VOCABULARUL

• Vocabularul/Lexicul unei limbi – totalitatea

cuvintelor care există şi care au existat
cândva într-o limbă oarecare (Th. Hristea,
Sinteze de limba română).
• Lexicul/Vocabularul limbii române
contemporane – mulţimea cuvintelor în uz
începând cu mijlocul sec. al XIX-lea, de
când datează modernizarea aspectului
cult, literar al limbii române.
 CUVÂNTUL
• Grup de litere aflat între două spaţii tipografice
(blancuri);
• Combinaţie de morfeme;
• Orice fragment care are autonomie faţă de enunţ,
prezintă o distribuţie proprie, poate fi substituit cu o
unitate similară şi este permutabil;
• Semn lingvistic – reunirea solidară şi arbitrară a
imaginii obiectului numit , semnificat, cu imaginea
corpului fonetic al semnului, semnificant;
• Asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex
sau înveliş sonor susceptibil de o întrebuinţare
gramaticală în timpul comunicării.
Semnul lingvistic
 Structura vocabularului
• După origine:
– lexic autohton: buză, burtă, moş, a bucura;
– lexic moştenit din latină: cap, om, mână ş.a;
– împrumuturi lexicale:
- mai vechi: din slava veche(obraz), din
greacă (a agonisi), turcă (duşman), latina
literară (a compune) ş.a.
- împrumuturi neologice, mai ales din
franceză şi engleză (tranzacţie, vademecum,
xerox, computer, living)
– calcuri lingvistice (conlucra după fr.
colaborer)
 Structura vocabularului
• După sfera social-dialectală de
întrebuinţare:
– lexic naţional cu sferă nelimitată de
întrebuinţare
– lexic cu sferă limitată de întrebuinţare:
- lexic special-profesional terminologic (acord)
- jargon (madam, mersi, ciao! ş.a.)
- argou (a şparli, zdup ş.a.)
- lexic dialectal (păpuşoi, barabule ş.a.)
 Structura vocabularului
• După caracterul activ sau pasiv:
– vocabularul fundamental (aici, luni, pâine
ş.a.);
– masa vocabularului:
- arhaisme/cuvinte învechite (paloş, bir, logofăt);
- regionalisme (cătană, clop, palincă ş.a.);
- neologisme (embargo, cosmonaut ş.a.);
- termeni tehnico-ştiinţifici (dializă, teoremă,
predicat ş.a.);
- cuvinte argotice (diriga, mititica ş.a.)
- termeni de jargon (bonjur)
 Structura vocabularului
• Lexicul cu valoare expresiv-stilistică:
– lexic marcat din punct de vedere expresiv şi
stilistic:
- cu conotaţii pozitive: dor, diafan, chip ş.a.
- cu conotaţii negative: mototol, cocioabă, mâncău ş.a.
– lexic literar, livresc:
- ştiinţific (sindrom, somatic ş.a.);
- oficial-administrativ (derogare, validare ş.a.);
- jurnalistic (a acredita, flux informaţional ş.a.);
– lexic colocvial/conversaţional/popular (moacă)
 Mijloace de îmbogăţire a
vocabularului. Mijloace interne
•DERIVAREA
– Derivarea cu prefixe:
-privative: a dezlipi;
-negative: necinstit;
-iterative: recitit;
-cu valoare de superlativ: ultramodern;
•Prefixele - grupuri de sunete care se ataşează la
începutul cuvântului pentru a forma cuvinte noi;
•nu sunt cuvinte autonome;
•Prefixoidele (false prefixe, în latină sau greacă sunt
cuvinte propriu-zise): pseudo-, foto-, radio- (elemente
de compunere savante);
 Mijloace de îmbogăţire a
vocabularului. Mijloace interne
• Derivarea cu sufixe:
– După partea de vorbire creată:
- substantivale: isteţime;
- adjectivale: auriu;
- verbale: a gândi;
- adverbiale: copilăreşte;
Sufixele – grupuri de sunete care se ataşează la
sfârşitul cuvântului pentru a forma cuvinte noi;
Mijloace de îmbogăţire a vocabularului.
