Sunteți pe pagina 1din 31

VII.

COROZIUNE
• Coroziunea este urmarea nefastă a acţiunii
chimice a unor factori naturali sau determinaţi de
activităţile umane.
• În condiţiile progresului tehnic coroziunea a
devenit un flagel al lumii moderne.
• Pagubele datorate coroziunii sunt însemnate atât
economic – se estimează că o treime din
producţia mondială de oţel se pierde prin
coroziune, dar şi tehnic, prin periclitarea condiţiilor
de exploatare a unor instalaţii şi construcţii
aferente.
• Remedierile efectelor coroziunii sunt costisitoare şi
uneori, foarte dificil de realizat.
 Procesele care însoţesc coroziunea sunt complexe şi
destul de greu de clasificat. Cel mai adesea se ia în
consideraţie mecanismul de desfăşurarea a
acţiunii distructive şi se disting 2 tipuri:
1. Coroziune chimică – datorită unor reacţii chimice;
2. Coroziune electrochimică - se petrece într-o
soluţie de electroliţi, la aplicarea unei diferenţe de
potenţial.
 După aspectul distrugerii, coroziunea se poate
clasifica :
• Coroziune continuă – când întreaga suprafaţă a fost
cuprinsă de acţiunea agresivă;
• Coroziune locală – când distrugerea se produce
numai pe anumite porţiuni din suprafaţa agresată.
Pentru evaluarea proceselor de coroziune se utilizează diferite
metode adaptabile tipului de coroziune:
• metode directe – cântărire, măsurarea grosimilor, consumul de
agent agresiv etc.;
• metode indirecte – măsurători electrochimice, electrice,
optice.
Evaluarea cantitativă a procesului de coroziune se poate realiza
prin stabilirea vitezei de coroziune, prin:
• indicele gravimetric (kg ), exprimat în g/m2.h şi care defineşte
variaţia greutăţii unei probe în urma coroziunii;
kg este pozitiv când produşii de reacţie rămân pe suprafaţa
agresată şi kg este negativ când produşii de reacţie sunt
îndepărtaţi de pe suprafaţa agresată;
• indicele de penetraţie (Ip ) , care caracterizează numai
coroziunea continuă şi care reprezintă micşorarea medie a
grosimii probei se exprimă în mm/an.
1. Coroziunea chimică – este produsă de gazele
uscate sau de neelectroliţi; nu este însoţită de
apariţia unui transport de sarcini electrice.
• Gaze ca: oxigenul, SO2, H2S, clorul, HCl (gazos), CO2,
corodează metalele cu care vin în contact. Coroziunea
se produce numai în prezenţa unui oxidant (de obicei
oxigenul din aer); cu cât temperatura este mai înaltă,
cu atât coroziunea este mai intensă.
• Clorul acţionează asupra metalelor la temperaturi de
peste 200 C, HCl gazos la temperaturi de peste 300 C,
SO2 sau NO2 la temperaturi de peste 500 C.
• Pelicule protectoare. Multe metale, sub acţiunea
O2 din aer, se acoperă cu o peliculă subţire formată
din oxidul metalului respectiv. Grosimea peliculei
depinde de natura metalului.
• Dacă pelicula nu este poroasă, nu se dizolvă într-un
mediu agresiv şi are o bună aderenţă la metalul de
bază, protejând astfel restul metalului de înaintarea
coroziunii. O astfel de peliculă formează:
Al, Mg, Co, Cr, Ni.
Spre deosebire de Al, fierul formează o peliculă
poroasă, cu slabă aderenţă şi uşor atacabilă; ea nu
are acţiune protectoare pentru restul metalului.
2. Coroziune electrochimică – ori de câte ori sunt
prezente două metale diferite, un mediu umed sau
chiar existenţa unei soluţii de electrolit, se creează
diferenţe de potenţial, deci curenţi electrici ce
generează coroziunea.

• Un exemplu clasic de coroziune electrochimică îl


constituie coroziunea fierului (ruginirea).
Electronii se scurg de la locul care devine catod,
unde se produc reacţii de reducere, iar oxidarea
fierului la Fe(II) se produce în locul care devine anod.
Fig. 1 – Mecanismul coroziunii fierului în prezenţa apei
• Ca să se producă coroziunea fierului, trebuie să
fie prezenţi oxigenul şi apa (fierul perfect uscat
nu rugineşte la temperatura obişnuită şi nici în
apă, dacă aceasta este lipsită de O2). Prezenţa
unor acizi şi săruri accelerează coroziunea.
Se consideră că fierul este oxidat la Fe2+de
către H3O+:
Fe Fe2+ + 2e-
2H3O+ + 2e- 2H∙ + 2H2O
La o concentraţie mare de ioni H3O+ se
formează imediat hidrogen molecular:
2H∙ H 2, care se degajă.
• De obicei, oxigenul dizolvat în apă reacţionează cu
atomii de hidrogen:
2H∙ + 1/2O2 H2O
Oxigenul şi apa reacţionează, de asemenea, cu ionii de
Fe2+, formând rugina:

4Fe2+ + O2 + (12 +2x)H2O 2Fe2O3∙(H2O)x + 8H3O+

• După gradul de hidratare pe care îl are Fe2O3, rugina


poate avea diferite nuanţe, de la galben deschis la
brun închis.
Se observă că ionii H3O+ consumaţi sunt apoi
regeneraţi, deci au rol de catalizator. De asemenea,
trebuie observată creşterea concentraţiei de ioni H3O+,
datorită prezenţei de CO2 în apele naturale ceea ce
contribuie la coroziune.
• Niturile de cupru care leagă grinzile de fier pot
provoca coroziunea fierului în prezenţa apei. Fierul
devine anod şi trece în oxid de fier, iar hidrogenul se
degajă pe Cu. Cu timpul, nitul de Cu nu mai are ce
lega, decât pulbere de rugină (figura 3).

Coroziunea fierului în contact cu cuprul,


în prezenţa apei
• Apa, când conţine CO2 sau SO2, proveniţi din
atmosferă, devine acidă şi poate deveni un mediu
prielnic coroziunii.
• De aceea, construcţiile metalice din centrele
industriale ale căror atmosferă este bogată în CO2
şi SO2, sunt distruse mai repede, mai ales dacă
sunt în contact metale diferite, ca-n cazul niturilor,
legăturilor etc.
• Uneori, coroziunea se produce chiar când obiectul
este acoperit de un strat protector de alt metal,
acest strat însă, fiind depus defectuos. Astfel, dacă
acesta are pori, agenţii exteriori pot ajunge până la
metalul de bază (avem de-a face cu două metale
cu grad diferit de activitate, în contact cu un
electrolit).
Tipuri de coroziune
• Coroziunea metalelor se poate produce macroscopic sau
microscopic. Coroziunea macroscopică poate fi generală sau
punctiformă.
• Coroziunea generală aparţine coroziunii continue şi este
specifică procesului de „ruginire” a pieselor din oţel în aer liber şi
este mai puţin periculoasă pentru că este uşor de observat şi se
poate interveni eficient.
• Coroziunea punctiformă se produce numai pe
suprafeţe foarte mici şi se continuă în profunzime. Acest
tip de coroziune se produce cel mai adesea în elemente
de construcţii cu volum închis – rezervoare, conducte
etc. şi este periculoasă fiindcă nu se observă decât
atunci când elementul de construcţie este perforat.
• Coroziunea intercristalină se datorează faptului că
între grăunţii de cristale, la suprafeţele de contact, apar
tensiuni, particulele fiind activate şi deci mai sensibile la
acţiunea agenţilor corosivi decât microcristalele. Este
astfel atacat stratul de separaţie dintre cristale slăbind
legătura intercristalină.
• Acest tip de coroziune se produce la oţel şi aluminiu,
fiind foarte periculoasă, neobservabilă, conducând la
ruperea elementelor din metal sub sarcină, fără ca
aspectul exterior al acestora să fie modificat.
• Coroziunea punctiformă „Pitting” este
determinată de existenţa unor pori în stratul de
protecţie, de la care se continuă în profunzime până
la penetrarea elementului din metal. Acest tip de
coroziune se întâlneşte în special la conducte prin
care circulă apa, când în anumite zone apar condiţii
favorabile pentru formarea unui microelement
galvanic iar produsele coroziunii sunt îndepărtate
prin acţiunea mecanică a lichidului aflat în mişcare.
• Acest tip de coroziune este periculos pentru că nu
se observă decât atunci când elementul (de obicei, o
conductă) s-a găurit şi a fost scos din serviciu.
• Coroziunea de contact se produce la îmbinarea a
două sau mai multe metale, aliaje diferite sau
piese prelucrate diferit (îmbinarea cu nituri sau cu
sudură). Această formă de coroziune este extrem de
periculoasă având o viteză de propagare mare.
Metode de protecţie anticorosivă a metalelor
• Elaborarea unor metode de protecţie anticorosivă
presupune cunoaşterea mecanismului de coroziune şi
a influenţelor diferiţilor factori asupra vitezei de
