Radiatii Ionizante

Diagnostic
Medicina Generala
Anul II
Grupa V
Cuprins
1. Definitia radiatiilor ionizante (Muntean Ioan - Vlad)
2. Existenta in mediu natural (Neamtu Mihaela - Maria)
3. Clasificarea radiatiilor Ionizante (Musca Ioan - Cristian)
4. Măsurile de protecţie împotriva radiaţiilor ionizante (Mirzoi Ionut)
5. Principii de baza pentru protectia radiologica (Mateescu Anghel - Sergiu)
6. Sindromul acut de iradiere (Martin Anania - Nicoleta)
7. Iradierea cu doze mari a unor segmente corporale ( Lungu Cristina - Margareta)
8. Efecte stocastice (Markos Ana-Maria)
9. Aplicatiile radiatiilor ionizante (Mocan Mihaela)
10. Scintigrafia (Mihaiu Ioana - Patricia)
11. Tipuri de scintigrafii (Macavei Bianca - Maria)
12. Tomografia Computerizata (CT) (Morar Andreea - Maria)
13. Clasificarea reactiilor adverse (Marcu Alin - Petrisor)
14. Radiografia (Maier Anca)
15. Radioscopia (Meianu Andreea)
Definitie
• Radiaţiile ionizante sunt acele radiaţii care au proprietatea
de a ioniza materia cu care interacţionează.
• Radiaţiile ionizante interacţionează cu materia astfel că
transferul de energie apare extrem de rapid (10-17
secunde). Ţinta principală este nucleul ADN.
• Radiaţiile ionizante interacţionează la nivel celular prin:
particule încărcate, interacţiuni electrice. Ca urmare apar
ionizările, apoi modificările fiyico-chimice şi în final
efectele biologice. În momentul interacţiunii dintre
radiaţiile ionizante şi atomii constituenţi ai materiei vii, are
loc un transfer de energie ce determină ionizarea sau
excitarea acestora.
• Mecanismele de acţiune ale radiaţiilor ionizante asupra
materiei sunt:
– Acţiune directă prin afectarea directă a ADN – este un efect
fizicochimic prin care apare ionizarea sau excitarea unei molecule
care antrenează o reorganizare a electronilor, conducând la
susceptibilitatea de ruptură chimică sau distrugere. Ionizarea directă
a atomilor are loc ca urmare a efectului fotoelectric şi a efectului
Compton şi este o caracteristică a radiaţiilor cu transfer linear de
energie mare;
– Acţiune indirectă prin afectarea moleculelor din preajma
AND şi producerea de radicali liberi (radicalii liberi sunt
atomi neutri din punct de vedere electric, cu un număr impar
de electroni, cu reactivitate foarte mare), ca urmare a
radiolizei apei.
(Muntean Ioan-Vlad)
Existenta in mediul natural
• Omul este expus la radiaţii din mai multe surse, atât naturale cât şi artificiale. S-a
calculat că doza medie anuală din surse naturale este de 2,4 mSv, dar există mari
variaţii în funcţie de regiunea de locuit.
• Surse naturale
• Sursele naturale genereaza 85% din expunerea totală a populatiei globului.
• Ele sunt reprezentate de:
– radiaţia extraterestră, reprezentată de radiaţia cosmică prin radionuclizi cosmogenici =
10%, aproximativ 0,4 mSv/an;
– radioactivitatea naturală a solului, prin radionuclizii din seria radioactivă a uraniului (238,
235), thoriului (232), potasiului (40);
– radioactivitatea naturală a aerului, generată de descendenţii de viaţă scurtă ai
radioizotopilor radonului, aproximativ 1,3 mSv/an;
– radioactivitatea naturală a apei, vegetaţiei, alimentelor şi a omului însuşi.
Moduri de expunere la radiatiile ionizante

