Sunteți pe pagina 1din 40

Bazele generale ale

Atletismului

Conf.univ. Gheorghe Lucaciu


Atletism
Prin exerciţiile sale, în funcţie de scopul urmărit, atletismul poate
fi privit ca:
- o componentă a Educaţiei Fizice;
- o ramură/disciplină sportivă (probe de atletism).
Ca o componentă a Educaţiei Fizice:
- utilizează exerciţii (de atletism), care contribuie la îndeplinirea
obiectivelor educaţiei fizice, nu sunt strict reglementate în
practicarea lor şi nu au un caracter competiţional.
Ca o ramură/disciplină sportivă:
- cuprinde probe de atletism, care în practicarea şi desfăşurarea
lor sunt strict reglementate şi au un caracter în exclusivitate
competiţional; Atletismul ca sport contribuie la îndeplinirea
obiectivelor mişcării sportive.
Ca mijloc al educaţiei fizice, sistemul de exerciţii de atletism
utilizate raţional, contribuie la realizarea sarcinilor educaţiei
fizice la toate vârstele:
- întărirea sănătăţii şi o dezvoltarea armonioasă;
- călirea organismului (prin practicarea în aer liber în
diferite condiţii meteo);
- dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
- însuşirea de deprinderi motrice;
- însuşirea de cunoştinţe specifice;
- dezvoltarea calităţilor morale;
- dezvoltarea simţului estetic.
Ca disciplină sportivă, atletismul se practică sub forma
sportului de masă, a sportului de performanţă sau de mare
performanţă şi:
- are la bază întrecerea individuală;
- departajarea concurenţilor se face după valoarea
sportivă a fiecărui individ (chiar şi în probele pe
echipe clasamentele au la bază tot rezultatele
întrecerii individuale) prin intermediul unor reguli de
întrecere universal valabile şi acceptate;
- fiecare dintre probele atletice are la bază regulile sale
proprii, între probe nu există legături de
condiţionare.
Încadrat în noţiunea largă de sport, Atletismul contribuie la
promovarea prieteniei, cinstei, corectitudinii, încrederii în sine,
respectului între oameni.
!!!!
Nu se poate concepe şi realiza pregătirea fizică a unui
sportiv de performanţă în aproape orice disciplină sportivă
(sporturi dinamice) fără contribuţia mijloacelor din atletism.
Dezvoltarea calităţilor motrice (de viteză, forţă dinamică şi
rezistenţă) se poate realiza în modul cel mai eficient, utilizând
mijloacele specifice atletismului.

!!!!
Atletismul este cunoscut mai ales prin performanţele
realizate în competiţii. Din totdeauna a fost o provocare pentru
cunoaşterea limitelor proprii şi depăşirea lor. Deviza Jocurilor
Olimpice „Citius, Altius, Fortius” (din latină: “mai repede, mai
înalt, mai puternic”) se confundă cu atletismul.
Având ca puncte de plecare cele câteva probe atletice
din programul Jocurilor Olimpice antice (alergările pe 1, 2, 4 sau
20 ”stadii”, aruncări cu lancea, cu discul etc.), pe parcursul
anilor, atletismul competiţional s-a îmbogăţit ajungându-se
astăzi la un număr de 24 probe.
În procesul dezvoltării, fiecare din cele trei categorii de
probe – alergări, sărituri, aruncări – s-a diversificat, şi-a precizat
mai bine structura (tehnica), sarcinile motrice, precum şi regulile
de comportament motric (regulamentul probelor) specific în
competiţii, formând sistemul probelor de atletism (S.P.A.) din
zilele noastre.
Rolul jocurilor dinamice în predarea atletismului

Dicţionarul conferă noţiunii de joc mai multe înţelesuri,


dintre care în contextul acestei lucrări, prezentăm:
- Activitate distractivă (la copii), constând într-un anumit fel de
dialoguri, în mici acţiuni desfăşurate după anumite reguli, în
imitarea sau simularea unor realităţi etc.;
- Formă de sport practicată între echipe, după reguli precise.
Toţi specialiştii sunt de acord în privinţa faptului că jocurile
de mişcare (jocuri dinamice sau jocuri sportive) constituie un
mijloc important, prin care se realizează o parte din sarcinile ce
revin educaţiei fizice. Sintetizând mai multe opinii, putem spune că
jocul este o activitate fizică ce pune în mişcare toate resursele
fizice şi psihice, determinând interes (emulaţie) şi plăcere
(satisfacţie).
Prin intermediul jocului, se realizează dezvoltarea motrică
(calităţi motrice, deprinderi motrice de bază şi aplicativ-utilitare), şi
psihică (percepţii, senzaţii, gândire etc.), dar şi ameliorarea
conduitei în colectiv şi formarea trăsăturilor de caracter.
Clasificarea jocurilor

