Comunicarea

politică
Comunicarea politica este arta de a-i
motiva pe oameni sa ia parte la
treburi care ii preocupa pe buna
dreptate.(Paul Valery)

Principala problemă în ce priveşte comunicarea

politica este iluzia că ea a avut loc.
 COMUNICARE SI POLITICA IN
SOCIETATEA CONTEMPORANA
 COMUNICAREA POLITICA.
DEFINITII.
 SPECIALIZAREA COMUNICARII
POLITICE
 SPECIFICUL COMUNICARII POLITICE
 COMUNICAREA ELECTORALA
FORMA A COMUNICARII POLITICE
Politica se refera la ''cine, ce obtine, cand si cum
obtine'' scria in 1936 Harold Lasswell.

Keit Downing (Puterea) arata ca pentru a ''spune povestea cauzala a

modului in care un individ sau un grup ajung la un rezultat politic dorit'',
trebuie:
 sa intelegem natura regulilor si a conventiilor conform carora se comporta oamenii
(abordare institutionala);
 sa intelegem modul in care este structurata societatea si cum se naste aceasta structura (abordare
structurala);
 sa descriem si sa explicam elementele concrete ale comportamentului actorilor relevanti (abordare
comportamentala).
Cea mai simplă şi eficace metodă de explicitare a
unui concept presupune ca prim pas formularea
unei definiţii prin exemplificare, altfel spus,
indicarea câtorva obiecte care formează sfera
acestuia. În acest sens, se poate spune că
fenomenul comunicării politice
subsumează discursurile şi mitingurile electorale,
prezentarea programelor politice,interviurile
acordate de demnitari cu privire la problemele de
interes public, (dintr-o perspectivă anume)
sondajele electorale, difuzarea unor comunicate
de presă sau desfăşurarea unor conferinţe de
presă, dezbaterea moţiunilor de cenzură, (într-o
oarecare măsură) exercitarea dreptului de vot,
discuţiile purtate de un deputat cu cetăţenii în
cadrul audienţelor săptămânale
Comunicarea politica s-a impus ca disciplina de studiu
relativ recent, fiind inteleasa ca actiune teleologica , o actiune
orientata, programata, proiectata pentru anumite scopuri politice.

Fiind vorba de o actiune strategica, acest tip de comunicare ar

implica reguli, proceduri, tehnici si resurse activate in anumite
evenimente politice.
Pentru Gosselin (
Camelia Beciu,
Politica discursiva)
comunicarea
politica este un
camp in care se
intersecteaza
diverse modalitati
de persuadare a
electoratului.
Incercand sa distinga specificul comunicarii
politice, D. Wolton, (Les contradictions
de la communication politique, in La
communication, Etat des savoirs) da o
definitie restrictiva acestui fenomen,
separandu-l de spatiul public, marketingul
politic, sau mediatizarea politicii.
Pentru autoare, comunicarea politica este
spatiul in care se schimba discursurile
contradictorii a trei actori care au
legitimitatea de a se exprima public asupra
politicii si care sunt:
 oamenii politici;
 ziaristii (mass-media);
 opinia publica prin intermediul sondajelor
de opinie.
Belanger (Camelia Beciu) asimileaza
comunicarea politica relatiilor
sociale tipice pentru procesul
de influentare, „o influentare
in primul rand voita, apoi
transformata in actiune sau,
dimpotriva, in actiune omisa.
Intotodeauna este vorba de
o interventie intentionala
referitoare la un eventual
comportament al
receptorului”.
Negrine (The Communication of Politics, Camelia Beciu, op. cit.) abordeaza
comunicarea politica din perspectiva unui sistem complex de comunicare a informatiei
politice centrat pe practici jurnalistice, pe o anumita socializare politica a societatii si
pe democratizarea institutiilor statului.