coroziune.
• Există o multitudine de criterii de clasificare a
metodelor de protecţie anticorosivă, dar cel mai utilizat
este factorul asupra căruia trebuie acţionat şi
modalitatea de aplicare a protecţiei
• Alegerea metodei de protecţie ce urmează să fie
aplicată se face ţinând seama de eficienţa maximă, pe
baza unui studiu tehnico-economic.
Metalic - neprelucrat
Alegerea raţională a -prelucrat termic sau mecanic
materialului -aliat
Nemetalic - anorganic
- organic
Aplicarea acoperirilor -depuneri metalice
protectoare -pelicule anorganice (oxizi, fosfaţi, cromaţi, silicaţi,
emailuri)
- pelicule organice (lacuri şi vopsele)
Condiţionarea mediului - dezaerare
coroziv - dezoxigenare
- folosirea inhibitorilor de coroziune
Folosirea metodelor - protecţie anodică
electrochimice de -protecţie catodică
protecţie
Alegerea raţională a - protecţia contactelor între metale
elementelor - protecţia sudurilor
constructive - protecţia zonelor tensionate
- protecţia rosturilor şi a fisurilor
- eliminarea zonelor de stagnare a lichidelor
Alegerea raţională a materialului
• Prima măsură de combatere a coroziunii constă în
alegerea raţională a materialelor de construcţie, ţinând
seama de condiţiile concrete de exploatare a
ansamblului construit.
Acoperiri protectoare
• După natura lor, acoperirile protectoare pot fi: metalice,
anorganice şi organice
a) Acoperiri metalice - se obţin prin diferite procedee:
galvanizare, metalizare, difuzie, cufundare în metal topit
• Galvanizarea constă în depunerea unui strat sau mai
multor straturi succesive de metal. Se realizează prin
electroliza soluţiilor apoase care conţin ionul
metalului de acoperire. Stratul depus astfel este foarte
pur şi de grosime uniformă. Cel mai adesea acoperirile
galvanice sunt zincarea, nichelarea, cromarea,
cuprarea etc.
• Metalizarea constă în aplicarea metalului protector prin
pulverizare în stare topită pe suprafaţa ce urmează a fi
protejată. Metalizarea se foloseşte la acoperirea
rezervoarelor.
• Difuzia se realizează prin tratarea suprafeţei metalului
cu un alt metal de protecţie la temperaturi ridicate,
când se formează un strat protector alcătuit dintr-o
soluţie solidă a celor două metale. Cea mai cunoscută
realizare de acest fel este cromarea (materialul de
acoperire fiind cromul).
• Cufundarea în metal topit, folosită cu precădere la
protecţia oţelului, constă în acoperirea cu un metal cu
punctul de topire mai mic decât al oţelului ; se
foloseşte cel mai adesea zincul, plumbul, staniul
• Placarea se realizează prin presare sau laminare, la
cald, a două metale diferite.
b) Acoperirea cu straturi anorganice se obţine prin
tratarea chimică a metalului pentru obţinerea unei pelicule
rezistente la coroziune. Astfel de acoperiri se obţin prin
oxidare, fosfatare, emailare etc.
• Prin oxidare se formează pe suprafaţa metalului un oxid al
metalului, cu rol protector, respectiv prin fosfatare se
obţine un fosfat protector.
• Emailarea înseamnă depunerea pe suprafaţa metalului
a unor straturi vitrificate, opace. Emailurile trebuie să
aibă un coeficient de dilatare termică apropiat de al
metalului protejat pentru a nu se desprinde sau fisura.
• Emailul antiacid este o masă sticloasă obţinută prin
topirea, la temperaturi înalte, de 1200 -1300 C a rocilor
naturale (nisip, argilă, feldspaţi) cu fondanţi (borax) şi cu
oxizi metalici (de Cu, Ni, Co, Cr), ce conferă culoarea şi
aderenţa la metal.
• Emailul este rezistent la acţiunea acizilor
minerali şi organici, la gaze fierbinţi, la
solvenţi organici.
• Emailul nu rezistă la acţiunea acidului
fluorhidric şi la soluţii concentrate şi fierbinţi
de alcalii.