Jocuri de mişcare (dinamice) elementare, cu reguli simple şi


puţine la număr, având în primul rând scopul de a asigura
dezvoltarea fizică generală a elevilor;
Jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive (ori alte ramuri de
sport), cu reguli mai numeroase şi mai complicate, având drept
scop dezvoltarea calităţilor motrice, însuşirea tehnicii şi a acţiunilor
tactice de bază ale diferitelor ramuri de sport;
Jocuri sportive, care pe lângă un conţinut foarte bogat, au reguli
precise şi mai complicate.
Datorită caracteristicilor similare – mai ales caracterul de
întrecere – considerăm că este oportună includerea ştafetelor în
categoria jocurilor.
În funcţie de scopul pe care îl urmăresc, putem vorbi despre:
Jocuri pentru dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor
motrice (viteză: de reacţie la stimul auditiv ori tactil, de accelerare, de
repetiţie, de deplasare, forţă: explozivă, segmentară, rezistenţă: în
regim de viteză, în regim de forţă, coordonare, elasticitate etc.);
Jocuri care conţin deprinderi motrice de bază (alergări, sărituri,
aruncări) şi vizează crearea premiselor favorabile pentru însuşirea
tehnicii (alergare: accelerată, alergare în arc de cerc, alergare de tip
ştafetă, alergare peste obstacole, săritură: cu bătaie pe un picior şi
aterizare pe acelaşi picior, pe celălalt picior, pe ambele picioare,
aruncare: de tip azvârlire, de tip împingere, de tip lansare);
Jocuri pentru dezvoltarea proceselor nervoase superioare şi
calităţilor psihice (educarea atenţiei, educarea analizatorilor,
educare moral-volitivă);
Jocuri pentru însuşirea elementelor tehnice din diferite ramuri de
sport, în special din jocuri sportive (jocuri de manipulare, de
conducere, de organizare, de strategie);
Jocuri cu caracter aplicativ (cu conţinut preponderent de deprinderi
motrice utilitar-aplicative: mers, târâre, escaladare, transport etc.).
Indiferent de scopul urmărit ori efectele produse, jocurile
sunt caracterizate de câteve elemente comune:
- scopul jocului;
- subiectul jocului;
- regulile de desfăşurare ale jocului;
- conţinutul motric al jocului;
- forma de organizare a jocului.
Pentru a asigura realizarea sarcinilor educaţiei fizice, este
necesară respectarea unor cerinţe privind organizarea şi
desfăşurarea jocurilor şi ştafetelor:
- planificarea conţinutului să fie în acord cu particularităţile de
vârstă şi de gen, cu posibilităţile fizice ale elevilor, dar şi cu
condiţiile materiale şi climatice;
- asigurarea unei pregătiri anticipate a terenului şi materialelor
necesare;
- formarea echipelor pe principiul omogenităţii numerice şi valorice;
- explicarea regulilor până la înţelegerea deplină a acestora;
- asigurarea arbitrajului, stabilirea clasamentului şi analiza jocului.
De ce jocuri (şi ştafete) pentru asigurarea bazelor necesare
învăţării deprinderilor motrice din atletism? Pentru a răspunde
credem că este suficient să punctăm câteva aspecte:
- mobilitatea proceselor nervoase corticale specifice
vârstei elevului din ciclul primar şi gimnazial în primul rând
(dar nu numai);
- predominanţa excitaţiei la nivelul centrilor corticali;
- metoda „jocurilor şi ştafetelor” dezvoltă calităţi şi
formează deprinderi motrice, pe un fond emoţional favorabil,
fără a solicita „încordări” deosebite;
- jocul în sine este un factor de motivaţie.
Baza practică a Atletismului (Şcoala Atletismului)