• Expunerea externă a organismului se datorează unei

surse de radiații din exteriorul acestuia.
• Expunerea internă are drept cauză o sursă de radiații
aflată în interiorul organismului si care a pătruns prin
inhalare, prin inserare, prin infectare sau datorită
absorbție prin piele.
• Ambele tipuri de expunere pot fi produse de surse de
radiații închise sau deschise. Doar în cazul surselor
deschise de radiații, putem vorbi de contaminare.
• Contaminarea organismului uman produce prin:
• Contaminarea externă care constă în depunere accidentală pe piele, pe
îmbrăcăminte, a radionuclizilor fixați sau absorbiți în particulele de praf din
mediul înconjurător omului;
• Contaminarea internă se realizeaza prin pătrunderea accidentală a
radionuclizilor prin:
– Inhalare de aerosoli contaminati care apar dupa teste sau accidente
nucleare;
– Ingestie digestivă prin consum de alimente si apă contaminate de diverse
depuneri respective în mediu sau transfer prin lanțul trafic;
– Absorbția argumentată mult redusă ca importanță în cazul tegumentelor
intacte si mai semnificativă în cazul leziunilor argumentare.
• Radionuclizii pătrunși în corpul uman se detectează prin sânge, urina si
materii de cele. Acestuia din sânge trec în țesuturi, iar restul se elimina prin
fecale, urina si chiar transpirație.
(Neamtu Mihaela - Maria)
Tipuri de radiatii ionizante - clasificare
Din punctul de vedere al După felul particulelor care
dualismului undă-corpuscul, le compun (particule alfa,
radiațiile pot fi: electroni, atomi, molecule),
- ondulatorii radiațiile corpusculare pot fi:
- corpusculare. Radiație alfa;
După natura lor, radiațiile Radiație beta;
ondulatorii se împart în: Radiație atomică;
- acustice, care se propagă sub Radiație moleculară;
formă de unde acustice;
Radiație catodică;
- electromagnetice, specifică
undelor elctromagnetice; Radiație canal.
- radiație gravitațională.
 Radiația alfa (α): la trecerea prin substanță, suferă 3 tipuri de
interacțiuni: ciocnire, frânare în câmp electric și captura de către nucleu.
Probabilitatea cea mai mare o are ciocnirea. În urma ciocnirii unei particule
alfa cu un atom se poate produce o excitare a acestuia, urmare a ridicării
unui electron pe un nivel superior de energie. Câmpul electric al particulei
alfa în mișcare acționează asupra electronilor orbitali; la revenirea
electronilor pe nivelele fundamentale atomii vor emite radiații Röentgen
electromagnetice (caracteristica, x). Tot prin interacțiunea cu păturile
electronice ale atomului, radiațiile α pot produce smulgerea unor e- din
atomii respectivi. În acest fel, atomul rămâne încărcat pozitiv; fenomenul
poartă numele de ionizare. De multe ori, electronii smulși se pot atașa unor
atomi neutri, care devin ioni negativi (în ansamblu, la un act de ionizare se
produc o pereche de ioni). Dacă e- smulși pot genera la rândul lor ionizari, ei
constituie radiație delta. Franarea în câmp electric a radiației α înseamnă
interacții succesive, în urma cărora particulele pierd energie până când, sub
o anumita limită, nu mai pot produce ionizari. În acest stadiu, particulele α
captează 2 electroni din mediu și se transformă în atomi de He (Heliu).
 Radiația beta (β) este un tip de radiație, în urma căreia sunt emise particule beta. În
dependență de particulele beta emise, radiațiile beta se clasifică în radiații β+ (emisie de
pozitroni) și radiații β- (emisie de electroni). Acestea penetrează materialul solid pe o distanță
mai mare decât particulele alfa. În cadrul experimentelor, acestea sunt deviate în câmpuri
electrice în sens opus deviației radiațiilor alfa. Acest fapt demonstrează că fluxul de particule β
emise sunt constituite din electroni.
Radiația β−
În acest tip de radiație, un quarc down ,ce intra în componența unui neutron ,se
transformă într-un quarc up (reultatul fiind transformarea neutronului in proton) și un bosson
virtual (W- ),acesta din urmă se descompune într-un electron și un antineutrino.
Radiația β+
În acest tip de radiație, un proton este iradiat cu o cuanta de energie, astfel încât este
transformat într-un neutron (un quarc up ce intră în alcatuirea protonului se transformă într-un
quarc down), și un boson W+ ce se descompune ulterior într-un pozitron și un neutrino Reacțiile
beta+ au loc doar în nucleele artificial radioactive, unde energia nucleului atomului inițial este
mai mică decât energia nucleelor atomilor rezultați. Ele nu au loc spontan în natură, întrucât,
pentru a avea loc, ar avea nevoie de o cuanta de energie inițială.
(Musca Ioan - Cristian)
Măsurile de protecţie împotriva radiaţiilor ionizante