Orice act de comunicare este o „interactiune reglementata nu numai de identitatile

interlocutorilor ci si de situatia in care actul este initiat”. Comunicarea este deopotriva
„sistem si interactiune” (Mucchieli, Les sciences de l’information et de la
communication). Comunicarea politica este o interactiune institutionala -; o
interactiune intre actorii politici, mass-media, public si electorat, asadar intre
participanti cu identitate formala, reprezentativa.

Pe de alta parte, comunicarea politica este asimilata tot mai mult unei actiuni
dramaturgice si se uita faptul ca avem de-a face si cu o practica sociala care poate
servi democratia. Comunicarea politica este un produs al spatiului public in masura in
care mediatizarea a devenit un proces constitutiv tuturor practicilor publice, inclusiv
politicului.
A.Touraine scrie: „Importanta temei comunicarii politice provine din
expresia pe care o da aceasta declinului si chiar disparitiei ideologiilor
politice si a puterii de reprezentare a intregii vieti sociale de catre actorii
politici(...) Motivul este ca politica nu mai impune nici un principiu de
integrare in totalitatea experientelor speciale si ca viata publica depaseste
din toate punctele de vedere actiunea politica” (apud G. Thoveron, opera
citata).
In prezent, comunicarea politica
este din ce mai standardizata la nivelul
formelor, regulilor si strategiilor,
precum si din punctul de vedere al
situatiilor de interactiune politica.
Standardizarea comunicarii politice
constituie unul din principalele
argumente avansate atunci cand se
discuta despre globalizarea spatiului
public contemporan (apud Camelia
Beciu, op. cit.). Asa numita
„americanizare a comunicarii politice”
(Negrine, op. cit.) trimite la un model
de comunicare politica aparut in spatiul
public american si difuzat apoi spre
democratiile vest-europene. Modelul
include o serie de strategii
comunicationale pe baza carora
politicienii sustin schimbul discursiv cu
jurnalistii, publicul, contracandidatii si
Aceste adevarate tehnici de
comunicare a politicului
transforma conditia politicianului
devenit un profesionist al carui
„savoir faire” nu se poate limita
,,=‘’
doar la experienta si instinct
politic.
Americanizarea comunicarii
politice presupune adaptarea la
actiunea politica a unor strategii
de comunicare specifice „pietei”.
Aceste strategii permit ca
politicianul sa devina un personaj =
pozitiv care face parte din
memoria colectiva -; o prezenta in
imaginarul social. Din aceasta
cauza, actorul politic poate fi
imediat „recunoscut” de electorat.
SPECIFICUL COMUNICARII POLITICE
-; COMUNICAREA SIMBOLICA
Am putea crede ca oamenii, obisnuiti cu o
atitudine pasiva de consumatori vor abandona
grupul celor interesati de viata politica, lipsind
astfel sistemul politic de legitimitatea necesara
perpetuarii sale. Dar politicul are mijloacele lui
de a se apara de acest pericol; Braud (Gradina
deliciilor democratiei) identifica trei mecanisme
care mentin in echilibru indiferenta si
participarea politica: realegerea disputata,
iluziile benefice ale alternantei si utilitatea
partidelor perturbatoare.
„Provocata de saturarea de informatii sau de
complexitatea excesiva a unei afaceri,
indiferenta constituie atunci un soi de
contragreutate a inchizitiei permenente
exercitate de opozitie si mas media”.
Mass-media, dincolo de aportul pe care il
aduc in punerea in practica a acestor strategii,
fac apel la un element nou in mobilizarea
electorala: stralucirea unui personaj,
magnetismul sau, multiplicarea indefinita a
elementelor sale carismatice.
Niccolo Machiaveli avertiza in Principele: „lumea
vede bine ceea ce esti pe dinafara si
putini vad ceea ce esti pe dinauntru;
iar cei putini nu indraznesc sa
contrazica opinia multimii care are de
partea ei maretia statului care
ii sustine...pentru ca poporul nu
judeca decat ceea ce vede”.
Un personaj simbolizeaza natiunea,
statul sau partidul. De aceea, trebuie
sa faca apel la diverse trasaturi si
influente pe care autorul le clasifica in
cateva roluri stereotipe ce isi au
propriile lor etichete:
Eroul - distant, rece, omul de
exceptie, sef providential, adesea idol;
Omul obisnuit extras dintr-o
politica de mana a doua;
Liderul sarmant - incearca mai
mult sa seduca, decat sa convinga;
Parintele natiunii - figura tutelara a
autoritatii.
Girardet (Mituri si mitologii politice) recunoaste si el
nevoia de mit si mitologii a omului contemporan, dar
dintr-o alta perspectiva, mai moderata, prin analiza
facuta imaginarului politic francez din ultimele doua
secole. El evidentiaza patru mari ansambluri
mitologice: Conspiratia,Varsta de aur, Salvatorul,
Unitatea si acorda mitului, alaturi de folosirea lui
ideologica, si un rol explicativ si mobilizator. Apelul
tot mai des pe care viata politica il face la mit si
mitologii este o replica la fenomene si dezechilibre
sociale, la tensiunile din interiorul structurilor de
viata.
Comunicarea simbolica se desfasoara pe scena politica prin
intermediul a cinci mari categorii de obiecte:
• Miturile -; constituie, prin sofisticare si functia lor fondatoare, partea de sus a gamei de procedee
de simbolizare. Mituri ale originii (apartinand grupului), mituri ale legitimarii
(apartinand guvernantilor), mituri ale identitatii (apartinand indivizilor si claselor).