Sintetizând înţelesurile şi semnificaţiile cele mai apropiate


de conţinuturile abordate, putem înţelege prin „şcoala
atletismului” un sistem de instruire constituit dintr-o sumă de
mijloace specifice/exerciţii, care nu fac parte din tehnica probelor
de atletism, dar care prin efectele formative generate prin
exersare, „construieşte” o bază practică ce favorizează însuşirea
tehnicii (exerciţiilor/probelor de atletism).
Toate aceste mijloace/exerciţii, fără care nu se poate
concepe iniţierea în atletism, grupate în trei categorii (asociate
celor trei grupe de probe din atletism) respectiv „şcoala alergării”,
„şcoala săriturii” şi „şcoala aruncării”, reprezintă pentru iniţierea în
atletism, ceea ce reprezintă alfabetul pentru iniţierea în limba şi
literatura maternă, fapt ce credem că l-a determinat pe D. Drăgan,
să denumească acest sistem de mijloace cu sintagma „ABC-ul
atletismului”.
Exerciţiile din şcoala alergării şi metodica învăţării lor

Alergarea, ca formă de locomoţie care constă într-o


succesiune ciclică de contacte alternative cu solul între care se
interpune câte un zbor (succesiune ciclică de paşi alergători simpli
alternaţi), se întâlneşte pe lângă atletism şi în alte discipline
sportive ca element general de legătură între acţiuni motrice
specifice sportului respectiv (în cazul driblingului din deplasare,
contraatacului, retragerii în apărare etc.), ca mijloc al încălzirii ori
pentru îmbunătăţirea capacităţii de efort (forme de manifestare a
rezistenţei), dar şi în viaţa cotidiană – unde însă, tehnica nu are
importanţă.
Însuşirea tehnicii pasului alergător în formele în care el se
prezintă, este favorizată de învăţarea şi exersarea repetată a
exerciţiilor din „şcoala alergării”, care reprezintă în proporţii
diferite, părţi din fazele tehnicii alergării pe plat, pe teren variat
(cross-ul ca probă), de garduri şi de obstacole.
Exerciţiile din şcoala săriturii şi metodica învăţării lor
Săritura reprezintă o acţiune motrică însuşită în mod natural, care
presupune întreruperea contactului cu solul ca urmare a unei impulsii, urmată de un
zbor lung ori înalt.
„Şcoala săriturii” conţine o sumă de exerciţii care prin conţinutul şi forma lor,
preced şi favorizează învăţarea tehnicii probelor de sărituri, conducând la schimbări
calitative şi cantitative de ordin general asupra organismului, contribuind în mod
nemijlocit la:
- depistarea piciorului de bătaie;
- dezvoltarea simţului echilibrului şi coordonării mişcărilor în faza de zbor;
- învăţarea tehnicii probelor de sărituri (bătaia-desprinderea);
- dezvoltarea vitezei explozive (detenta).
Pe lângă exerciţiile abordate (pe care noi le considerăm principale), în
„şcoala săriturii” mai pot fi incluse o serie de exerciţii secundare, simple ca structură
şi astfel uşor de efectuat mai ales la vârste mici, care pot precede însuşirea
exerciţiilor principale:
- sărituri libere (fără ori cu deplasare) cu desprindere de pe un picior sau de pe
ambele, cu aterizare pe un picior sau pe ambele;
- sărituri pe, de pe şi peste un obstacol înalt sau lung, cu desprindere de pe unul sau
ambele picioare;
- combinaţii diverse de sărituri cu traiectorie lungă ori înaltă, cu desprindere de pe
unul sau de pe ambele picioare, cu aterizare liberă ori în zone marcate, pe unul sau
pe ambele picioare, peste semne sau peste obstacole.
Exerciţiile din şcoala aruncării şi metodica învăţării lor
Aruncarea în accepţiunea cea mai generală, presupune o
interacţiune directă între un obiect şi o persoană care acţionează
asupra acestuia prin intermediul forţei musculare, imprimându-i o
mişcare.
Ca părţi ale „şcolii aruncării”, exerciţiile care fac parte din
aceasta se clasifică în trei categorii, în funcţie de modul în care forţa
aruncătorului se transferă asupra obiectului aruncat, respectiv
aruncări de tip azvârlire, de tip împingere şi de tip lansare cu una ori
cu două mâini.
Bazele generale ale exerciţiilor de alergare

