Sunteți pe pagina 1din 13

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU

FRACTURA DE TIBIE SI
PERONEU
ABSOLVENT:ARABAGIU
(STANCU) IOANA
Descrierea generală a fracturii de
tibie și peroneu
• Fractura este
întreruperea
continuității osului
produsă prin acțiunea
unui traumatism.
Tablou clinic
• Simptome de ordin general
• Apar mai frecvent în fracturile membrului inferior, în fracturile
deschise, în polifracturi și în politraumatisme.
• Simptomele generale se manifestă diferit în funcție de terenul
pe care acționează și de întinderea leziunilor.
• Apare alterarea stării generale care în formele grave poate să
meargă până la starea de șoc traumatic sau șoc hemoragic. În
cazurile ușoare se constată o stare de agitație cu polipnee,
tahicardie, frisoane, cefalee, sete, poliurie și constipație.
• Un fenomen constant este febra datorită resorbției proteice din
focarul de fractură, dar nu este un semn alarmant în primele trei zile
de la accident. Dacă temperatura începe să crească după aceste
trei zile, ea poate să fie un semn pentru o infecție a focarului de
fractură sau poate să fie dată de o altă afecțiune care poate
interveni în acest context.
• Semne și simptome de ordin local
• Semnele și simptomele locale se împart în două categorii: semne și
simptome de probabilitate și semne de certitudine.
• Durerea – este principalul simptom al unei fracturi, vie, intensă cu
localizare în punct fix și exarcebată prin mobilizarea fragmentelor. Poate
lipsi în cazul unor fracturi instalate pe oase patologice (metastazele
osoase).
• Impotența funcțională – reprezintă imposibilitatea bolnavului de a
efectua mișcările pe care le făcea înainte.
• Deformarea regiunii – este un semn clinic valoros și se datorează
deplasării fragmentelor și instalării edemului și hematomului
posttraumatic. În urma ascensionării și încălecării fragmentelor, se
produce scurtarea regiunii, aprecierea realizându-se prin măsurarea părții
opuse.
• Flictenele – apar mai frecvent în traumatismele gambei și piciorului,
producând tulburarea circulatorie posttraumatică din vasele dermului,
rezultată în urma compresiunii acestora de către fragmentele osoase
deplasate. Pot fi unice sau multiple și au un conținut serocitrin sau
serohemoragic. După evacuarea lichidului, pot apărea la nivelul acestora
zone de necroză tegumentară, ce se pot detașa ulterior.

