Sunteți pe pagina 1din 16

Diviziunile generale ale

dreptului
Îndrumător: Prof.univ.dr. Vasile Maciuc
Student: Mihăilă Larisa-Elena
Specializare: CEPA
An: IV
Cuprins
1. Definiția dreptului;
2. Diviziunile generale ale dreptului;
2.1 Dreptul public și dreptul privat;
2.2 Dreptul intern și dreptul internațional.
3. Bibliografie.
Definiția dreptului
Dreptul este un sistem de reguli, care sunt create și puse în
aplicare prin intermediul unor instituții sociale sau guvernamentale pentru
a reglementa comportamentul.
Dreptul este un sistem care ajută la reglementare și prin
care se asigură că o comunitate arată respect și egalitate în
interiorul ei.
Legile aplicate de stat pot fi făcute printr-o legislatură
colectivă sau printr-un singur legiuitor, care rezultă în lege, de către
executiv prin decrete și reglementări sau stabilite de către judecători
prin precedent, în mod normal în jurisdicțiile de drept comun.
Noțiunea juridică de Drept reprezintă totalitatea regulilor și
normelor juridice care reglementează conduita oamenilor în relațiile
sociale, într-o colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi
impuse prin forța coercitivă a statului.
Diviziunile generale ale dreptului
Marea diviziune a dreptului este aceea în drept
public şi drept privat.
Teoria acestei clasificări aparţine lui Ulpian (170-
223 d.Hr.), care arată că:
 dreptul public se referă la interesele statului (ad statum
rei Romanae spectat);
Părțile unui raport juridic de drept public sunt în relații de
subordonare și majoritatea normelor de drept public sunt
imperative.
 dreptul privat se referă la interesele diferitelor persoane
fizice sau juridice (ad singulorum utilitatem);
Părțile unui raport juridic de drept privat se află pe poziții
de egalitate juridică și majoritatea normelod de drept
privat sau dispozitive.
Dreptul public prezintă două caracteristici importante,
care îl deosebesc de dreptul privat.

Astfel, pe de o parte, dreptul public este dominat de căutarea


interesului general, care constituie finalitatea exclusivă a
statului şi a colectivităţilor publice.

Pe de altă parte, dreptul public este un drept inegalitar,


deoarece interesul general trebuie să primeze faţă de
interesele particulare şi de aceea statul şi colectivităţile
publice sunt dotate cu mijloace juridice de constrângere care
le permit să determine ca voinţa lor să prevaleze asupra celei
aparţinând persoanelor particulare, chiar dacă dreptul privat
este un drept de egalitate, făcând un larg apel la relațiile
convenționale.
Domitus Ulpian
Dreptul public constituie un ansamblu juridic format din
mai multe ramuri:

 Dreptul constituțional;

 Dreptul internațional public;

 Dreptul penal;

 Dreptul administrativ;

 Dreptul financiar ș.a.


Dreptului privat aparțin:

Dreptul civil;

Dreptul comercial;

Dreptul comerțului internațional;

Dreptul internațional privat ș.a.

Discipline precum dreptul muncii, dreptul familiei sunt


greu de încadrat într-una din cele 2 ramuri datorită faptului că o
serie de norme au caracteristicile dreptului public iar altele ale
dreptului privat.
În ultimele decenii s-a constat o anumită apropiere între dreptul
public şi dreptul privat.