Alergarea ca exerciţiu sau ca probă de atletism se


bazează pe mişcarea naturală de alergare (deprinsă în mod
natural), în sport ea fiind perfecţionată pentru obţinerea unui
randament superior. Ea constă într-o succesiune ciclică de paşi,
rezultaţi din acţiunea alternativă a membrelor inferioare în
contact periodic cu solul. Diferenţa între mers şi alergare este
dată de existenţa fazei de zbor, caracteristică numai pasului
alergător.
Pasul alergător ca unitate ciclică a alergării, poate fi privit
din două perspective:
- pasul alergător simplu;
- pasul alergător dublu.
Pasul alergător simplu constituie unitatea ciclică de
bază în alergare şi cuprinde totalitatea acţiunilor şi poziţiilor
cuprinse între două contacte succesive cu solul. Astfel, el
cuprinde: un sprijin unilateral, urmat de un zbor şi de o aterizare
pe piciorul opus.
Pasul alergător dublu constituie ciclul complet al unităţii
de mişcare în alergare fiind alcătuit din doi paşi simpli
consecutivi. Mişcările efectuate de către fiecare picior între două
atitudini identice din cadrul unui ciclu complet (al pasului
alergător dublu), conţin două perioade distincte: de sprijin şi de
pendulare. Fiecare picior trece succesiv prin perioada de sprijin
apoi de pendulare.
Analizând pasul alergător dublu, distingem două
perioade (prin care trec ambele picioare), subîmpărţite fiecare
în faze ce alternează neîntrerupt în timpul alergării:

PASUL ALERGĂTOR DUBLU

1. Perioada de sprijin 2. Perioada de pendulare


1.1 Faza de amortizare 2.1 Faza pasului posterior
1.2 Momentul verticalei 2.2 Momentul verticalei
1.3 Faza de impulsie 2.3 Faza pasului anterior
Perioada de sprijin
În această perioadă alergătorul se găseşte în contact cu solul alternativ, când
pe un picior, când pe celălalt. Dată fiind interacţiunea cu reazemul/solul (când
alergătorul poate acţiona prin forţe proprii asupra corpului său pentru a-l deplasa cu
diferite viteze) putem spune că perioada de sprijin conţine în structura sa sursa
motoare a acţiunii de deplasare.
Perioada de sprijin cuprinde trei faze: faza de amortizare, momentul
verticalei şi faza de impulsie.

