Sunteți pe pagina 1din 20

Amenintari si

disfunctii in
functionarea
democratiei :
coruptia , lipsa
de participare
civila
• Democrația (în traducere literală „conducere de către popor”, din grecescul
δημοκρατία - demokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere” = "puterea
poporului") este un regim politic care se bazează pe voința poporului. Principiile de
bază ale democrației sunt votul universal și suveranitatea națiunii.
• Democratia este o forma de organizare si conducere politica a societatii prin
consultarea cetatenilor, tinand cont de vointa acestora, de interesele si aspiratiile de
progres ale tarii. Este guvernarea de catre popor, puterea suprema revenind
poporului si fiind exercitata direct de el sau de catre reprezentantii alesi conform
unui sistem electoral liber.
• Ca forma de organizare si conducere politica a societatii, democratia presupune
doua parti: conducatori si condusi (guvernanti si guvernati), prin consens intre cele
doua parti. Detinatorii puterii politice, indiferent care ar fi apartenenta lor de grup
social, trebuie sa reprezinte vointa majoritatii poporului.
• Mecanismele care ajuta democratia sa lucreze s-au realizat treptat. Lumea
democratiei este astazi raspandita in spatiul geo-politic. Democratia moderna s-a
intemeiat in societatea capitalista prin conceptele de: libertate, egalitate a sanselor,
recunoasterea drepturilor omului, minimum de interventie a statului, maximum de
autonomie.. , pluripartidismul, limitarea și separarea puterilor în stat.
CORUPTIA
Doi factori sunt esentiali pentru o bună functie publică: etica și încrederea. Pentru
functia publicâ din Europa occidentală, etica include, în general, impartialitate în
exercitarea serviciului public și rezistentâ la coruptie. Administratia trebuie sâ
respecte norme etice severe. Parlamentarii și miniștrii trebuie sâ ajute functionarii,
stabilind și aplicând norme de conduită stricte. Cei aleși trebuie să se abtină să ceară
functionarilor să depășească limita ce separă ceea ce este just de ceea ce nu este.
Coruptia reprezintă o amenintare majoră la adresa democratiei si economiei de piată.
Ea împiedică dezvoltarea economică si socială, subminează încrederea cetătenilor în
democratie, erodează regula legii, constituind o negare a drepturilor omului si a
principiilor democratice.
Coruptia este un fenomen antisocial ce reprezinta o intelegere nelegala intre doua
parti, una propunind sau promitind privilegii sau beneficii nelegitime, cealalta,
antrenata in serviciul public, consimtind sau primindu-le in schimbul executarii sau
neexecutarii unor anumite actiuni functionale ce contin elemente ale infractiunii
prevazute in Codul penal.
Termenul de coruptie a fost utilizat in legatura cu sistemul politic si administrativ
numai in epoca moderna. In evul mediu el se referea la putreziciunile, la
descompunerea carnii dupa moarte, la dezintegrare. De aici conotatia principala a
termenului, in acea perioada, privitoare la decaderea spirituala, la vicierea ideilor
religioase, a studiilor clasice, a limbii si a moralitatii.
Coruptia implicâ utilizarea abuzivâ a puterii publice, în scopul obtinerii, pentru sine
ori pentru altul, a unui câștig necuvenit:
• abuzul de putere în exercitarea atributiilor de serviciu;
• frauda
• utilizarea fondurilor ilicite în finantarea partidelor politice și a campaniilor
electorale;
• favoritismul;
• instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizârii
sau achizitiilor publice;
• conflictul de interese
In Romania, coruptia nu este un produs nou al relatiilor sociale și economice
apărute dupa anul 1989. Ea a existat și în timpul regimului totalitar, aspect
care îi conferâ elemente de continuitate și discontinuitate în evolutia sa.
Elementele de continuitate sunt legate de inertii institutionale prin care se
perpetueaza disfunctii de sistem. Acestea mentin birocratia neproductiva și
întretin mentalitatile coruptive.
În procesul de adaptare a sistemului social global la conditiile economiei de piata,
concurentiale, factorii de risc s-au multiplicat iar coruptia tinde sa devina un fenomen
structurat, specializat și profesionist care prin retele informale de organizatii și persoane
poate ajunge sa corupa factorii de decizie la nivele înalte, din sfera politicului,
legislativului, administratiei și justitiei. O conexitate maligna cu un complex de fapte
antisociale cum sunt fraudele de mari proportii, deturnarile de fonduri, evaziunea fiscala,
sporesc dimensiunile pericolului social. Economia subterana, desincronizarile actelor
politice și normative, dereglarile economice și mutatiile axiologice și morale alimenteaza,
de asemenea, acest fenomen.
Cum mă afectează corupția?