• Măsurile de protecţie împotriva radiaţiilor ionizante diferă în funcție de natura

surselor de radiații: Protecţia împotriva surselor externe de radiaţii cuprinde:
Protecţia fizică – realizată prin mijloace de reducere a dozei de expunere cum
sunt timpul de expunere, distanţa față de sursă, ecranarea(ecrane absorbante
de tip primar pentru radiaţiile primare şi ecrane de tip secundar pentru protecţia
contra radiaţiilor secundare difuzate), cât și măsuri de organizare a lucrului cu
surse în unităţi nucleare;
• Protecţia chimică - administrarea unor substanţe chimice (ex. cistamina,
gamafos) înainte sau după iradiere care duc la scăderea efectului nociv;
Protecţia biochimică - administrarea imediat după iradiere a unor preparate şi
macromolecule biologice (ex. sânge, plasmă, omogenate de organe) care au
efect de refacere celulară;
• Protecţie biologică - efectuarea imediat după iradiere a unui transplant de celule
viabile de măduvă roşie hematoformatoare pentru restaurarea funcţiei
hematopoetice.
• În cazul riscului contaminării interne a organismului cu
diferiţi radionuclizi este mai eficient de a se acţiona prin
controlul riguros a contaminării factorilor de mediu cu
care omul vine în contact sau a produselor alimentare
pe care le consumă. În cazul riscului contaminării
directe umane atunci se acţionează direct asupra
radionuclizilor la poarta de intrare sau la nivelul
lichidelor interne înainte ca ei să se fixeze în diverse
organe critice, unde se mai poate acţiona doar cu un
minim efect.
 Reducerea gradului de contaminare internă se obţine prin diverse
măsuri:
• Metode de decontaminare - îndepărtarea izotopilor radioactivi din tubul
digestiv cu anumite substanţe (alginat de sodiu, fosfat de aluminiu) sau din
aparatul respirator prin spălături cu ser fiziologic din abundenţă;
• Metode de decorporare - eliminarea izotopilor fixaţi în diverse organe critice
cu sare de zinc sau de calciu a acidului dietilentriaminopentaacetic,
Diluţie izotopică - de exemplu administrarea de iodură de potasiu împotriva
iodului radioactiv (accidentul de la Cernobîl 1986), astfel poate fi prevenit
cancerul la tiroidă. Explicaţia constă în faptul că iodul are particularitatea de a
satura tiroida, iodul radioactiv nemaiputând atunci să se fixeze în glandă.
Pentru un rezultat optim, acesta trebuie să fie administrat în prima jumătate
de oră după expunerea la radiații. Un alt exemplu constă într-un consum
mare de apă care poate reduce fixarea tritiului în corpul uman.
(Mirzoi Ionut)
Principii de baza pentru protectia radiologica
Protecţia radiologică este totalitatea metodelor de
reducere a efectelor nocive ale radiațiilor ionizante. Pornind
de la efectele acestor radiaţii asupra sănătăţii umane putem
spune că, în cazul:
• efectelor deterministice - producerea lor trebuie evitată
întotdeauna, în limita posibilului;
• efectelor stocastice - incidenţa lor trebuie redusă la un
nivel acceptabil. Acceptabilitatea trebuie definită prin
balanța risc-beneficiu privind radiaţiile, atât în cazul
expuneriipotenţiale, cât şi în utilizarea lor în scop medical,
industrial.
 Principiile de bază ale protecției radiologice sunt:
• Justificarea - introducerea unei activități care utilizează
radiații ionizante este justificată dacă beneficiile care
rezultă de pe urma practicii pentru persoane și
societate în general sunt mai mari decât efectele
negative asupra sănătății pe care le poate avea;
• Optimizarea - protecția radiologică a persoanelor sau a
populației se optimizează în scopul de a păstra
mărimea dozelor individuale, probabilitatea expunerii și
numărul persoanelor expuse la un nivel cât mai scăzut
posibil ținând seama de stadiul actual al cunoașterii
tehnice și de factorii economici și sociali (principiul
ALARA).
• Limitarea dozelor - în situațiile de expunere planificată,
suma dozelor la care este expusă o persoană nu
depășește limitele de doză prevăzute pentru expunerea
profesională sau pentru expunerea publică.
- nu se aplică în cazul expunerilor în
scopuri medicale.
• Intervenţia - acţiunile efectuate pentru a atenua
consecințele negative grave pentrusănătatea și
securitatea ființelor umane, pentru calitatea vieții, pentru
proprietăți sau pentru mediu, sau un risc care ar putea
genera asemenea consecințe negative grave.
(Mateescu Anghel - Sergiu)
Sindromul acut de iradiere
Apare în expuneri la doze ridicate unice sau doze
repetate la scurt interval de timp şi diferă după iradierea
segmentului corporal. Astfel la iradierea întregului corp cu o
doză de 0,25 Gy apar
modificări hematologice reversibile - leziuni ale seriei
limfoide şi mieloide (leucopenia). De la 1Gy apar semnele
bolii de iradiere acută, de la 2 Gy decese prin leziuni
ireversibile ale seriei hematologice şi la peste 5 Gy
probabilitate de 100% a decesului. La peste 10 Gy apare
alterare nervoasă cu agitaţie intensă urmată de comă
profundă.
 Boala de iradiere acuta a intregului organism se produce exceptional in
cazuri de expuneri accidentale. La inceput apar fenomene nervoase - adinamie,
inapetenta, stare alterata, apoi o scurta perioada de remisiunde, depinzand de
doza primita, urmata de o perioada de stare caracterizata de urmatoarele 3
sindroame:
• Sindromul hemoragic 1 Gy < Doza < 10 Gy;
• Sindromul gastrointestinal 10 Gy < Doza < 100 Gy;
• Sindromul neuro-vascular Doza > 100 Gy.