c) Straturi organice – formează un izolant pelicular între


metal şi mediul corosiv; straturile protectoare trebuie să
fie adezive, continue şi impermeabile. Cele mai folosite
protectoare organice sunt lacurile şi vopselele.
• Condiţionarea mediului agresiv
• Tratarea mediului, în scopul micşorării
agresivităţii, constă în modificarea pH-ului,
îndepărtarea gazelor agresive, utilizarea
inhibitorilor şi a pasivatorilor etc.
• Folosirea inhibitorilor de coroziune este o
cale modernă de protecţie a aliajelor metalice.
Ca inhibitori de coroziune sunt folosite
substanţe organice sau anorganice, care
prezente în mediul agresiv în proporţii foarte
mici reduc sau chiar stopează corodarea
metalului. Inhibitorii organici pot fi: aldehide,
cetone, amide etc., iar ca inhibitori anorganici–
hidroxizii, cromaţii, carbonaţii etc.
• Pasivatorii acţionează asupra metalului modificându-i
potenţialul faţă de soluţia corosivă cu care vine în contact.
Cromaţii adăugaţi în electroliţi, pasivează fierul .
Protecţia electrochimică
• Protecţia electrochimică constă în reducerea vitezei de
coroziune a construcţiilor metalice prin polarizarea acestora.
Protecţia electrochimică poate fi catodică şi anodică.
• Protecţia catodică se poate aplica în două variante: cu anozi
protectori şi prin curent exterior.
• Protecţia cu anozi protectori (de sacrificiu) constă în
legarea la elementul protejat a unor plăci sau bare
dintr-un metal cu caracter electropozitiv mai mic decât
al metalului protejat. În acest ansamblu metalul
protector va avea rol de anod (se va coroda), elementul
metalic protejat devenind catod nu se corodează. Ca
metale protectoare se foloseşte în mod curent zincul,
aluminiul, magneziul. Astfel, se protejează în mod
curent cablurile subterane.
• Protecţia catodică prin curent exterior
constă în legarea elementului de construcţii
din metal la polul negativ al unei surse de
curent continuu (cu rol de catod) iar ca anod
se foloseşte o piesă îngropată din oţel,
aluminiu, zinc, grafit etc. În acest mod se
protejează elemente de construcţii
îngropate (conducte, rezervoare etc.).
• Protecţia anodică se realizează prin legarea
elementelor de construcţii metalice la polul
pozitiv al unei surse de curent continuu.
Procedeul se poate aplica numai la acele
metale care se pasivează uşor.
Coroziunea materialelor polimerice
• În cazul materialelor polimerice, coroziunea se
identifică cu dizolvarea în diferiţi solvenţi şi
îmbătrânirii. Uneori, procesul de dizolvare este
însoţit şi de reacţii chimice.
• Dizolvarea materialelor polimerice este precedată
de gonflare, având ca efect o creştere a volumului
până la de 10 ori. Moleculele solventului pătrund
între macromolecule şi distrug legăturile
interparticulare între acestea.
• Gonflarea este urmată de solvirea propriu-zisă a
macromoleculelor. Polimerii reticulaţi, în prezenţa
unor anumiţi solvenţi, prezintă numai etapa de
gonflare cu formare de geluri.
• Coroziunea pietrei de ciment
• Exprimă comportarea pietrei de ciment la acţiunea
substanţelor chimice din mediu. Acţiunea acestor
substanţe este un proces complex ce depinde de
componentele pietrei de ciment, de concentraţia
substanţelor agresive şi de natura lor chimică, dar mai
ales de posibilitatea pătrunderii lor în structura pietrei de
ciment.
• Tipul I de coroziune, numită şi coroziune de dizolvare
(de levigare), produce decalcifierea pietrei de ciment
prin hidroliza ionului Ca2+ din componentele acesteia,
dizolvându-l sub formă de Ca(OH)2 sau de săruri.
Componentele pietrei de ciment vor fi transformate în
geluri moi, solubile în apă şi vor fi spălate de ape.
• Acest tip de coroziune este provocat de apele dulci,
fără duritate, de apele carbogazoase, de soluţiile
sărurilor de amoniu şi de soluţiile diluate ale acizilor,
care formează săruri solubile de calciu.
• Tipul II de coroziune produce, de asemenea,
decalcifierea pietrei de ciment, dar substanţele
agresive formează cu calciu hidrolizat produse
de reacţie insolubile care precipită pe gelurile
moi rezultate din componentele cimentului.
• Acest tip de coroziune este produs de
sărurile de magneziu (cu excepţia sulfaţilor),
de grăsimi şi de alcooli.
• Clorura de magneziu, de exemplu, formează
CaCl2, care va fi spălată şi Mg(OH)2, care
precipită pe geluri (ce pot fi acum uşor distruse
prin eroziune):
• Ca(OH)2 + MgCl2 CaCl2 + Mg(OH)2
• Tipul III de coroziune, numită coroziune
sulfatică, este produsă de sărurile acidului
sulfuric. Practic, toţi sulfaţii pot produce reacţii
de dublu schimb cu Ca(OH)2, în urma cărora se
formează CaSO4:
Ca(OH)2 + MgSO4 CaSO4∙2H2O + Mg(OH)2

• În continuare, CaSO4∙2H2O va reacţiona cu


hidroaluminatul de calciu din ciment, pentru a
forma tri-sulfo-aluminatul de calciu hidratat.
Datorită măririi de volum, va produce
dezagregarea structurii, prin expansiune.
AICI S-A TERMINAT CURSUL DE CHIMIE

VĂ URĂM
SPOR LA
ÎNVĂŢAT !

31