Rolul Literaturii în Perioada

Pașoptistă

Realizat de:
Hilohi Alexandra
Hohotă Teodora
Ilie Cosmin
Ioniță Sebastian
Jalbă Beatrice
 Ce este Pașoptismul?
Pașoptismul este ideologia participanților la Revoluția Română din
1848, expusă în revista Dacia literară.Elemente importante
caracteristice sunt
caracterul național, militant,scopul revoluționarilor fiind dobândirea
libertății și afirmarea naționalității române.

Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a

literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848.Perioada se
caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături
specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi
naţionala, de solidaritate pentru realizarea unirii.
 Literatura în perioada pașoptistă

Literatura pașoptisă „acoperă”, ca denumire, o realizare în același timp

socială,culturală și literară. În mod aproape unanim, istoria literară
fixează perioada literaturii pașoptiste între finele deceniului al treilea al
secolului nouăsprezece (aproximativ 1830) și finele deceniului al
șaselea(aproximativ 1860).

Legată de importante evenimente social-politice, această delimitare

cronologică nu are totuși nimic rigid: trebuie de precizat că debutul
perioadei pașoptiste este legat de ieșirea Țărilor Române de sub
dominația exclusiv otomană și începutul unei “europenizări”
economice ,iar incheierea perioadei pașoptiste va fi marcată de
realizarea celui mai aprins vis al generației,de Unirea Principatelor și de
dobândirea libertății politice. După această dată, adică după 1860,
frontul pașoptist se destramă în unitatea asigurată de idealurile
comune aparținând trecutului.
Epoca pașoptista înseamnă,înainte de toate, epoca
începutului literaturii noastre moderne și romantice;
prin opera scriitorilor afirmați după 1830 se
instaurează un nou climat literar și o nouă stare de
spirit. Cultura trecutului- o cultură predominant
feudală întârziată în raport cu restul Europei – va fi
pusă în discuție din perspectiva modernizării .
Tematica literaturii de la 1848 cuprinde în variate
ipostaze istoria (trecutul glorios, ruinele,
mormintele, nestatornicia soartei), folclorul,
descrierile de natură.
Marile idealuri ale momentului sunt: libertatea și
unitatea națională, libertatea socială (în contextul
revoluției burgheze democratice, antifeudale ).
Aceste idealuri sunt ilustrate în tematica și mesajul
creației literare ale scriitorilor care sunt participanți
sau simpatizanți ai Revoluției de la 1848 și pun arta
în slujba telurilor politice ale epocii.
 Proza în perioada pașoptistă
Specii clasice ( fabula, satira, epistola, imnul, oda,
poemul eroic, comedia) coexistă cu cele romantice
(meditatia, elegia, poemul filozofic, nuvela istorica și
fantastică, apariția dramei ), uneori în opera aceluiași
scriitor sau chiar în același text. Fondul romantic (
teme, motive, atitudini) este uneori turnat în tipare
ale secolului precedent, pentru că literatura noastră
nu a avut un clasicism individualizat, iar pașoptismul
a recuperat simultan experiențe literare manifestate
succesiv în alte literaturi.
Cea mai frapantă trăsătură a prozei în epoca paşoptistă este
caracterul memorialistic, lipsa invenţiei pure, a ficţiunii:
aflată la început de drum, proza românească pune, înainte
de orice, faptul trăit; am putea vorbi chiar de o anumită
pornire – comună tuturor prozatorilor epocii – de a
respinge invenţia. Tudor Vianu spunea că ,,primul nostru
realism este memorialistic”, dar observaţia se poate
extinde la proza paşoptistă în ansamblul ei.

Primele încercări notabile a lui Heliade-Rădulescu, în

deceniul al IV-lea, sunt amintiri (“Dispoziţiunile şi
încercările mele de poezie”); capodopera prozei lui C.
Negruzzi este constituită de descrierea unor fapte trăite
(“Negru pe alb”); însemnările de călătorie fac o modă
durabilă (la V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Gr.
Alexandrescu); pe detalii autobiografice bazându-se
multe dintre bucăţile în proza a lui V. Alecsandri
 A doua trăsătură globală a prozei paşoptiste o
constituie importanţa pe care continuă să o aibă
retorismul, moştenirea oratorică a perioadei
clasice şi a culturii din secolele precedente.
Proza largă, în care fraza se afla construită pe
tiparul perioadei clasice şi în care scriitorul caută
să provoace efecte retorice, a înflorit mai cu
seama în Muntenia şi în Transilvania.
În perioda imediat următoare înfrângerii
revoluţiei, a existat o intense productie de scrieri
“mesianice”, unde nenorocirile prezentului
trebuiau să fie prilej de renaştere a speranţelor,
iar apelurile la istoria patriei aveau acelaşi sens
exemplar.
 Poezia în perioada pașoptisă