Aceasta s-a datorat, pe de o parte, unei „publicizări” a dreptului


privat - prin intervenţia crescândă a statului în raporturile dintre
persoanele private şi prin extinderea corelativă a procedurilor
de constrângere iar, pe de altă parte, statul şi autorităţile publice
s-au supus tot mai mult, pentru o anumită parte a activităţii lor,
mai ales în sectorul industrial sau comercial, dreptului privat.
Dreptul intern și internațional
Funcția fundamentală a unui stat este aceea de a exprima
și realiza voința general obligatorie a națiunii.
Statul crează dreptul, pe de-o parte, iar dreptul
delimitează configurația și acțiunile statului, pe de altă parte.
Cum unul din elementele statului este suveranitatea,
fiecare stat își exercită această suveranitate, constând în puterea
de acțiune a legilor emise, pe întreg teritoriul și numai pe acest
teritoriu.
Așadar, fiecare stat legiferează pe teritoriul său, totalitatea
acestor legi formând, pentru acel stat, dreptul intern.
Din necesitatea reglementării raporturilor dintre state, pe
de-o parte, precum și a raporturilor economice transnaționale, pe
de altă parte, au apărut disciplinele dreptului internațional.
Dreptul internațional poate fi împărțit în două categorii:
dreptul internațional public și dreptul internațional privat.
Ambele discipline au ca obiect de studiu convențiile
internaționale.
Convențiile internaționale, inclusiv Directivele Uniunii
Europene își produc efectele pe teritoriul unui stat datorită
faptului că acel stat a aderat la acea convenție sau s-a asociat la o
organizație supra-statală din proprie voință.
Odată adoptate de un stat, convențiile internaționale devin
parte a dreptului intern, ca și cum ar fi produsul legislativ al
statului respectiv și au aceeași forță juridică precum celelalte
reglementări interne.
În caz de neconcordanțe între convențiile internaționale și
reglementările interne, cele din urmă primează.
Dreptul internațional reprezintă cadrul legislativ care
reglementează relațiile între state sau între persoane sau entități
de naționalități diferite.
Textele definitorii pentru dreptul internațional
sunt tratatele, convențiile și acordurile.
În mod tradițional, statele sunt singurele subiecte de drept
internațional.
Proliferarea organizațiilor internaționale în secolul XX și
începutul secolului XXI a făcut, însă, ca și acestea să fie
recunoscute ca subiecte de drept internațional.
Dezvoltarea recentă a dreptului internațional umanitar, a
drepturilor omului și a dreptului comercial internațional face ca
indivizii și firmele să fie din ce în ce mai mult percepute ca
subiecte de drept internațional, o situație care contrazice ordinea
juridică tradițională.
Din moment ce dreptul internațional reglementează mai
mult decât simplele relații între state, ar trebui, poate, definit ca
drept adoptat și aplicat la nivel internațional, în opoziție cu
nivelul național.
Cazul Goodwin vs. Regatul Unit are în prim plan
dreptul/obligația jurnalistului de a-și proteja sursa, drept
care este o prerogativă a dreptului la informație, drept care
coexistă cu libertatea de exprimare.
Deci, după dimensiunea logică, dreptul/obligația
jurnalistului de a nu divulga identitatea sursei se
suprapune cu libertatea de exprimare.
Dintr-o perspectivă juridică, libertatea de exprimare
înseamnă și libertatea de a nu te exprima: după legătura
„sine qua non” libertatea de exprimare nu ar exista fără
libertatea de a nu exprima, dreptul la tăcere, extrapolat.
Libertatea de a nu exprima/dreptul de a tăcea este
în acest caz, dreptul de a nu divulga identitatea sursei.
Pe acest suport se sprijină argumentele apărării
reclamantului (Goodwin) în fața Curții Europene a
Dreptului Omului (CEDO).
Coexistența dreptului internațional și a celui intern ridică
problema unui eventual raport ierarhic. Există două concepții
teoretice:

 cea monistă: în cadrul organizării piramidale a normelor,


teoretizată de Hans Kelsen, dreptul internațional primează
asupra celui intern;

cea dualistă, postulată de Heinrich Trieple și Dionisio


Anzilotti. Dreptul internațional și cel intern formează două
ordini juridice distincte, fără vreo relație de subordonare a
uneia față de cealaltă. Separarea este posibilă pentru că una are
ca subiecte statele și organizațiile internaționale, în timp ce
cealaltă nu privește decât indivizii.
Bibliografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_interna%C8%9Bional

https://legeaz.net/dictionar-juridic/drept-public-privat
Mulțumesc pentru atenție!