Mijloace interne
• După sensul imprimat cuvântului derivat:
– diminutivale: căluţ, scăunel, băieţaş;
– augmentative: măturoi, băieţoi, grăsan,
puştan;
– pentru denumirea agentului: cizmar,
fotbalist;
– pentru însuşiri: curajos, copilăresc;
– pentru denumiri abstracte: răutate, omenie;
– pentru denumirea colectivităţii: studenţime;
– de modalitate: cruciş, hoţeşte;
– indică originea: oltean, clujean.
 Mijloace de îmbogăţire a
vocabularului. Mijloace interne
• Derivarea parasintetică, cu prefixe şi
sufixe: a împăduri, strălucire, neciteţ;
• Derivarea prin înlocuire de afixe: a
despleti, a dezgropa;
• Derivarea regresivă (eliminarea sufixelor):
alint, auz, alun, îndemn.
 Mijloace de îmbogăţire a vocabularului.
Mijloace interne
• COMPUNEREA – formarea de cuvinte noi din
două sau mai multe unităţi lexicale.
• Compunere
– prin alăturare: de la, pe la, Porţile de Fier, Delta
Dunării;
– prin alăturare cu cratimă: gură-cască,
Târgu-Mureş, aşa-zis, nou-născut;
– contopirea elementelor lexicale: untdelemn;
– abrevierea din iniţiale (CFR) ori din cuvinte sau părţi
ale unor cuvinte: TAROM, Plafar, Petrom.
 Mijloace de îmbogăţire a
vocabularului. Mijloace interne
• SCHIMBAREA VALORII
GRAMATICALE/CONVERSIUNEA –
trecerea unor cuvinte dintr-o clasă
morfologică în alta, schimbarea categoriei
lexico-gramaticale.
• Pot deveni substantive: adjective (un
credincios), adverbe (binele), pronume (în
sinea lui), interjecţii (oful) ş.a.
 Mijloace externe de îmbogăţire
a vocabualrului
• Împrumutul: brand, broker, dealer, fitness, font,
hard, link, market, master, printare, pictorial,
rating, scanare, site, topless, trend,
anticoncepţional, contracepţie, folk, fotomodel,
fezabilitate, fiabilitate, internet, lobby, malpraxis,
maxi-taxi, paparazzi, telenovelă, teletext,
termopan, transfrontalier, TVA, supervedetă…
• Calcul lingvistic – traducerea componentelor
unui cuvânt străin: a conlucra, a binecuvânta
etc.
 FAMILIA LEXICALĂ
•Familia lexicală – totalitatea cuvintelor
formate prin derivare, compunere şi
schimbarea valorii gramaticale de la acelaşi
cuvânt de bază.
Ex. a face – a reface, a desface, a preface
făcător, făcătură, prefăcător, prefăcătorie,
binefacere, binefăcător, răufăcător ş.a.
 Structura morfematică a
cuvântului
• Analiza structurii morfematice a unui cuvânt
presupune segmentarea cuvântului în forme
determinate de flexiunea sa.
• Morfemul – unitate minimală de expresie,
dotată cu semnificaţie lexicală sau
gramaticală.
• Morfemele – cele mai mici unităţi ale
cuvântului care servesc la diferenţierea unor
sensuri şi forme gramaticale.
 Clasificarea morfemelor
• După conţinut:
– Morfeme lexicale: rădăcina şi afixele derivative
(sufixe şi prefixe): copil-aş,
stră-băt-eam;
– Morfeme gramaticale:
• segmentale – sufixe gramaticale – marchează
modul şi timpul la verb (citeam, ea indică
imperfectul indicativului);
- desinenţele – servesc la
exprimarea genului, numărului, cazului şi
a persoanei (clară, desinenţa -ă indica gen,
număr, caz; citeam)
• suprasegmentale: accentul şi intonaţia
 Structura morfematică a
cuvântului
• Morfemele libere: am cântat, aş cânta, voi
cânta, să cânt, a cânta.
• Radicalul – partea care apare constant în cursul
flexiunii;
- cuprinde rădăcina + afixe derivative
(desface).
• Flectivul – partea cuvântului în care se
manifestă modificările flexionare.
• Tema – radicalul + unul sau mai multe sufixe
gramaticale (lucrezi - tema este lucrez-)
 SEMANTICA
• SEMANTICA este o ramură a
lexicologiei care cercetează sensurile
cuvintelor, cauzele schimbării
acestora şi evoluţia lor în timp.