• Noi plătim cam de 3 ori prețul—o dată prin taxele şi impozitele pe care
le datorăm, a doua oară prin facturile pe care le plătim, iar a treia oară
atunci când oferim o „atenție.” Poate nu toți ne dăm seama, dar plătim
de fiecare dată când cumpărăm o pâine sau un litru de benzina—taxa pe
valoarea adăugată ori acciza sunt bani scoşi din bugetul familiei noastre,
care ajung în punga generală numită buget public, de unde ar trebui să
ajungă la plata medicamentelor compensate ale bunicii ori la plata
salariului unui gunoier. Dacă farmacia de unde luăm medicamentele ori
firma de salubritate a trebuit să dea şpagă pentru a funcționa, prețul
acelei şpăgi se împarte în facturile pe care le plătim apoi cu toții, tot din
bugetul familiei. Iar atunci când îi dăm o „atenție” farmacistei, să ne
păstreze un anumit medicament, sau gunoierului, să mai ia o pungă de
moloz, plătim a treia oară.
• Cea mai răspândită definiție a corupției este abuzul puterii încredinţate pentru
obţinerea unui beneficiu personal (pentru sine sau pentru altul). Fie că discutăm despre
clasica mită/şpagă, fie despre subtilul conflict de interese, corupătorul are un beneficiu,
atunci când „cumpără” abuzul de putere al coruptului; costurile şi beneficiile acestei
tranzacții se distribuie în mediul extern, afectând negativ familia corupătorului şi
oferind un avantaj necinstit grupurilor nelegitime de interese. Şi coruptul obține un
beneficiu din „vânzarea” abuzului de putere, căci exercitarea corectă a puterii
încredințate se poate face numai în interes public; tranzacția produce efecte în mediul
extern şi prin acest canal, afectând pozitiv acoliții coruptului şi negativ toate interesele
comunității. Astfel, corupătorul şi coruptul, deopotrivă, înşală aşteptările tuturor
celorlalți membri ai societății, care au avut încredere în
demnitarul/funcționarul/angajatul pe care l-au desemnat să gestioneze acea putere de
decizie.
Aşadar, corupția este o chestiune foarte personală; decizia oricărei persoane de-a se
angaja într-un act de corupție ori un comportament corupt ține cont de
avantajele/beneficiile pe care le poate obține şi de riscurile, respectiv costurile/
dezavantajele corelate, în cazul în care ar fi prins şi dovedit. Perspectiva balansării
acestor avantaje şi riscuri a condus la ideea că sarcina anticorupției stă pe umerii
aparatului de stat, care trebuie să intervină cu măsuri prin care avantajele să fie cât mai
mici, iar riscurile cât mai mari.

De ce ajunge să mă afecteze corupția?