momentul
faza de amortizare faza de impulsie
verticalei
Faza de amortizare (caracter negativ, de frânare)
Durează din momentul aterizării (când proiecţia normală a
C.G.G. va cădea înapoia locului de contact) până în momentul
verticalei (când proiecţia normală a C.G.G. va cădea pe suprafaţa
de susţinere).
Dată fiind orientarea proiecţiei normale a C.G.G. faţă de
locul de sprijin (înapoia acestuia) pe parcursul fazei de amortizare,
direcţia forţei determinată de presiunea pe sol a piciorului de sprijin,
este orientată înainte şi în jos.
Forţa oblică de presiune pe sol (F) se descompune în:
- forţă normală (Fn), perpendiculară pe sol, determinată de
greutatea atletului;
- forţă tangenţială (Ft), paralelă cu solul şi orientată în sensul
alergării.
Forţei de presiune pe sol a piciorului de sprijin (F), îi corespunde o
forţă de reacţie a reazemului (R), egală şi de sens contrar cu forţa
faza de
de apăsare. Această forţă (R), cu punctul de aplicare în C.G.G. se amortizare
descompune la rândul ei în:
- forţă de reacţie normală (Rn), având o direcţie verticală şi orientare
de jos în sus;
- forţă de reacţie tangenţială (Rt), paralelă cu solul, dar orientată
spre înapoi.
Reacţia reazemului (R) fiind orientată spre înapoi oblic şi în
sus, demonstrează că faza de amortizare este o fază negativă, de
frânare a vitezei de înaintare.
Momentul verticalei (caracter neutru)
În timpul fazei de amortizare, corpul alergătorului oscilează
în jurul punctului de sprijin (reazemului), ajungând treptat cu
proiecţia verticală a centrului de greutate pe suprafaţa acestuia,
definind momentul verticalei.
În această fază a momentului verticalei, piciorul de sprijin
atinge cea mai mare flexie din genunchi, iar C.G.G. al corpului
coboară pe un arc de cerc, la cel mai de jos nivel din tot ciclul
pasului alergător.
În momentul verticalei, presiunea exercitată de corp asupra
reazemului este perpendiculară pe sol, iar reacţia reazemului este
orientată de jos în sus şi este egală cu greutatea corpului. momentul
verticalei
Faza de impulsie (caracter pozitiv, motor)
Această fază începe din momentul depăşirii verticalei şi se
termină când vârful labei piciorului se desprinde de sol.
Partea caracteristică din această fază o constituie
acţiunea de împingere oblică spre înapoi exercitată asupra
reazemului, cu o rezultantă orientată, de data aceasta, în sus şi
înainte. C.G.G., care în momentul verticalei a atins nivelul cel mai
scăzut, datorită mişcărilor ce se desfăşoară în continuare în jurul
punctului de sprijin, va descrie un arc de cerc pe o traiectorie
ascendentă. Cu cât distanţa dintre punctul de sprijin al piciorului pe
sol şi proiecţia C.G.G. pe acesta este mai mare cu atât acţiunea
asupra solului va fi mai oblică.
Forţa oblică (F) de apăsare asupra solului, se
descompune la rândul său în două componente:
- forţă normală, perpendiculară pe sol (Fn), echivalentă cu
greutatea corpului alergătorului;
- forţă tangenţială, paralelă cu solul şi orientată spre înapoia
faza de
direcţiei de alergare (Ft). impulsie
Forţa de reacţie a reazemului (R), corespunzătoare forţei
de acţiune asupra solului (F), se descompune şi ea în:
- forţă de reacţie normală (Rn), perpendiculară pe sol şi orientată
de jos în sus;
- forţă de reacţie tangenţială (Rt), paralelă cu solul şi orientată în
acelaşi sens cu alergarea.
Perioada de pendulare
Începe odată cu terminarea impulsiei şi, prin fazele ei, închide ciclul pasului
dublu. În funcţie de poziţia piciorului pendulant faţă de verticala coborâtă pe suprafaţa
de sprijin a piciorului opus, perioada de pendulare cuprinde trei faze: faza pasului
posterior, momentul verticalei şi faza pasului anterior.

momentul
faza pasului posterior faza pasului anterior
verticalei
Faza pasului posterior
Începe odată cu ridicarea piciorului de impulsie de pe
sol şi durează până când alergătorul ajunge cu acesta în
momentul verticalei piciorului opus.
La debutul acestei faze, datorită avântării spre
orizontală a coapsei piciorului de sprijin şi rămânerii în urmă a
piciorului de impulsie, unghiul dintre cele două coapse va avea
deschiderea maximă (a, a1). Valorile acestei deschideri sunt
mai mari la alergătorii de viteză (110-120°), care realizează
astfel un fuleu mai lung, faţă de alergătorii de fond (90-100°).
Pendularea posterioară se caracterizează prin
tragerea coapsei înainte din articulaţia şoldului odată cu flexia
gambei pe coapsă (din articulaţia genunchiului).
Astfel, unghiul dintre cele două coapse se micşorează din ce
în ce mai mult, ajungând la 0° în momentul verticalei.
Deasemenea, unghiul dintre coapsă şi gambă devine şi el din faza pasului
ce în ce mai mic. posterior
Momentul verticalei
Momentul verticalei piciorului pendulant este simultan cu
momentul verticalei piciorului de sprijin. Este marcat de încrucişarea
piciorului de sprijin de către piciorul pendulant.
În această fază se produce o maximă flexie a gambei pe
coapsă (în probele de viteză), până la limita mobilităţii articulare şi
frânarea rotaţiei datorită contactului dintre masele musculare ale
gambei şi coapsei.

momentul
verticalei
Faza pasului anterior
În această fază, coapsa piciorului pendulant îşi
continuă mişcarea de înaintare spre înainte şi în sus.
Unghiul dintre coapse creşte progresiv, atingând valoarea
maximă în momentul în care coapsa piciorului pendulant se
apropie de orizontală (mai mult la alergătorii de viteză decât
la cei de rezistenţă). Unghiul dintre gambă şi coapsă creşte
şi el treptat spre valoarea de 90°. Mişcarea continuă prin
coborârea treptată a coapsei odată cu ducerea gambei spre
înainte, în jos şi înapoi, pregătind coborârea labei piciorului
pe sol şi preluarea şocului de aterizare.
faza pasului
anterior
Oscilaţiile corpului în alergare

