Heraclit din Efes

cca. 535 î.Hr. -  475 î.Hr.
CUPRINS:
 Introducere 
 Date generale

 Ontologia heracliteana

 Antropologia heracliteana

 Insemnatatea filozofiei lui Heraclit

 Concluzia

 Bibliografia
INTRODUCERE 
 
       În istoria filosofiei, opoziţia dintre fiinţă (Unul) şi 
devenire (Multiplu) joacă un rol extrem de important, 
ea guvernând întreaga ei dezvoltare ulterioară. 
Această opoziţie este împărţită între doi gânditori de 
la începutul filosofiei: Parmenide şi Heraclit, 
fondatori de şcoli filosofice aflate în contrast, despre 
a căror viaţă nu se ştiu prea multe. Dacă Parmenide 
întemeiază Şcoala eleată (Eleea era o cetate greacă 
aflată în Italia inferioară), Heraclit este fondatorul 
Şcolii ioniene, trăind în Cetatea Efes din Asia Mică 
(Ionia se situa cam pe teritoriul de azi al Turciei), 
înfruntarea dintre “eleatism” şi “heracliteism” 
însemnând opoziţia dintre “imobilism” şi “devenire”. 
 DATE GENERALE

        Heraclit ­ fiul lui Bloson ­ originar din 
Efes, era “în floarea vârstei” în timpul celei 
de­a 69­a Olimpiade (504­501a.Hr.), adică, 
după sistemul cronologic al lui Apollodoros 
din Atena, avea cam vârsta de 40 de ani. 
Heraclit descindea din vechiul grup al lui 
Androcle, urmaș al Codrizilor. Familia sa a 
dat Efesului generații de­a rîndul de 
Basilei, care, la început fruntași politici, cu 
timpul funcțiile lor au fost limitate la 
atribuții preotești, legate de cultul Demetrei 
eleusine. Semnificativ este însa faptul ca 
Heraclit renunță la funcția sacerdotală în 
favoarea fratelui său și se dedică studiului 
naturii. Pasiunea pentru știintă l­a făcut să 
se țină departe de viața politică.
 Heraclit a fost un om ales atât ca provenienţă, cât şi după caracter. A 
rămas cu convingeri aristocratice, respingând democraţia, mai ales 
după ce prietenul său politic, Hermodoros, a fost exilat din oraşul 
Efes, situat la nord de Milet. Cum situaţia politică era haotică, se 
spune despre el că prefera să joace zaruri cu băieţii în templul lui 
Artemis decât să se îndeletnicească cu problemele politice ale 
statului democratic. 
 Din fragmentele filosofice păstrate (circa 130) se poate vedea că 
Heraclit utiliza un limbaj poetic voit paradoxal, considerând că nu 
oricine poate avea acces la filosofia sa, contemporanii numindu­l 
“Obscurul” (cel greu de priceput, neînţelesul). După cum ne spune 
Diogenes Laertios, însuşi Socrate, considerat la vremea sa cel mai 
înţelept bărbat al Atenei, a afirmat despre cartea lui Heraclit 
“Cufundătorul”: ”Partea pe care am înţeles­o e minunată şi 
îndrăznesc să cred că la fel e şi cea pe care n­am înţeles­o; dar e 
nevoie de un cufundător din Delos spre a înţelege totul” 
(scufundătorii de perle delieni fiind celebri pentru dibăcia lor la înot 
şi plonjare în adâncime). Opera sa, cu titlul "Despre natura", a fost 
elaborată de marele efesan în plină maturitate. Ea s­a pierdut, dar 
ni s­au pastrat totuși circa 130 de fragmente, conservate ca citate, 
mai mult sau mai puțin autentice, în operele urmașilor, care adesea 
se refereau la ideile lui Heraclit. Dupa părerea lui Diels, lucrarea lui 
Heraclit nu era sistematică, ci mai degrabă un fel de jurnal zilnic 
unde sînt expuse adevărate perle de cugetare.
 ONTOLOGIA HERACLITEANA
       “Greşeala cea mare în care cade la fiecare pas 
mintea noastră ­ priceperea muritorilor de rând­ este 
credinţa deşartă că există lucruri, forme de existenţă 
permanente, nesupuse schimbării. Ochiul nostru este 
victima unei iluzii, când crede că descoperă forme de 
existenţă care n­ar asculta de legea mare a veşnicei 
deveniri. Dimpotrivă, experienţa liberată de 
prejudecăţi de tot felul ne arată că totul este supus 
transformărilor nesfârşite, totul este în perpetuă 
scurgere. Există mişcare, procese de neîntreruptă 
transformare, există devenire şi acolo unde organele 
noastre senzoriale nu pot pătrunde: există, altfel spus, 
mişcări care scapă percepţiei noastre”, susţine marele 
gânditor Ionian.
      “Nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi 
râu”, afirmă Heraclit; dacă este să fim consecvenţi, 
am spune astăzi că nu ne putem scufunda nici 
măcar o dată, pentru că nu doar râul este 
permanent altul, ci şi noi înşine (în fiecare clipă în 
organismul nostru mor şi se nasc celule noi). De 
aici acea formulare paradoxală a lui Heraclit: 
“Coborâm şi nu coborâm în aceleaşi ape 
curgătoare; suntem şi nu suntem”. Ar trebui să 
spunem nu că lucrurile sunt (verbul “a fi” 
exprimând permanenţa), ci că ele devin. “Soarele 
nu numai că este în fiecare zi nou, dar este mereu 
nou”, afirmă profundul cugetător grec. 
      Focul este nu doar un fenomen de combustie, ci 
este în acelaşi timp Logos, cuvânt grecesc care 
înseamnă “raţiune”, “logică”, “limbaj”, “lege”. Având 
o esenţă divină, Logosul face să domnească un fel de 
echilibru, veghind ca nici una dintre contrarii să nu 
biruie definitiv, pentru că în acest caz totul ar înceta 
să existe. Condiţia esenţială a devenirii, crede 
Heraclit, este existenţa simultană a calităţilor 
contrare întâlnită în orice formă de existenţă. Orice 
mişcare ori schimbare este, în fond, o trecere de la o 
stare oarecare la alta, opusă: “Toate se nasc din 