Semantica este un factor de
organizare a vocabularului.
 Cuvântul
• Cuvântul este o structură fonică (un sunet sau un grup
de sunete) asociată unui sens sens, aptă să
îndeplinească o funcţie de comunicare (om, floare,
harnic, doi, eu, a scrie, sus, pe, şi).
• Structura fonică (sonoră) alcătuieşte învelişul sonor,
material (grafic este notată prin litere), adică forma
cuvântului. Forma poate suferi modificări fără să se
modifice sensul lexical.
• Cuvintele: cuvinte flexibile (om-oameni; negru-neagră;
a scrie- scriu- scriam- scrisesem- voi scrie) şi cuvinte
neflexibile, a căror formă rămâne neschimbată (aşa,
cum, pe, şi, fiindcă, vai).
 Cuvinte autonome şi instrumente
gramaticale (cuvinte pline şi cuvinte goale)
• Unele cuvinte denumesc (om, floare), exprimă însuşiri
(cald, rece), caracteristici (bine, aşa), acţiuni (a citi, a
scrie), se referă la numărul şi la ordinea prin
numărare a obiectelor (unu, amândoi, al treilea), la
numele obiectelor (eu, acesta, nici unul); exprimă sau
imită fără să numească (vai! Ah! scârţ).
• Toate aceste cuvinte au în vedere fapte reale, ele au un
înţeles obiectiv, considerate izolat, de aceea se
numesc cuvinte autonome.
• Alte cuvinte au un înţeles foarte abstract, servind la
exprimarea unor relaţii care se stabilesc între cuvintele
autonome în cadrul unei comunicări; acestea sunt
instrumente gramaticale (în, pe, că, şi, -l, -le).
 Sens lexical, sens nemotivat, sens
motivat
• Numim sens lexical înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie
unui cuvânt. Cuvintele autonome au sens lexical;
cuvintele instrumente gramaticale sunt lipsite de sens
lexical.
• Arbitrariul semnului lingvistic
– Faptul că asociem sensul casă (=clădire servind de locuinţă
omului) la complexul fonic casă pare ceva întâmplător, adică
nemotivat. De fapt, de ce casă înseamnă casă şi nu altceva?
Cuvântul a mârâi însă imită prin structura sa fonică zgomotele
produse de un câine aţâţat. În acest caz, între complexul fonic şi
sens se stabileşte o anumită corespondenţă, sensul este
motivat.
– De aici, rezultă că în limbă există cuvinte cu sens motivat şi
cuvinte cu sens nemotivat.
 Sens motivat şi sens nemotivat
• Din punctul de vedere al vorbitorului contemporan, cele
mai multe cuvinte au sensuri nemotivate, de exemplu:
om, bun, râde, bine, dar există multe cuvinte care au
sensuri motivate. Unele cuvinte au sensul motivat
fonetic: cuc, mormăie, bocănit, fiindcă structura lor
fonetică imită zgomote din natură. Alte cuvinte au sensul
motivat morfematic: desface, desprinde, desfrunzi;
făuritor, agitator, îmblânzitor; copiliţă, rochiţă, fiindcă
prefixul des- exprimă ideea de separare, sufixul -tor
indică agentul unei acţiuni, sufixul -iţă este diminutival.
Unele cuvinte au sensul motivat sintagmatic: a face
explozie, maşini-unelte, din când în când, fiindcă sensul
rezultă din relaţiile stabilite între elementele componente.
Alte cuvinte au sensul motivat semantic: stâlpii
societăţii, gurile Dunării, fiindcă se obţine prin transfer
metaforic.
 Etimologie falsă şi etimologie
populară
• Uneori, cuvintelor li se atribuie o etimologie falsă, din
dorinţa de a apropia un cuvânt de un anumit etimon
(cuvânt de bază). De exemplu, cuvântul moravuri este o
creaţie cultă (în secolul al XIX-lea) prin apropierea
cuvântului năravuri (de origine slavă) de cuvântul latin
mores (=obiceiuri).