1. Sindromul hematologic dominat de distrugerea definitiva a sistemului sanguin

(mieloid, limfoid). Ca urmare apar leucopenie, anemie, trombocitopenie si
hemoragii mari, frecvent fatale. Dupa expunere, numarul de limfocite scade in
decursul primelor ore, iar trombocitele si granulocitele scad in primele zile sau
saptamani, in timp ce eritrocitele incep sa scada doar dupa cateva saptamani. De
multe ori apar si distrugeri ale altor tesuturi cu rol in imunitatea organismului cum
este timusul, care duc, pe langa hemoragii, si la alterarea grava a imunitatii
generale.
2. Sindromul gastrointestinal ale carui manifestari apar la cateva ore dupa
expunere: greata, voma severa si diaree apoasa cu crampe abdominale.
Persoana iradiata nu prezinta simptome cateva ore sau zile, apoi apare o
astenie marcata, oboseala, deshidratare mare. Mai tarziu se instaleaza
perioada de manifestare clinica intensa cu varsaturi, febra, diaree
sanguinolenta, cu deshidratare foarte marcata, cu soc si moarte, daca nu se
intervine medical foarte eficient si urgent.

3. Sindromul neuro-vascular avand cauza majora afectarea celulelor

endoteliale vasculare. La inceput, in cateva minute dupa expunere apare
senzatia de arsura, greturi, varsaturi si stare de confuzie. Urmeaza o aparenta
imbunatatire a starii generale pentru cateva ore, perosana iradiata devine
lucida, fara dureri, dar este astenica, ca apoi sa se instaleze rapid o diaree
apoasa, tulburari respiratorii, semne de afectare a SNC si hipotensiune cu puls
accelerat, stare de soc cu colaps total. Moartea survine prin hemoragii masive
acompaniate frecvent de septicemie datorata florei intestinale proprii.

(Martin Anania-Nicoleta)
Iradierea cu doze mari a unor segmente corporale
Se produce la manipularea gresita a unor surse de radiatii si apar lezari ale pielii (radiodermita acuta),
leziuni oculare, sterilitate.

1. Pielea este unul dintre cele mai mari organe ale corpului nostru si este cea mai importanta bariera
fizica de protectie fata de factorii de risc din mediul inconjurator, ea controland pierderea de lichide si
electroliti si prodejand importriva infectiilor. Cele mai sensibile celule la actinea radiatiilor ionizante sunt
cele din stratul bazal al epidermului.

2. Cristalinul are radiosensibilitate crescuta, coagularea proteinelor de la acest nivel aparand la doze
mai mari de 0.5 Gy. Nu exista mecanisme de refacere a celulelor. Celulele afectate migreaza la polul
posterior producandu-se in prima etapa diverse corpuri opace care scad functionalitatea normala o
ochiului, iar in timp apare cataracta.