În alergare, traiectoria C.G.G. al corpului nu este liniară, datorită întreruperii


periodice a contactului cu solul, a sprijinului unilateral, a trecerii alternative a greutăţii
corpului de pe un picior pe altul şi a fazei de zbor.
Apar astfel o serie de oscilaţii ale corpului în cele trei planuri: sagital, frontal
şi orizontal. Deşi nefavorabile randamentului alergării, acestea sunt inerente şi nu pot
fi eliminate. Cunoscându-le însă limitele tolerabile, ele pot fi atenuate.
După planul în care au loc oscilaţiile, acestea sunt de trei tipuri:
- oscilaţii verticale;
- oscilaţii laterale;
- oscilaţii transversale.
Oscilaţiile verticale
Oscilaţiile de acest tip se desfăşoară în plan sagital şi se datorează impulsiei
oblice spre înainte-sus a piciorului de sprijin. Amplitudinea acestor oscilaţii este dată de
diferenţa dintre poziţia înaltă a corpului alergătorului în faza de zbor (înălţimea maximă),
cu poziţia joasă a momentului verticalei din cadrul perioadei de sprijin (înălţimea
minimă) şi se situează, în medie între 6 şi 12 cm. O amplitudine mai mică de 6 cm a
acestor oscilaţii este determinată de un unghi de impulsie ascuţit, pasul alergător fiind
mic şi randamentul alergării scăzut. În schimb, o amplitudine mai mare de 12 cm.
denotă un unghi de impulsie mare, rezultând astfel o alergare săltată.
Cu cât alergarea este mai rapidă, cu atât C.G.C. descrie o traiectorie mai lină,
cu oscilaţii pe verticală de mai mică amplitudine. Astfel, în timpul perioadei de sprijin,
C.G.C. descrie o traiectorie curbă cu concavitatea în sus, iar în timpul zborului, o curbă
cu concavitatea în jos. Oscilaţiile verticale sunt puse în evidenţă la nivelul creştetului, al
cărui nivel scade în momentul verticalei şi creşte la maximum la mijlocul fazei de zbor.
Oscilaţiile laterale
Se produc în plan frontal din cauza trecerii alternative a greutăţii corpului de
pe un picior pe celălalt, în timpul perioadelor de sprijin. Ele se evidenţiază în
momentul verticalei şi sunt cu atât mai pronunţate cu cât diametrul frontal al
bazinului este mai mare şi cu cât depărtarea (laterală) dintre tălpi este mai mare.
La femei, oscilaţiile laterale sunt mai evidente datorită lăţimii relativ mai
mari a bazinului.
Oscilaţiile transversale
Planul în care se produc este cel orizontal, axa de rotaţie fiind verticală şi
se manifestă prin proiectarea spre înainte a laturii bazinului care corespunde
piciorului pendulant, concomitent cu rămânerea în urmă a laturii bazinului de pe
partea piciorului de sprijin.
Aceste oscilaţii ating valoarea maximă când unghiul dintre coapse (implicit
şi dintre laturile bazinului) va avea amplitudinea cea mai mare şi devin nule în
momentul verticalei.
Echilibrarea oscilaţiilor transversale ale bazinului se realizează prin oscilaţii
compensatorii de sens opus ale umerilor şi trunchiului. Cu cât viteza de deplasare
este mai mare cu atât şi oscilaţiile transversale sunt mai ample. Ele pot fi
considerate ca fiind utile alergătorului, atâta timp cât frecvenţa mişcărilor
compensatorii ale braţelor şi umerilor nu vor frâna frecvenţa mişcării picioarelor.
Pasul alergător în funcţie de viteza de deplasare