Cum recunosc corupția?
• Cea mai gravă formă este aceea în care cererea de corupție porneşte de la dorința
corupătorului de a obține ceva ilegal, pe substanță; pentru aceasta, corupătorul este
dispus să dea mită ori să cumpere influență; altcineva este dispus să se corupă, abuzând
puterea ce i-a fost încredințată, pentru a-i oferi corupătorului exact ceea ce-şi doreşte.
• Trei forme ceva mai atenuate sunt cele în care corupătorul îşi doreşte ceva pentru care
există un temei legal, însă doreşte să primească mai repede, mai mult sau mai bun/mai
bine decât prevede legea; încălcarea legii nu se mai referă strict la substanța dorinței
corupătorului, ci la procedura prin care se poate obține acel lucru ori la calitățile lucrului
dorit; corupătorul este dispus să dea mită ori foloase necuvenite, ori să cumpere
influență, iar coruptul este dispus să interpreteze abuziv unele proceduri ori prevederi
legale, eventual situându-se în conflict de interese la luarea deciziei.
• Cea mai slabă dintre formele corupției (dar şi cea mai insinuantă!) este aceea în care
corupătorul doreşte să-şi asigure viitorul, ori să rămână în grațiile coruptului, pentru
eventuale tranzacții de tipul celor 1+3 de mai sus; fractura de sistem nu afectează, în mod
direct, nici legea, nici procedura, ci exact încrederea celorlalți membri ai societății;
corupătorul este dispus să ofere foloase necuvenite, iar coruptul nu refuză posibilitatea
de-a abuza, cândva, în folosul celui dintâi, eventual într-o situație de conflict de interese.
Cum mă feresc de corupție?
• Dacă ştiu că voi avea nevoie de acte oficiale (permise, licențe, certificate etc.), e bine
să mă informez din timp despre durata procedurilor, despre costul acestora (inclusiv
taxele de urgență, acolo unde există), despre documentele pe care trebuie să le
prezint, şi să-mi planific bine acțiunile.
• În primul rând, să mă informez, preferabil direct la sursă (e uimitor cât de multe
informații se găsesc pe paginile web ale instituțiilor publice!), nu la vreo cunoştință
sau la un prieten, ca să nu-i pun în situația unui posibil trafic de influență.
• Dacă descopăr că durează mai mult decât mi-ar plăcea mie, am la dispoziție cel puțin
trei opțiuni care nu generează niciun fel de corupție:
• verific dacă îmi permit să plătesc toate taxele de urgență şi cât timp aş câştiga cu
asta;
• ajustez planul inițial, astfel încât să accept că va dura mai mult timp, amân sau
replanific;
• evaluez costurile şi angajez un serviciu care dispune de mai mulți oameni şi poate
rezolva toate lucrurile într-un timp mai scurt.
Comunicare fără participare şi democrație fără popor
• Una dintre realitățile incomode ale lumii contemporane este criza democrației. Teoria
democrației trece în momentul de față printr-o profundă prefacere a paradigmelor. Vechile
explicații nu mai sînt suficiente. Încrederea cetățenilor din lumea întreagă şi de la noi în
democrație şi în instituțiile democratice este în scădere. Participarea universală şi egalitatea
politică a cetățenilor par astăzi principii democratice irealizabile. În mod absolut paradoxal,
unii dintre factorii care au grăbit procesul degradării democrațiilor au fost explozia
informațională şi explozia comunicațională. Paradoxal, pentru că democrația a fost şi părea a
fi în continuare sprijinită de lărgirea cunoaşterii, de răspîndirea ei prin comunicare, atît prin
canalele sale mediatice, cît şi prin noile canale alternative asociate Internetului. În loc să
contribuie exclusiv la consolidarea democrației, cum ne-am închipuit la început, media şi
canalele/facilitățile asociate Internetului au funcționat/ funcționează şi ca factori de
multiplicare a clişeelor, automatismelor, stereotipurilor şi maladiilor spirituale care au adus
starea morală şi intelectuală a națiunii în stadiul de precaritate, turpitudine, cinism, relativism
şi degradare observabil cotidian.
• Cetățeanul real a fost înlocuit de cetățeanul virtual, în cel mai bun caz. Pentru că în cel mai
rău caz, votul ori participarea la o acțiune concretă au fost înlocuite de o opinie pe Internet.
Şansa ca acea opinie să conteze în viața politică reală este redusă. Dacă analizăm formele de
participare civică, voluntară, dezinteresată, la organizațiile societății civile care ar trebui să
preia miile de probleme față de care statul, guvernele, primăriile, administrațiile, birocrațiile
sînt impotente, situația ar fi de-a dreptul dezastruoasă.
Care este cauza lipsei de participare a poporului?
Cel mai puternic răspuns la întrebarea de mai sus, oferit în cadrul cercetării
calitative este: lipsa majoră de încredere a organizațiilor neguvernamentale şi a
cetățenilor în sinceritatea demersurilor autorităților publice. ONG-urile constată:
• o mai mare deschidere a autorităților publice față de participarea publică, care
însă rămâne la nivel declarativ;
• formalismul autorităților publice în organizarea de consultări. Din varii motive,
autoritățile publice dialoghează cu cetățenii, fără a fi, de fapt, interesate de
rezultatele acestui proces şi fără să dorească, în mod real, input-ul publicului.
Uneori, “decizia este deja luată când sunt organizate consultări”, reclamă
reprezentanții de ONG-uri;
• atitudinea de superioritate a autorităților care consideră, în continuare, că
procesul decizional le aparține;
• lipsa de sinceritate. Printre altele, succesul unui proces de participare publică este
determinat de „sinceritatea” acestuia, de măsura în care organizatorii doresc cu adevărat să
afle opinia factorilor interesați cu privire la decizia ce urmează a fi luată, sau vor doar să
legitimeze respectiva decizie. Un indicator al succesului participării publicului ne este dat,
deci, de măsura în care opiniile exprimate sunt integrate în decizia finală.
• o atitudine reactivă şi nu proactivă vis-à-vis de implicarea publicului în luarea deciziilor;
• deciziile sunt politizate şi nu vin, neapărat, în întâmpinarea nevoilor reale ale cetățenilor,
de unde inutilitatea unei intervenții din exterior; • există încă o închistare în vechile practici
şi o mentalitate învechită;
• impactul mic al participării publice; faptul că deciziile importante nu sunt influențate cu
adevărat produce dezamăgirea participanților şi duce la o scădere si mai mare a apetenței
pentru participare publică.
Tot ca un obstacol în calea unei mai consistente implicări în luarea deciziilor publice,
semnalat de unii participanți, este şi necesitatea creării unei coeziuni mai puternice a
sociatății civile.