În poezie se cultivă specii clasice: epistola,

satira, fabula ( Grigore Alexandrescu ), oda,
imnul (Gheorghe Asachi,); specii romantice:
meditația ( Vasile Cârlova, D. Bolintineanu,
Vasile Alecsandri ), balada ( Ion Heliade
Rădulescu, D. Bolintineanu ).
Poezia paşoptistă este o poezie socială,
adaptată la momentul istoric şi chiar
politic, conformă cu idealurile de libertate
şi unire ce animau sufletele românilor de
pretutindeni. Acum se afirmă cu putere
spiritul naţional, încrederea în valorile
tradiţionale, populare, în istoria, natura şi
folclorul românesc, care devin acum,
alături de evenimentele social-politice ale
momentului,teme predilecte ale poeţilor.
Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă cu
exprimare directă a ideilor şi sentimentelor, într-un
stil avântat; cu un limbaj adecvat înţelegerii de
către marea masa de cititori, în care teme vechi
precum iubirea, destinul, fericirea, moartea, se
completează cu meditaţia asupra locului omului în
istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei, al
creatorului-bard, al ruinelor, al mormintelor, al
revolutiei etc.
Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea
realitaţilor sociale constituie o alta caracteristică a
literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu
severitatea moravurile societaţii, condamnand cu
fermitate abuzurile şi nedreptaţile manifestate in
epocă.
 Rolul Presei
Dacia literară este o revistă apărută pe 30 Ianuarie 1840 la Iași, sub
redacția lui Mihail Kogălniceanu. În ciuda titlului, revista nu și-a
propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe parcursul apariției, ea a
avut următoarea rubricație, marcată prin supratitluri:

Nr.1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi,

‘’Alexandru Lăpușneanul”), scene pitorești din obiceiurile poporului
(M. Kogălniceanu, ,,Nou chip de a face curte”), alegeri din alte foi
românești (texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă și
literatură”, „Curierul Românesc” și „Albina românească”), Telegraful
Daciei (știri culturale);

Nr. 2: Scene pitorești din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi,

,,Cîntece populare a Moldaviei”), literatură străină (fragmente din
jurnalul de călătorie în Banat, Valahia și Moldova de D. A. Damidoff,
șambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare și comentarii de M.
Kogălniceanu),
Nr. 3: Scene contemporane (C. Negruzzi,
O alergare de cai), suvenire din Italia
(Vasile Alecsandri, Buchetiera de la
Florența), Poezie (Grigore
Alexandrescu).

Din porunca domnitorului, după primele

trei numere, revista este suspendată și
va mai apărea abia după 1859, în ediția
a doua. Autor italian Gurzu Antonio
 Fenomenul Literar
Ion Heliade-Rădulescu a avut rol de îndrumător într-o primă
etapă al fenomenului cultural-literal pașoptist: prin articolele
scrise în ziarul ,,Curierul românesc”, apărut la Bucuresti în
1829 , căruia îi adaugă în 1837 suplimentul literar ” Curierul
de ambe sexe ” indeamnă pe tinerii scriitori: ,,Nu e vreme de
critică, copii, e vreme de scris; să scrieți cât veți putea și cum
veți putea”.

Un alt îndrumător este Mihail Kogălniceanu, redactorul Daciei

literare aparută la Iași . În primul număr al revistei,apărut în
1840, Mihail Kogălniceanu scrie un articol numit
,,Introducție”, care reprezintă manifestul literar al
romantismului românesc. La începutul acestui articol ,
Kogălniceanu prezintă activitatea gazetelor românești
apărute înainte de Dacia literară.
El menționează de asemenea în articol că revista va aduce
un suflu nou , respingând amestecul politic .In
,,Introducție”, care este un articol program, sunt 3 puncte
: necesitatea unității limbii și a literaturii române: ,,talul
nostru este realizarea dorinței ca românii să aibă o limbă
comună pentru toți ” .

Combaterea imitațiilor și a traducerilor mediocre: ,,Dorul

imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă , pentru că
omoară în noi duhul național. Promovarea unei literaturi
originale: ,,Istoria noastră are destule fapte eroice,
frumoasele noastre țări sunt destul de mari , obiceiurile
noastre sunt destul de pitorești și de poetice pentru ca să
putem găsi și la noi sujeturi de scris fără să avem pentru
aceasta trebuința să ne împrumutăm de la alte nații”.
 Reprezentanți ai pașoptismului
Grupați pe provincii, numele cele mai sonore sunt cele ale lui Ion Heliade
Rădulescu, Grigore Alexandrescu și Dimitrie Bolintineanu– pentru
Țara Românească; Vasile Alexsandri pentru Moldova, socotit cu îndreptățire
cel mai reprezentativ pentru întreaga generație. Ca o particularitate comună a
destinelor tuturor acestor poeți -cu consecinte însemnate în creația lor – se
cuvine menționată angrenarea lor în bătălia politică decisivă pentru
realizarea Romaniei moderne.
Alți reprezentanți de seamă sunt:

Gheorghe Asachi-
poet, prozator și dramaturg
 Vasile Cârlova-
poet și ofițer român
Ion Heliade Rădulescu-
scriitor, filolog și om
politic român, membru
fondator
al Academiei Române
Grigore Alexandrescu-
poet liric,fabulist
Dimitrie Bolintineanu-
poet român, om politic,
diplomat, participant
la Revoluția de la 1848
 Vasile Alecsandri-
poet, dramaturg, folclorist, om
politic
Constache Negruzzi-
om politic și scriitor
 Nicolae Balcescu-
istoric, scriitor, om politic, lider al
mişcării revoluţionare de la 1848 în
Țara Românească.
 Ion Ghica:
economist,matematician, scriitor,
pedagog, diplomat și om politic,
 ,,Zburătorul”
Zburătorul este un personaj mitologic, adeseori apare prezentat
în basmele româneşti ca fiind un tânăr înalt şi subţire, iar
uneori este înfăţişat şi ca un şarpe cu aripi sau ca o flacără.
Personajul acţionează doar noaptea şi este capabil să ia forma
unui bărbat, a unei femei sau a unei stele. Din punct de
vedere al simbolului, în general, zburătorul personifică fiinţa
iubită la care nu se poate ajunge.

În unele credinţe populare, în funcţie de regiuni, zburătorul este

asemănat cu un zmeu, are coadă de foc şi este supranumit
„ceasul cel rău” sau „ăl mai rău”. Conform aceloraşi credinţe
populare, zburătorul este un spirit malefic care coboară
noaptea printre oameni, în casele acestora, chinuie fetele
tinere şi nevestele bărbaţilor şi le cauzează acestora nesomn,
nelinişte şi frământare. Uneori acelaşi personaj este descris ca
fiind responsabil de vânătăile de pe corpul femeilor.
În mitologiile populare sunt imaginate şi metode
de protecţie împotriva acestui personaj malefic.
Una dintre acestea vorbeşte de posibilitatea de
a unge cu „untură de zmeu pleznit” locurile prin
care aceştia pătrund (horn, uşă, geam).

George Călinescu afirmă că Zburătorul ar fi un

demon, de o frumusete răpitoare, care tulbură
minţile şi simturile fetelor tinere, făcându-le să
tânjeasca iubire. Romulus Vulcanescu, in”
Mitologie romîna ” , numește Zburătorul ca fiind
” o semi-divinitate erotică … un demon arhaic de
factură malefică
 ,,Alexandru Lăpușneanu”
Prima nuvelă istorică din literatura română, "Alexandru
Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi (1808-1868), apare la 30
Ianuarie 1840, în primul număr al revistei "Dacia literară“.

Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspiră, în principal,

din cronica lui Grigore Ureche. Tema: Nuvelei ilustrează
evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, în
timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul
(1564-1569).

Structura narativă a nuvelei este simetrică şi riguros construită,

cu un echilibru solid, fiind organizată în patru capitole.
Compoziţia narativă reuneşte mai multe curente literare:
clasicismul, definit de simetrie şi de echilibrul solid al
nuvelei; romantismul, reprezentat atât de psihologia şi
tragismul personajului, cât şi de scenele cutremurătoare;
realismul, ilustrat de adevărul istoric al celei de a doua
domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul.
 Ce am înțeles?
În perioada paşoptistă se afirmă primii noştri scriitori
moderni în cadrul curentului naţional popular,
„Dacia literară”. Apărând ideea de originalitate în
literatură, mentorul generaţiei paşoptiste se
dezvoltă în acelaşi timp şi spiritual critic,
exercitând, în acest fel, o influenţă hotărâtoare
asupra fizionomiei culturii româneşti de la mijlocul
secolului trecut.
Critica noastră – spunea Mihail Kogălniceanu – va fi
nepărtinitoare: „vom critica cartea, iar nu
persoana”. Poezia paşoptistă este o poezie
socială, adaptată la momentul istoric şi chiar
politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire
ce animau sufletele românilor de pretutindeni.
 Ceea ce îi uneşte pe scriitorii paşoptişti este
militantismul regăsit în creaţiile literare, care se
constituie în adevărate manifeste pentru
împlinirea unităţii şi independenţii naţionale,
pentru dreptatea socială. Se dezvoltă astfel o
poezie retorică, cu exprimare directă a ideilor şi
sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj
înțeles de către cititori, în care teme vechi
precum iubirea, destinul, fericirea, moartea, se
completează cu meditaţia asupra locului omului
în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei,
al creatorului-bard, al ruinelor, al mormintelor, și
al revoluției
 De unde ne-am inspirat?
https://www.slideshare.net/vladbodareu/rolul-
literaturii-in-perioada-pasoptista-41924087
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99optism
http://www.ebacalaureat.ro/c/pasoptismul/334
http://www.ebacalaureat.ro/c/nuvela-istorica-
alexandru-lpuneanul/275
https://w8thetime.wordpress.com/2011/11/20/
perioada-pasoptista-1830-1860scurt-referat/