3. Celulele germinale ale aparatului reproducator uman sunt puternic radiosensibile. Sterilitatea
temporara cu durata de mai multe saptamani apare la o doza preag de 0.15 Gy pentru barbati si de
aproximativ 5 ori mai inalta pentru femei. Perioada de recuperare este dependenta de doza si dureaza
acativa ani. Sterilitatea permanenta este provocata de o doza minima de 3.5 Gy pentru barbat, respectiv
2.5 Gy pentru femei.
(Lungu Cristina - Margareta)
Efecte stocastice
Apar după lezarea uneia sau mai multor celule care
alcătuiesc ţesuturile/organele corpului uman. Severitatea efectului
este independentă de doză, apar şi la doze foarte mici.
Frecvenţa de apariţie a efectului creşte cu doza, fără a se
demonstra existenţa unui prag de doză. Se datorează
modificărilor celulare de la nivel de ADN şi proliferărilor celulare
maligne. Se clasifică în:
Efecte somatostocastice - cancerul radioindus, efecte
teratogene
Efectele genetice – mutaţii genetice, aberaţii cromozomiale
 Efecte somatosticastice:
1. Cancere radioinduse
Cancerul de orice etiologie se definește ca o alterare patologică a sistemelor
de control şi reglare a diviziunii celulare, o multiplicare permanentă şi
anarhică a celulelor. Radiaţiile ionizante pot fii cancerigene fiind puternic
imunosupresoare, pot activa viruşi latenţi endogeni, perturbă chiar şi balanţa
endocrină.
2. Efecte teratogene
Apar în urma iradierii în uter a embrionului/fătului.Perioada maximă de
vulnerabilitate este între a 8 a şi 90 a zi de la fecundare. Doze mari de
iradiere externă pot duce la malformaţii minore/grave până la moartea
embrionului şi avort spontan. Efectele asupra dezvoltării creierului au fost
observate la supravieţuitorii copiilor de la Hiroshima şi Nagasaki, astfel ei
prezentau retardare mentală, scor de inteligenţă redus şi dificultăţi de
învăţare.
 Efecte genetice:
1. Aberatiile cromozomiale:
• Se produc prin acţiunea asupra gameţilor cu afectarea materialului ereditar,
provocând alterări cromozomiale.
2. Mutațiile:
• Sunt modificări ale informaţiei genetice, care pot fi letale, viabilitatea
indivizilor purtătoride astfel de gene este redusă şi neletale care produc
număr mare de anomalii genetice la generaţiile următoare. orice doză joasă
primită de ţesutul germinal produce efecte mutagene care se pot suma cu
doze anterioare şi ulterioare. Aceste efecte sunt legate de probabilitatea ca o
celulă germinală purtătoare a mutaţiei să participe efectiv la fecundaţie.
• La prima generaţie efectele genetice produse de radiaţii sunt: reducerea
natalităţii, malformatii congenitale şi ereditare, iar la următoarele generaţii
afectarea fondului genetic al populaţiei, malformaţiile recesive şi diminuarea
capacităţii imunobiologice.
(Markos Ana - Maria)
Scintigrafia
• Examinarea scintigrafică este o metodă de investigaţie modernă ce permite depistarea
numeroaselor afecţiuni care se regăsesc atât la scară structurală cât şi funcţională a organelor
sau sistemului osos, precum şi a unor procese funcţionale.Metoda de examinare scintigrafică este
atraumatică pentru pacient.
• Scintigrafia se bazeaza pe fixarea preferentiala a substantei marcate intr-un organ tinta si in anumite
structuri ale acestuia. Fiind o metoda de explorare clinica, inregistrarea radiatiei emise de izotopul
radioactiv se face la suprafata corpului, in zona de proiectie a organului respectiv. Se obtine astfel o
harta, o imagine bidimensionla, a fixarii izotopului, putandu-se evidentia unele alterari patologice (
formatiuni tumorale) care difera de tesutul sanatos prin gradul de fixare a izotopului.
• Alegerea radiofarmaceuticelor si a izotopilor radioactivi ce se introduc in organism trebuie sa se faca
in asa fel incat fixarea sa fie, pe cat posibil, restransa la organul explorat si eliminarea sa fie cat mai
rapida, deci timpul de injumatatire efectiv sa fie minim.
• In prezent, ca detector de radiatii in scintigrafie se foloseste camera de scintilatie sau gamma-
camera. Camera de scintilatie transforma radiatia gama in radiatie vizibila si apoi in semnal electric,
ulterior acesta e prelucrat si transferat pe un suport, hartie ori film fotografic. Elementele componente
sunt: colimatorul, cristalul de scintilatie, fotomultiplicatorul si analizatorul de impulsuri.
(Mihaiu Ioana-Patricia)
Scintigrafia oaselor
• Este o investigaţie imagistică ce are drept scop identificarea
de zone anormale (patologice) la nivelul întregului sistem
osos al organismului.
• Se administrează o substanţă radioactivă, care se fixează în
diferite grade de intensitate la nivelul la care există o leziune
osoasă. Hiperfixarea acestui trasor (deşi poate avea şi alte cauze)
indică frecvent o posibilă zonă de malignitate. De aceea,
scintigrafia oaselor este indicată mai ales în cazul în care
se suspecteaza leziuni osoase multiple (metastaze). După
injectarea trasorului, radiaţia emisă de corp este captată cu o
cameră gamma. Locurile cu metabolism mai activ captează mai
mult trasor şi apar ca “zone calde” de hiperfixare (regiuni cu
activitate tumorală, sau, mai rar, cu alte afecţiuni - artroze).
• Scintigrafia renala
Tehnică a medicinei nucleare, prin furnizarea de
informaţii cu caracter funcţional pentru fiecare rinichi în parte,
joacă un rol important în diagnosticarea şi monitorizarea
terapeutică a multor afecţiuni renale.
Imaginile scintigrafice sunt realizate după administrarea
intravenoasă (i.v.) a unui radiofarmaceutic specific, obţinând,
pe primele secvenţe, informaţii legate de perfuzia renală,
apoi, pe secvenţele ulterioare, evaluându-se funcţia renală.
Se utilizează fie radiotrasori care se elimină prin filtrare