• Tendinţa populară de a încadra un cuvânt împrumutat,
prin modificarea formei şi a înţelesului lui, într-o familie
de cuvinte cunoscute duce la etimologii populare, de
exemplu, lăcrămaţie (în loc de reclamaţie), care a fost
pus în legătură cu lacrimă, renumeraţie (în loc de
remuneraţie), pus în legătură cu a număra, răspunzabil
(în loc de responsabil), pus în legătură cu a răspunde
etc.
 Sens şi/sau semnificaţie
• Semnificaţia şi sensul apar adesea ca termeni
(cvasi)sinonimi pentru a desemna procesul care
asociază un obiect, o fiinţă, o noţiune unui semn
susceptibil să-l evoce;
• Semnificaţia/Sensul coincid cu semnificatul
semnului lingvistic; Semnificaţia – o imagine
generalizatoare, care exclude caracteristicile
diferenţiatoare ale obiectelor, a cărei
particularizare se realizează în şi prin contexte
situaţionale sau verbale.
• Sens/Semnificaţie actualizată – reorientarea
cuvântului către obiecte, privite sub una dintre
înfăţişările lor sau printr-una din înfăţişările lor
posibile cuprinse în mod virtual şi global în
semnificaţie.
 Denotaţie şi conotaţie
• Denotaţia este actul prin care unui obiect (lucru,
eveniment, fenomen, fiinţă, idee, acţiune) i se
atribuie un nume; este una singură în ansamblul
valorilor unui cuvânt şi asigură echilibrul
semantic al cuvântului (semnificaţia).
• Conotaţia – exprimă valori secundare,
eterogene ale semnificatului unui cuvânt (sens).
 POLISEMIA
• Polisemia – capacitatea majorităţii cuvintelor din limbile
naturale de a avea mai multe sensuri. Aprox. 80 % din
lexicul activ al unei limbi este polisemantic: cu cât o
unitate lexicală este mai frecventă, cu atât are mai multe
sensuri diferite.
• Polisemia este redată în dicţionare prin înregistrarea
sensurilor sub cifre sau semne grafice diferite, dar în
limitele aceluiaşi articol de dicţionar.
• Alături de simplele alunecări sau deplasări de sens, o
altă sursă fundamentală a polisemiei o constituie tropii
sau figurile de stil: metafora, sinecdoca, metonimia.
 Polisemia verbului a face
• Elevii au făcut exerciţiul corect. (au efectuat, au rezolvat)
• Mulţi n-au ştiut cât fac nouă cu treisprezece. (însumează, rezultă)
• Unii au făcut o compunere bună despre pompieri. (au elaborat, au redactat)
• Când se face seară, ne vizitează pompierii. (se lasă, vine)
• Maşina pompierilor face mulţi bani. (costă, valorează)
• Fratele meu face serviciul militar la pompieri. (execută, satisface)
• Mulţi pompieri fac meseria din plăcere. (practică, profesează)
• În incendiu totul se făcuse scrum. (devenise, se transformase)
• Pompierii făcuseră un nou regulament de prevenire a incendiilor. (stabilise, instituise)
• Fumul le face locatarilor o stare de ameţeală. (provoacă, creează)
• Dan face pe intoxicatul, pentru a nu merge la şcoală. (simulează, se preface)
• Colegul său îl făcuse escroc, pentru că simulează. (calificase, numise)
• Târziu şi-a dat seama că făcuse un lucru reprobabil. (comise, săvârşise)
• Dan seara îşi face singur patul. (aranjează, pregăteşte)
• Mama îi face ciorapi din lână. (împleteşte, confecţionează).
 Evoluţia sensului unor cuvinte
• De-a lungul anilor, unele cuvinte şi-au schimbat
înţelesul. Evoluţia sensului unor cuvinte se realizează,
de obicei, prin restrângere sau prin extensiune, prin
învechire sau prin înlocuire.
• Restrângerea sensului: sensul unor cuvinte se
specializează, restrângându-şi sfera de cuprindere. De
exemplu, în secolul al XVI-lea, varză însemna
„verdeaţă, plante verzi”, azi are sensul de „specie de
cruciferă comestibilă, curechi”.
• Extensia sensului: unele cuvinte îşi lărgesc sfera de
cuprindere, de la un sens particular se trece la un sens
general. În vechime, cuvântul cerneală desemna numai
„cerneala neagră”; azi, „orice fel de lichid utilizat pentru
scris, indiferent de culoare (cerneală roşie, verde,
violetă).