luptă”, afirmă efesianul. 
ANTROPOLOGIA HERACLITEANA
     Problema care l­a chinuit pe Heraclit n­a fost numai 
aceea a cosmosului, ci și aceea a omului spiritual. 
Vestitul efesan a descoperit pentru prima dată pe om 
ca obiect al cercetarii filozofice. "Daca vei cerceta 
hotarele sufletului, n­ai putea să le gasești, oricare 
ar fi cărarea pe care ai merge ; atît de adînc logos 
are". "Eu mă cercetez pe mine însumi“. Asemenea 
expresii trădeaza faptul ca efesanul a descoperit în 
adîncurile sufletului propriu, batut de atitea furtuni, 
misterele psihicului omenesc. "Tuturor oamenilor le 
este proprie aptitudinea de a se cunoaște pe ei inșiși 
și de a avea rațiune", zice el în alt fragment. Aici se 
pune problema relației dintre om și Rațiunea sau 
Logosul universal.
https://www.youtube.com/watch?v=SNpJhqLXtJk
      Deși Heraclit reprezintă credința că sufletul e 
nemuritor ­ credinta pe care el a împrumutat­o din 
popor – totuși concepția lui filozofică nu duce la o 
asemenea concluzie, fiindcă în clipa în care în 
sufletul celor multi stăpînește "umedul", iar în 
sufletul ințelepților "focul", intervine moartea. "Noi 
trăim moartea sufletelor, iar ele trăiesc moartea 
noastră". Cu moartea corporala, asadar, incepe 
pentru suflete viata noua. In aceasta sufletele 
inteleptilor, in care in viata a predominat focul, vor 
deveni "pazitorii celor vii si ai celor morti", in timp 
ce sufletele celor "multi" dispar odata cu stingerea 
focului. Ideea aceasta este expusa si in fragmentul 
36, unde Heraclit zice ca "pentru suflete, a deveni 
apa insemnata moarte". 
         Desigur, la Heraclit nu poate fi vorba despre un sistem 
gnoseologic bine închegat. Desi el este convins despre 
relativitatea cunoasterii omenesti, caci zice: "Cel mai intelept 
dintre oameni apare in raport sau comparat cu Dumnezeu 
asemenea unei maimute si aceasta in intelepciune, in 
frumusete si toate celelalte virtuti", ceea ce inseamna ca toate 
cunostintele omenesti au numai o valabilitate relativa. Dar cu 
toate acestea, Heraclit nu este un sceptic, asa cum a fost 
Cratylos, elevul sau. El isi exprima convingerea ca omul poate 
cunoaste lumea, Logosul ei ca si pe el insusi. Căci Heraclit zice : 
"Fiecare om este in stare sa se cunoasca pe sine insusi si sa aiba 
o dreapta judecata" .Pentru aceasta omul are doua facultati, cu 
ajutorul carora el poate sa caute adevărul : simțurile si 
ratiunea. Dar, pentru Heraclit, cele dintîi nu sunt atît de 
sigure , numai ratiunea este piatra de incercare a adevărului. 
Iata ce ne spune in aceasta privinta Heraclit : "Vederea este 
inselatoare" sau "ochii si urechile sint rai martori pentru 
oamenii care au suflete barbare" .Asadar, valoarea marturiei 
simturilor este conditionata de calitatea ratiunii, caci oamenii 
"cu suflete barbare" sint aceia care dispun de o ratiune lipsita 
de intelegere.
       Heraclit este conștient că descoperirea adevărului 
este dificila, din pricina ca aceasta cere un efort 
prelungit si fiindca "naturii lucrurilor ii place sa 
ramina ascunsa", si de aceea cautatorii adevarului 
"sapa mult si gasesc putin", dar ei gasesc totusi. Ca 
un filozof care are meritul nepretuit de a fi descoperit 
in om obiectul filozofiei si de a fi patruns in lumea 
asa de prapastioasa a vietii sufletesti, a trebuit sa se 
ocupe si cu problema vietii de toate zilele a acestuia. 
Gindirea este comuna tuturor oamenilor, dar marea 
masa a oamenilor traieste ca si cind acestia ar avea 
intelegerea lor proprie" si de aceea cei multi sint rai 
si putini sint oameni buni". Lipsiti de intelegerea 
corecta a Logosului, pe care ar trebui sa­l urmeze, cei 
mai multi oameni se pravalesc in abisul parerilor si 
al "desfatarilor trupului", multumindu­se "sa se 
ghiftuiasca intocmai ca vitele".
 INSEMNATATEA FILOZOFIEI LUI 
HERACLIT
 Heraclit este cel dintii filozof antesocratic, care are un sistem filozofic 
bine inchegat. In acest sistem se pot deosebi clar o metafizica, o 
cosmologie, o teorie a cunoasterii si o antropologie si o etica. Toate 
acestea se fundamenteaza pe conceptia heracliteana despre Logos, ca 
ratiune universala a lumii. Din acest motiv sistemul heraclitean a 
avut o mare influenta in decursul istoriei filozofiei. Toti logosofii il 
preamaresc pe Heraclit. El a influentat pe stoici, pe multi filozofi 
antici greci si fara teoria lui despre Logos nu s­ar fi putut inchega o 
logosofie asa de interesanta. Dar influenta filozofiei heraclitene se 
face simtita si in conceptiile tuturor filozofilor, care reprezinta ideea 
ca esenta lumii o formeaza eterna curgere a lucrurilor.
 Heraclit reprezinta in filozofie un mare progres fata de reflexiunile 
naive ale milezienilor, fiindca el reuseste sa explice schimbarea 
continua a aparitiilor din lume. Desi nici el n­a descoperit conceptul 
precis pe care sa fundamenteze cunoasterea. Legea devenirii nu­i 
putea oferi acest punct de sprijin. Deficienta aceasta cauta sa o 
inlature filozofii eleati, intrucit acestia opun lumii schimbatoare o 
existenta neschimbatoare, ce nu mai poate fi sesizata decit prin 
gindire.
 „Boala face plăcută sănătatea; foamea ­ sațietatea; oboseala ­ 
odihna.”
 „Căutătorii de aur sapă mult pentru foarte puțin.”