glomerulară, prin excreţie tubulară, fie radiotrasori care se
leagă de proteinele tubulare, oferind informaţii despre
morfologia renală.
 Principalele indicaţii ale scintigrafiei renale sunt:
• Evaluarea uropatiilor/nefropatiilor obstructive, diagnosticul
diferenţial al hidronefrozelor obstructive/nonobstructive şi
monitorizarea eficienţei terapeutice;
• Evaluare pre şi posttransplant renal;
• Aprecierea funcţiei renale la pacienţii cu insuficienţă renală;
• Evaluarea malformaţiilor congenitale;
• Evaluarea infecţiilor renale (pielonefrite acute, cronice), necroze
tubular acute şi monitorizarea evoluţiei acestora. La copii,
această tehnică este utilă deoarece, cu o doză minimă de iradiere
(cantitatea de radiotrasor utilizată se calculează pe kg/corp),
poate pune în evidenţă prezenţa unui reflux vezico-ureteral, poate
stabili locul unei stricturi ureterale, cauză a unei hidronefroze la
nou-născut şi sugar.
 Scintigrafia mamara
• Scintimamografia este o tehnică simplă, puţin iradiantă, ce
implică administrarea unui radiotrasor cu tropism pentru
celulele neoplazice şi vizualizarea acumulării acestora la nivel
tumoral cu ajutorul gamma camerei.
• Prin acumularea specifica a radiotrasorilor în ţesutul tumoral
malign viabil, relativ bine vascularizat, acestia pot realiza un
diagnostic diferenţial între tumori maligne versus tumori
benigne.
• Aceasta tehnica este importanta pentru ca ajuta la
diagnosticarea cancerului la pacientele tinere in cazul carora s-
a demonstrate ca mamografia, una dintre cele mai eficiente
metode de diagnostic, nu a avut rezultatele asteptate.
(Macavei Bianca-Maria)
Tomografia Computerizata (CT)
• O tomografie computerizată (TC) reprezintă o metodă de diagnostic imagistic ce folosește razele X pentru a realiza
imagini detaliate ale structurilor corpului.
• Planul de secțiune este pentru majoritatea structurilor investigate cel transversal sau axial. Pentru fiecare secțiune
tubul de raze X se rotește în jurul bolnavului, având pe partea opusă detectorii al căror rol este de a recepta energia
fotonică ce a traversat corpul uman si de a o transforma în energie luminoasă, pe care ulterior o fotodioda o
transformă in semnale electrice. Aceste semnale sunt apoi digitalizate si transmise unui procesor de imagini, ce
reconstruiește imaginea pe baza unui numar mare de măsuratori. Aparatele noi au sisteme informatice mai rapide
care pot procesa nu numai sectiunile transversale individuale, dar si pe cele în continuă schimbare. Acestea sunt
numite aparate CT spirală. Sistemele lor informatice integrează datele secțiunilor transversale individuale în mișcare
pentru a genera informații volumetrice tridimensionale (o imagine 3-D a corpului), vizibile din mai multe perspective
diferite. Acest tip de achiziție a datelor necesită o putere de procesare enormă, deoarece datele sosesc într-un flux
continuu si trebuie să fie procesate în timp real.
• Principiile pe care îşi bazează funcţionarea sunt, ca şi în cazul radiografiei tradiţionale:
• - măsurarea gradului de atenuare a radiaţiei electromagnetice care străbate corpul pacientului,
• - reconstrucţia imaginii obiectului investigat folosindu-se diversele proiecţii obţinute ale secţiunilor transversale ale
acestuia. Acest lucru se realizează prin rotirea unui fascicul subţire, în evantai, de raze X, de jur împrejurul
pacientului şi în continuare, prin măsurarea intensităţii acestuia de partea cealaltă a corpului pacientului cu ajutorul
unui număr foarte mare de detectoare.
• Părţile componente ale computerului tomograf sunt :tunelul,detectoarele de radiaţie X, masa mobilă pe care este
aşezat pacientul,sursa de raze X, monitorul, computerul ,cât şi aparatura aferentă stocării imaginilor. Cele mai
moderne tomografe computerizate permit scanarea continuă, concomitent cu deplasarea mesei cu pacientul şi
obţinerea mai rapidă şi la o calitate foarte bună a imaginilor cu ajutorul mai multor coroane de detectori.
 Imaginile obţinute în cazul unei anumite orientări a fasciculului poartă numele de proiecţie.
• Utilizăm tomografia computerizată pentru a investiga diferite părti ale corpului precum pieptul, abdomenul,
pelvisul sau membrele. Se pot realiza imagini ale organelor, ale vaselor sanguine, oaselor si coloanei
vertebrale. În timpul scanării se poate folosi si fluoroscopia, metodă ce utilizează un fascicul stabil de raze X,
pentru a vizualiza motilitatea si aspectul diferitelor părți ale organismului.
Pregatirea pentru tomografia computerizata
• Înainte de efectuarea tomografiei computerizate, medicul trebuie să știe următoarele:
-dacă femeia este însărcinată,
-daca femeia alăptează: în acest caz trebuie sfatuită să apeleze la alimentația artificială (să folosească
un preparat de lapte) pentru 1 sau 2 zile după folosirea substantei de contrast necesară efectuarii tomografiei,
-dacă pacientul este alergic la vreun medicament, inclusiv la substanța de contrast,
-dacă are vreo afecțiune cardiacă, precum insuficientă cardiacă,
-dacă are diabet zaharat si dacă folosește metforminul ca medicament hipoglicemiant,
-dacă are sau a avut vreo afecțiune renală,
-dacă are astm bronșic,
-dacă are probleme cu glanda tiroidă,
-dacă are mielom multiplu,
-dacă a facut vreo radiografie în care s-a folosit bariul sau dacă i s-a administrat tratament ce contine
bismut in ultimele 4 zile; bariul si bismutul sunt vizibile pe radiografii și fac dificila interpretarea tomografiei
computerizate,
-dacă pacientul este claustrofobic (devine nervos în spații înguste); în acest caz, pacientul va trebui
sedat.