• Echimozele – reprezintă colorația albastră a tegumentelor la nivelul
fracturilor. Aceasta apare destul de tardiv în funție de grosimea părților
moi. Este consecința difuzării spre exterior a hematomului posttraumatic
rezultat în urma lezării osului și părților moi.
• Semnele de certitudine
• Mobilitatea patologică – este prezentă în fracturile diafizare complete cu
deplasare și este apreciată prin mobilitatea anormală a segmentului de
membru respectiv.
• Crepitațiile osoase – sunt reprezentate de zgomotul care rezultă prin
mobilizarea fragmentelor fracturate.
• Întreruperea continuității osoase – se apreciază prin palpare cu
precădere la oasele superficiale. De exemplu, prin palparea crestei tibiale
la un anumit nivel continuitatea acesteia este întreruptă.
• Netransmiterea mișcărilor în segmentul distal – este un semn de
fractură completă și se apreciază prin mobilizarea segmentului proximal al
unui membru, care nu mai este urmată de mobilizarea segmentului distal.
• Tulburări musculare – sunt caracterizate printr-o atrofie sau hipotrofie a
musculaturii adiacente fracturii.
• Tulburări articulare – articulațiile de deasupra și de sub focarul de
fractură sunt sediul unui revărsat sinovial precoce.
• Complicații
• Complicații de ordin general
• Șocul traumatic
• Apare în urma unor accidente grave cu leziuni multiple,
asociate cu pierdere mare de sânge și leziuni viscerale.
• Embolia grăsoasă
• Este urmarea migrării pe cale venoasă în plămâni a unor mici
fragmente de măduvă osoasă. Este mai frecventă la tineri și poate fi
evitată prin reducerea și imobilizarea corectă a fracturilor.
• Coagularea intravasculară diseminată
• Poate apărea după traumatisme severe sau intervenții chirurgicale
ample, cu tulburări în mecanismul de coagulare.
• Trombofeblita
• Este favorizată de o imobilizare riguroasă și apare cu precădere la
bolnavii cu varice ale membrelor inferioare.
• Congestia pulmonară – poate evolua până la apariția unei
bronhopneumonii grave.
• Tulburări urinare la prostatici – retenție urinară, infecție urinară,
azotemie și pielonefrită ascendentă.
• Diabet zaharat latent – poate lua un aspect clinic sever până la
acidoză.
• Complicații de ordin local
• Complicații locale imediate:
• Leziuni tegumentare fără deschiderea focarului de fractură (contuzii,
hematoame, escoriații );
• Fracturi cu interesarea suprafețelor articulare;
• Hidrartroze și hemartoze posttraumatice de vecinătate;
• Interpunerea de părți moi, mai ales de mușchi între suprafețele
fracturate;
• Asocierea fracturii cu o luxație – necesită o rezolvare concomitentă;
• Leziuni vasculare – provoacă hemoragii mari prin secționarea unor vase
importante de către fragmentele osoase ascuțite.
• Leziuni nervoase – sunt complicații severe care apar în urma lezării
unor nervi de către fragmentele osoase.
• Fractura deschisă – se situează pe un prim plan al complicațiilor locale
imediate. Comunicarea focarului de fractură cu mediul extern face să se
piardă prin plaga tegumentară hematomul postfracturar și, prin aceasta,
se întârzie mult procesul de consolidare osoasă, iar, pe de altă parte, se
deschide poarta de intrare pentru infecție.
• Complicații locale tardive
• Consolidarea vicioasă – constă în consolidarea fracturii într-o poziție
care nu este anatomică.
• Calusul vicios – este un calus excesiv dezvoltat și necesită o remodelare osoasă.
.
• Întârzierea în consolidare – ține de o reducere imperfectă a fracturii sau de o
imobilizare insuficientă și este valabilă în momentul în care fractura nu este
consolidată după trecerea timpului normal de vindecare.
• Pseudartoza (falsa articulație) – este o stare definitivă, care urmează după
întârzierea în consolidare și se caracterizeaza clinic prin mobilitatea focarului de
fractură, însoțită de o impotență funcțională de grade diferite, nedureroasă.
• Cicatricile aderente de oase superficiale – sunt de obicei consecința vindecării
unei plăgi tegumentare.
• Osteoporoza posttraumatică – se datorează tulburărilor neurovasomotorii care
apar după traumatism, la care se asociază factorul psihic și endocrin. Se manifestă
prin dureri articulare, atrofie musculară, tulburări vasomotorii și se tratează prin
medicație vasodilatatorie, calciu, vitamine.
• Osteoamele periarticulare posttraumatice – sunt formațiuni osoase care apar la
două-trei săptămâni după accident în jurul articulațiilor sau în grosimea mușchilor
din vecinătate și se datorează osificării hematoamelor posttraumatice și detașării
unor mici fragmente osteoperiostice. În formele inițiale, se tratează prin medicație
antiinflamatorie, inflitrații locale cu corticoizi, iar după maturarea osificărilor prin
extirpare chirurgicală.
• Redorile articulare – reprezintă limitarea mobilității articulare cu diminuarea
amplitudinii mișcărilor și se evită prin terapia funcțională instituită imediat după
tratamentul fracturii urmată de o mobilizare articulară cât mai precoce.
• Necroza osoasă avasculară – apare în urma întreruperii circulației sanguine a
unui sistem osos. Evoluția este rapidă și necesită intervenție chirurgicală, care
constă în astroplastia articulației respective.
• Infecția osoasă – apare după o fractură
deschisă sau după o intervenție
chirurgicală, în care nu s-au respectat cu
strictețe regulile unei asepsii
corespunzătoare.
• Artroza articulațiilor învecinate – apare
în caz de fracturi articulare, după necroze
osoase avasculare și după consolidări
vicioase.
• Tratament
• Tratamentul fracturilor urmărește refacerea formei
osului și refacerea segmentului respectiv. Tratamentul se
face încă din momentul accidentului și se termină odată
cu reluarea activității de către bolnav.
• Tratamentul începe cu primul ajutor, transportul
corect al bolnavului, aplicarea tratamentului de
specialitate adecvat în spital, urmat de terapia de
recuperare funcțională și reabilitare profesională.
• Primul ajutor constă în luarea unor măsuri care să
limiteze durerea: imobilizarea provizorie a membrului
afectat pentru transport, scoaterea victimei de la locul
accidentului, aplicarea manevrelor de resuscitare cardio-
respiratorie dacă acestea se impun.
• Fracturile deschise vor fi acoperite la locul
accidentului cu cât mai mult pansament steril, iar dacă
pierderea de sânge este mare se face o hemostază
provizorie.
• Tratamentul ortopedic
• Tratamentul ortopedic se bazează pe cele
trei regului de bază sistematizate de Bohler:
• Reducerea fragmentelor
• Imobilizarea fragmentelor reduse până la
consolidare
• Mobilizarea în limita posibilului a tuturor
articulațiilor rămase libere, neimobilizate, cu
scopul evitării tulburărilor circulatorii, atrofiilor
musculare și redorilor articulare.
• Reducerea și imobilizarea unei fracturi se
poate realiza manual prin manevre externe sau
prin mijloace instrumentale. Reducerea fracturii
se face în mod obligatoriu în anestezie generală,
rahidiană sau locală.
• Tratamentul chirurgical
• Tratamentul chirurgical al fracturii oferă
posibilitatea unei reduceri anatomice la
vedere și o fixare internă fermă. Se
utilizează și atunci când nu se poate
obține o reducere externă și o imobilizare
corectă a unei fracturi. El constă în
dechiderea focarului de fractură,
eliberarea fragmentelor osoase și
reducerea la vedere a deplasărilor. Odată
reduse, fragmentele vor fi fixate cu ajutorul
implantelor metalice.
• Tratamentul de recuperare
• Indiferent de tratamentul utilizat,
recuperarea funcțională trebuie începută
cât mai repede.
• Acest tratament constă în contracții
izometrice ale mușchilor imobilizați sub
aparatul gipsat și contracții izotonice ale
mușchilor rămași liberi.

S-ar putea să vă placă și