 „Dumnezeu este zi și noapte, iarnă și vară, război și pace, 
îndestulare și foamete.”
 „Graniţele sufletului nu le poţi găsi, chiar dacă le­ai căuta pe 
toate drumurile; atât de adâncă este fiinţa lui.”
 „Cunoaşterea de sine şi înţelepciunea sunt la îndemâna tuturor 
oamenilor.”
 „Nici un om nu calcă în acelaşi pârâu de două ori, pentru că 
pârâul nu mai e acelaşi, şi nici el nu mai e acelaşi om.”
 „Doctorii taie, ard, chinuie. Și făcându­le bolnavilor un bine, care 
seamănă mai mult a rău, cer o recompensă pe care aproape că nu 
o merită.”  
 „Totul se schimbă, nimic nu rămâne la fel.”

 „Fără speranţă e imposibil să găseşti ceva de nesperat.”

 „În cerc se contopesc începutul și sfârșitul.”

 „Toți oamenii treji nu au decât un singur univers, pe când cei ce 
dorm au, fiecare, universul său.”
CONCLUZIA:
       Heraclit susține că scopul suprem pe care trebuie să­l 
urmărească cercetarea şi cugetarea este descoperirea 
ordinii universale a existenţei, cunoscând legile după 
care se produc fenomenele: “O judecată sănătoasă este 
cea mai mare virtute, iar înţelepciunea înseamnă în 
vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului”. Aceasta 
pentru că “Mulţimea cunoştinţelor nu te învaţă să ai şi 
minte”, crede el. Heraclit pune accentul pe multiplu, pe 
contrarii, pe schimbare, pe luptă, pe curgere. Singura 
substanţă pentru el este schimbarea însăşi. Există un 
singur principiu regulator ­ Logosul. Elogiind filosofia 
devenirii lui Heraclit, Hegel va declara cu mândrie: “Aici 
ne găsim pe pământ ferm; nu există nici o teză a lui 
Heraclit pe care să n­o fi încorporat în <<Logica>> mea”.
BIBLIOGRAFIA:
 https://www.crestinortodox.ro/religie­filosofie/pe
rioada­cosmologica/heraclit­efes­71718.html
 https://ru.scribd.com/doc/83996260/Heraclit­Din­

Efes­Curs
 https://cultural.bzi.ro/filosoful­heraclit­din­efes­8

291
 Grigore Spermezan, “Introducere în gândirea 
unor mari filosofi”, Bucureşti, 2006