(Morar Andreea - Maria)

 Clasificarea reactiilor adverse
⦁ reacţii minime- greaţă, vertij, episod unic de vărsătură, prurit, urticarie
localizată, congestie nazală, cefalee. Nu necesită tratament;
⦁ reacţii moderate- urticarie, vărsături, palpitaţii, dispnee, cefalee,
dureri abdominale, edem periorbitar, edem laringian, modificări tensionale
moderate. Necesită urmărire atentă, eventual tratament în ambulatoriu;
⦁ reacţii grave- accident respirator grav (cianoză, edem laringian
obstructiv), hipotensiune, infarct, stop cardiac, convulsii, pierderea
conştienţei. Necesită tratament de specialitate şi internare în secţiile de
terapie intensivă;
⦁ deces.
Accidentele după administrarea substanţei de contrast iodate se
clasifică în:
⦁ accident respirator;
⦁ accident circulator.
• Tomografia computerizată nu este dureroasă. Suprafața plană pe care va
sta întins pacientul poate fi incomodă, iar camera poate fi răcoroasă. Unii
pacienti se pot simți neconfortabil in înteriorul scanerului (cilindrului).
Daca este necesară administrarea unui sedativ sau a subsțanei de
contrast atunci se va monta o perfuzie intravenoasă. Pacinetul va simți o
mica înțepătură atunci cand perfuzia este montată. Substanța de contrast
poate determina senzația de căldură și apariția unui gust metalic in gura.
Unii pacienti pot avea senzație de greata sau dureri de cap. Indiferent ce
senzatii experimenteaza pacientul va trebui sa i le comunice medicului
sau tehnicianului.
• Expertii nu sunt de acord cu folosirea CT-ului pentru scanarea intregului
corp cu scopul realizarii unui screening pentru boli vasculare sau cancer;
scanarea intregului corp este costisitoare si poate creste riscul de aparitie
a cancerului; majoritatea medicilor nu recomanda aceasta scanare decat
daca pacientul are un risc pentru o anumita boala.
(Marcu Alin - Petrisor)
Radiografia
• Imagistica medicală utilizează instalaţii cu radiaţii de diversă natură: raze luminoase,
ultraviolete, gama şi Röntgen(X), toate de natură electromagnetică dar şi radiaţii non-
ionizante: unde ultrasonore, unde infrarosii.
• Vizualizarea medicală modernă are la bază următoarele fenomene:
—În cadrul examenelor de radiodiagnostic are loc absorbţia de către ţesuturi a
razelor Röntgen
—La baza medicinei nucleare sta emanarea radiaţiei gama, provenită de la izotopii
radioactivi, acumulaţi în anumite ţesuturi realizându-se si diagnosticul cu radionuclizi sau
vizualizarea izotopică
—tomografia prin rezonanţa magnetică nucleară funcţionează pe principiul iritării
nucleelor impare ale atomilor câmpului magnetic cu apariţia radiaţiei de frecvenţă radio