Viteza de deplasare imprimă o serie de caracteristici pasului alergător în


ceea ce priveşte:
- contactul cu solul;
- lungimea şi frecvenţa paşilor;
- durata sprijinului şi durata zborului;
- oscilaţiile corpului;
- poziţia generală a corpului.
Contactul cu solul, indiferent de proba de alergare, se face activ şi pe
partea externă a labei piciorului. În probele de sprint scurt (100-200 metri) contactul
cu solul se face pe pingea pe partea anterioară a tălpii, în cele de sprint prelungit
(400 metri) contactul cu solul se face tot pe pingea însă puţin mai în spate spre
călcâi, în cele de semifond (800-1500 metri) contactul cu solul se face pe plat, iar
pe măsură pe distanţa de alergat creşte (până la maraton) şi viteza de deplasare
scade, contactul cu solul trece spre călcâi. Pe măsură ce viteza de deplasare
creşte contactul cu solul se face din ce în ce mai energic printr-o mişcare de
coborâre activă a gambei dinspre înainte spre înapoi - în jos (mişcare de
“agăţare”).
Contactul cu solul pe călcâi este mai stabil şi, la eforturi de impulsie egale,
pasul tinde să fie mai lung decât la cel cu aterizarea pe pingea sau pe plat.
Considerăm că aterizarea cea mai eficientă este pe pingea, deoarece în
mecanismul suplu al amortizării se foloseşte articulaţia gleznei; contactul cu solul
mai întâi pe călcâi este mai dur, deoarece scoate din uz această articulaţie.
Lungimea (L) şi frecvenţa paşilor (F.p.) sunt parametrii principali ai
alergării (pasului alergător), de care depinde viteza de deplasare (V = L . F.p.).
Pe măsură ce proba de alergare este mai lungă şi viteza de deplasare
scade, lungimea şi frecvenţa paşilor scad, scăderea lungimii paşilor fiind mai
pronunţată decât cea a frecvenţei paşilor:

Mare
Sprint Semifond Fond
fond
Viteza de
~12 ~10 ~7 ~5-6
deplasare(m./s.)

Lungimea
2.40-2.65 1.80-2.20 1.70-2.10 1.50-1.70
paşilor(m.)

Frecvenţa
4.4-5.0 3.3-4.0 3.3-3.7 3.2-3.5
paşilor(p./s.)
Durata sprijinului şi durata zborului este dependentă de energia
impulsiei. Astfel, în alergarea de viteză durata zborului este mai mare decât
durata sprijinului, în probele de semifond acest raport se echilibrează, iar în
cele de mare fond chiar se inversează uşor în favoarea duratei sprijinului:

Sprint Semifond Fond Mare fond

Durata
0.08-0.09 0.14-0.16 0.16-0.18 0.18-0.21
sprijinului(s.)
Durata
0.10-0.12 0.14-0.16 0.13-0.14 0.11-0.14
zborului(s.)
Oscilaţiile verticale şi oscilaţiile laterale scad pe măsură ce viteza de
deplasare creşte comparativ cu cele transversale care cresc odată cu creşterea
vitezei.
Cu cât viteza de deplasare este mai mare, cu atât ridicarea coapsei în
plan anterior este mai aproape de orizontală (fără însă a o depăşi), flexia gambei
pe coapsă în plan posterior este mai accentuată, iar mişcare braţelor devine mai
amplă şi mai energică.
Fazele alergării de concurs
Alergarea ca probă de concurs, se desfăşoară în succesiunea
următoarelor faze:
- startul – care poate fi de jos (în alergările de viteză) sau de sus (în alergările
de rezistenţă) şi prin care înţelegem totalitatea poziţiilor şi mişcărilor efectuate
în concordanţă cu comenzile starterului, în vederea începerii alergării cu eficienţă
maximă în raport cu cerinţele probei.
- lansarea de la start – care are un aspect de alergare accelerată şi începe la
pocnetul pistolului starterului şi se termină în momentul atingerii vitezei de
regim a alergării.
- alergarea pe parcurs – începe în momentul atingerii vitezei de regim a alergării
şi are la bază pasul lansat. Viteza deplasării trebuie aleasă astfel încât să
poată fi susţinută pe întreaga distanţă şi să permită obţinerea celei mai
bune performanţe.
- finişul şi sosirea – prin finiş (întâlnit în probele se semifond şi fond) se înţelege
creşterea tempoului de alergare spre finalul probei, iar prin sosire se
înţelege trecerea liniei de sosire.
Bazele generale ale exerciţiilor de săritură
Săriturile – ca probe de atletism dar şi ca exerciţii de atletism (şcoala
săriturii) – pot fi definite ca fiind acţiuni motrice specializate, care au ca scop
proiectarea corpului săritorului (C.G.G.) pe o traiectorie în zbor cât mai lungă
(săriturile pe orizontală) sau cât mai înaltă pentru a trece un obstacol (săriturile pe
verticală), ca rezultat al interacţiunii dintre forţele interne (contracţiile musculare) şi
cele externe (rezistenţa mediului şi reacţia reazemului).
Întreruperea contactului cu solul în scopul înscrierii C.G.G. pe o traiectorie
de zbor fiind determinată de contribuţia forţelor proprii săritorului, fac ca această
acţiune să poată fi percepută ca autoproiectare a corpului în aer, prin transformarea
energiei cinetice orizontale într-o mişcare orientată spre verticală sub un unghi mai
mic sau mai mare.
În funcţie de caracteristicile traiectoriei pe care este înscris corpul săritorului
(C.G.G.), săriturile ca probe de atletism pot fi clasificate în:
- sărituri pe orizontală (unghiuri de desprindere cuprinse între ~ 20º şi 25º) –
săritura în lungime şi triplusaltul;
- sărituri pe verticală (unghiuri de desprindere cuprinse între ~ 60º şi 65º) –
săritura în înălţime şi săritura cu prăjina.
Ca mişcări de locomoţie, săriturile încep cu o succesiune de mişcări ciclice
(elanul) şi continuă cu o succesiune de mişcări aciclice, ansamblul mişcărilor care
definesc săritura fiind strict delimitat spaţio-temporal.
Fazele săriturilor