• Valorile. Ele pot fi definite ca niste credinte mobilizatoare de afecte cu scopul de a justifica sau
de a condamna atitudini, opinii si comportamente. Valorile (libertate, dreptate, egalitate, solidaritate
etc.) permit o ancorare linistitoare a judecatilor in universal.

• Jocurile de imagine si de roluri. Asa cum observa Goffman, orice relatie intre indivizi este, intr-o
oarecare masura, dramaturgie, adica „punere in scena a prezentarii de sine” conditionata de
definirea situatiei traite.
• In al patrulea rand, liturghiile. Ceremonii si ritualuri ce joaca un rol major in procesele politice:
comemorari oficiale, dispozitiile protocolare la practicile ce nu pot fi ocolite ale candidatilor in
campania electorala.
• Obiectele materiale pot fi investite din punct de vedere simbolic. Monumente, statui,
embleme populeaza si structureaza imaginarul politic al popoarelor.
,,Comunicarea politica sinceră şi
deschisă este unica cale care ne
conduce spre lumea reală...
Atunci începem să creştem ca
niciodată înainte. Iar din
momentul în care suntem pe
acest drum, succesul nu poate fi
departe.’’
 Comunicarea electorala
Exista in literatura de specialitate (cf. Camelia Beciu, Politica discursiva) tendinta de a reduce studiul
comunicarii politice la cea de tip electoral. Pentru specialisti, campania
electorala pare a fi contextul cel mai relevant pentru cercetarea mecanismelor si practicilor de
comunicare politica.
Comunicarea electorala indica o transformare majora la nivelul regulilor de actiune politica.

 In primul rand, actorii politici se raporteaza unii la ceilalalti de pe pozitii concurentiale

intr-un spatiu experimental ca timp si ca mod de organizare.

 In al doilea rand, regimul concurential consacrat juridiceste este cel care reglemeteaza actiunea
politica in sensul ca ii dicteaza miza, ritmul si termenii de legitimare. In al treilea rand, avem de-a
face cu un regim concurential atipic, competitia desfasurandu-se intr-un interval de timp
considerabil.
Ceea ce numim „campanie
electorala” trimite nu numai la
reglementari constitutionale,
legislative si juridice, ci si la reguli
informale consacrate si care s-au
putut instaura in limitele regimului
concurential. Comunicarea electorala
nu poate fi disociata de aceste
reglementari formale si informale de
actiune politica. Ele legitimeaza
campaniile electorale ca metoda de
selectie a liderilor politici, ca
procedura de desfasurare a selectiei,
ca ritual si, nu in ultimul rand, ca