• Metodele sus-menţionate se bazează pe radiaţia de natură electromagnetică, ionizante

din diverse segmente ale spectrului energetic. Tipurile de radiaţii (Röntgen, alfa, beta şi
gama), care transmit energii mai mari decât cea a luminii (2-4 eV), au capacitatea de a
ioniza atomii şi de a dezintegra moleculele, provocând alterări la nivelul biologic.
 Radiodiagnostic
• Metodele de radiodiagnostic pot fi divizate în:
• a)radioscopia- examinare vizuală a interiorului unui corp opac, în special,
a unor regiuni din corpul uman, cu ajutorul umbrei proiectate pe un ecran
fluorescent de către razele X, care trec prin acest corp;
• b)radiografia - fotografierea interiorului unui corp opac, în special, a unor
regiuni din interiorul corpului, prin intermediul unor radiaţii de tip special,
cu utilizarea în complex a casetei, foliilor şi a filmului radiografic;
• c)radiofotografia - fotografierea imaginii radioscopice obişnuite pe un film
cu mărimi de 70 x 70 mm, 105 x 105 şi 110 x 110 mm;
• d)metode computerizate de vizualizare axială(CT- computer tomograf).

(Maier Anca)
Radioscopia
Radioscopia este metoda radiologica cea mai simpla, rapida si ieftina.
Ea consta în examinarea la ecranul aparatului Roentgen a imaginilor
pe care le formeaza fascicolul de raze X dupa ce a traversat o
anumita regiune anatomica si se bazeaza pe urmatoarele proprietati
ale razelor X: propagare în linie dreapta, penetrabilitate, absorbtie
inegala si fluorescenta.
Radioscopia ne furnizeaza date importante asupra aspectului
morfologic (de ansamblu, raporturile, mobilitatea, punctele dureroase
ale organelor) si functional, disociaza imaginile.
Radioscopia trebuie efectuata sistematic dupa un anumit plan
începând cu examenul de ansamblu, continuând cu examenul pe
regiuni, succesiv si simetric în diferite incidente. Ea trebuie sa aiba o
durata scurta pentru a iradia cât mai putin bolnavul si examinatorul.
• AVANTAJELE RADIOSCOPIEI: este o metoda ieftină, permite examinarea
pacientului în mai multe incidenţe
• DEZAVANTAJELE RADIOSCOPIEI: nu identifică leziunile mici (sub 5-6 mm), nu se
obţine un document pentru controlul ulterior şi iradiază mult atât pacientul cât si
examinatorul.
• Progresele realizate în domeniul electronicii au dus la cresterea calitatii acestei
metode de examinare atât prin aportul informational cât si printr-o serie de alte
avantaje:
– reduce doza de radiatii cu aproape 50%, asigurând protectia ideala a bolnavului si medicului
– măreşte gradul de luminozitate a ecranului de 3.000 pâna la 6.000 ori faţă de radioscopia
obişnuită
– evidenţiază leziuni mici
– imaginea poate fi transmisă la distanţă de ecran pe aparate de televiziune aflate în alte
încaperi
– imaginea poate fi înregistrata pe film radiografic sau banda magnetică cu posibilitatea redării
ei ulterioare

(Meianu Andreea)