Acţiunile motrice specifice săriturilor fundamentale, abordate în


ordinea succesiunii lor şi structurate în faze, sunt: elanul, bătaia, zborul,
aterizarea. Notele particulare evidenţiate în cazul săriturilor derivate, sunt
următoarele:
- elanul este urmat de o succesiune de trei bătăi, zboruri şi aterizări la
triplusalt;
- după elan şi bătaie, o parte a zborului este realizat prin interpunerea unui
obiect între săritor şi sol, la săritura cu prăjina.
Raporturile de intercondiţionare şi interdependenţă care se stabilesc
între fazele oricărei sărituri ca probă de atletism, determină relaţii de
subordonare din care rezultă importanţa fiecăreia în raport cu celelalte în
funcţie de scopul săriturii, scop care determină caracteristicile acesteia de ritm,
tempo, amplitudine etc.
Se apreciază în mod unanim că bătaia (veriga principală a tehnicii)
este faza cea mai importantă, ea subordonând şi condiţionând celelalte faze,
deoarece în acea secvenţă se valorifică potenţialul săritorului şi se determină
principalele caracteristici ale traiectoriei C.G.G. al corpului în zbor, realizând în
final obiectivul săriturii.
Bazele generale ale exerciţiilor de aruncare
Aruncările sunt acţiuni motrice stilizate, care urmăresc proiectarea prin
aer a unui obiect special conceput (greutate, disc, suliţă, ciocan, minge mică/de
oină), la o distanţă cât mai mare, în concordanţă cu prevederile regulamentului
de desfăşurare al probelor, care precizează:
- forma, dimensiunea şi greutatea obiectelor;
- modul de ţinere a obiectului (priza) şi a mişcărilor efectuate;
- dimensiunea suprafeţelor de elan şi a zonelor de recepţie.
Trebuie să lămurim de la început că prezenţa aruncării mingii de oină
cu elan, deşi nu se regăseşte în sistemul probelor de atletism, este justificată
de locul pe care îl ocupă în Curricula de educaţie fizică din învăţământul
gimnazial, dar şi în tetratlonul atletic şcolar ca mod de organizare a sportului
şcolar. Dorim de asemenea să justificăm utilizarea sintagmei „minge mică”
alături de „minge de oină”, prin faptul că mingea de oină ca obiect de aruncare,
a început să fie înlocuită cu obiecte de aruncare cu aceeaşi formă sferică, dar
de alte dimensiuni şi confecţionate din alte materiale în situaţia exersării
exerciţiilor din şcoala aruncării azvârlite.
Fazele aruncărilor

Analiza tehnicii probelor de aruncări evidenţiază, din punct de vedere


didactic, succesiunea distinctă a patru faze:
- pregătirea pentru începerea aruncării;
- elanul;
- efortul final;
- restabilirea.
În funcţie de importanţa acestor faze asupra rezultatului aruncării,
specialiştii probelor de aruncări stabilesc în ordine, următoarea prioritate:
efortul final, elanul, pregătirea pentru începerea aruncării şi restabilirea.

S-ar putea să vă placă și