbanǎ.
Metoda calculelor tehnico-economice pentru
determinarea suprafeţelor zonelor rezidenţiale are la
bazǎ urmǎtorii factori:
 Raportul dintre suprafeţele de locuit ale clǎdirilor
de locuit cu un numǎr variat de etaje;
 Densitatea populaţiei (loc./ha) sau a fondului
construit (mp/ha), respectiv densitatea brutǎ şi
densitatea netǎ.
Densitatea brutǎ reprezintă raportul cantitativ
dintre numǎrul locuitorilor şi întreaga suprafaţǎ a
teritoriului construit al oraşului.
De regulǎ, optimul densitǎţii urbane brute variazǎ
între 60 şi 120 loc/ha.
Densitatea netǎ reprezintǎ raportul dintre numǎrul
de locuitori şi suprafaţa zonei rezidenţiale (deci fǎrǎ
dotǎrile economice, culturale, sociale şi cele
necesare circulaţiei).
Densitatea construcţiilor, parametru ce indicǎ
gradul de ocupare al terenului, reprezintǎ raportul
dintre numǎrul clǎdirilor şi suprafaţa de teren
(exprimatǎ în hectare) pe care se aflǎ acestea.
Zona industrialǎ
Zona industrială reprezintă zona funcţională din
cadrul perimetrului construibil al oraşului,
specializată, în care sunt amplasate industrii,
depozite, alte obiective economice, instalaţii şi
construcţii anexe, dotări speciale şi alte amenajări
specifice.
Este un element relativ nou în structura internǎ
urbanǎ, apǎrând odatǎ cu marea industrie
mecanizatǎ, concomitent cu restrângerea treptatǎ a
meşteşugurilor individuale şi a manufacturilor
rurale.
De regulǎ, amplasarea zonelor industriale la
nivelul intravilanului s-a realizat periferic în raport
de vechiul nucleu al oraşului.
Pe parcursul timpului însǎ, odatǎ cu extinderea
perimetrului construit, unele dintre vechile zone
industriale au fost înglobate în intravilan, mai întâi
sub formǎ de pene în interiorul zonelor de locuit,
ulterior, pe mǎsura extinderii celor din urmǎ, acestea
au ajuns sǎ devinǎ încastrate în interiorul zonei
rezidenţiale, sub forma unor coroane concentrice,
diferenţiindu-se zone industriale interne şi externe
(periferice)
În situaţia unei dezvoltǎri urbane coordonatǎ
sistematic, localizarea zonelor industriale trebuie sǎ
aibǎ în vedere:
 coordonarea relaţiilor de producţie ale unor
unitǎţi industriale care sunt legate pe fluxul
tehnologic.
 realizarea unor densitǎţi optime de muncitori pe
unitatea de suprafaţǎ, prin alternarea de unitǎţi
industriale cu densitǎţi mari, cu altele cu densitǎţi
mai mici şi cu spaţii de depozitare.
 realizarea unui echilibru optim între unitǎţile
industriale care ocupǎ forţǎ de muncǎ masculinǎ
şi femininǎ.
 amplasarea industriilor puternic poluante în
raport de direcţia vânturilor dominante, astfel
încât sǎ se evite pe cât posibil poluarea zonelor
rezidenţiale.
 evitarea poluǎrii apelor de suprafaţǎ şi a celor
subterane ca urmare a activitǎţilor industriale.