 Evoluţia sensului unor cuvinte
• Învechirea unuia din sensurile cuvântului. De exemplu,
cuvântul limbă avea în trecut şi sensul de popor („Un
sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă”. — M.
Eminescu); azi, acest sens a ieşit din uz.
• În poezia Scrisoarea III, verbul a certa este folosit de M.
Eminescu, profund cunoscător al limbii textelor vechi, cu
sensul de a pedepsi.
• Înlocuirea unui sens învechit cu altul nou. De exemplu,
odinioară cuvintele hain, prost, mişel, mehenghi aveau
sensurile: „de rea-credinţă; simplu; sărac; piatră de
încercare a metalelor preţioase”; azi au fost înlocuite cu
sensurile: „nemilos; nepriceput; ticălos; isteţ”.
• În textele vechi a cerşi înseamnă a cere orice, pe când azi
a cerşi înseamnă a cere de pomană.
• În scrierile lui I. Creangă întâlnim cuvântul nemernic cu
sensul de pribeag, pe când în vorbirea curentă de azi
nemernic înseamnă om de nimic.
 Sensul cuvintelor în context
• Denotativ (fundamental, propriu, de bază) :
gura cască ; pe umeri un rucsac ;
• Conotativ (figurat, expresiv, stilistic): ,,Pe-o
gură de rai ” ; …,,pe ai ţării umeri dalbi”
• Secundar (derivat ) : gură de canal ; gura văii ;
umerii obrajilor ; umerii hainei ;
• Echivoc (ambiguu) : Dă haina copilului ;
(complement indirect ? sau atribut ?)
• Incompatibil (absurd) : Avansează la stânga.
 Omonimia
• Omonimia – acelaşi corp fonetic trimite la doi referenţi
diferiţi/identitate perfectă în planul expresiei şi diferenţă
totală în planul conţinutului semantic.
• Omonime lexicale:
- totale: două cuvinte identice din punct de vedere formal în
întreaga lor paradigmă: lac = „apă stătătoare” şi lac = „soluţie de
|răşini utilizată pentru protejarea suprafeţelor unor, obiecte” au
aceeaşi formă la plural: lacuri;
- parţiale: cuvinte identice numai la unele forme din paradigma lor:
masă – “mobilă” şi masă – “mulţime” au forme diferite de plural,
primul – mese, al doilea – mase.
 Tipuri de omonime
• Lexicale [ aparţin aceleiaşi clase morfologice şi au sens diferit ]:
război ( conflict armat ; instrument de ţesut ), mină ( galerie minieră ;
armă explozivă ; expresie a feţei ; veche monedă grecească ; grafitul
din creion ) , rachetă ( proiectil ; aparat pentru zbor extraterestru ;
obiect ce loveşte mingea la tenis şi badminton ) ;

• Lexico - gramaticale [ aparţin unor clase morfologice diferite şi au

sens diferit ]: mare ( subst. ; adj. ) , mică ( mineral ; adj. ) , sare ,vin ,
cer ( subst.; vb.) vie ( subst. ; adj. ; verb ) , pui (subst. ; verb ) , mă
(interj. ; pron.) , de (interj. ; prep. ; conj.) , noi, nouă (adj. ; num.) , ai
(interj. ; subst. ; art. ; verb) , şiret (adj.; subst.) , poartă (subst. ; verb) ;

• Gramaticale [ aparţin aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens,

dar au forme gramaticale diferite ]: lucrează (imperativ, pers. a II - a,
sg.; indicativ, prezent, pers. a II - a, sg. , pl.) , citeşte (imperativ, pers. a
II - a sg. ; indicativ, prezent, pers. a III - a, sg.) , sunt, duc (indicativ,
prezent, pers. I, sg. ; indicativ, prezent, pers. a III - a, pl. ) , carte (cazul
N. ; cazul Ac.)
 Omofone
[ coincid fonetic, dar nu grafic ] :
• altădată (adv.= odinioară) // altă dată (adj.+ subst.) ;
• altfel (adv.= altminteri) // alt fel (adj.+ subst.) ;
• a-i = (prepoziţie + pronume personal) ai = (articol, substantiv, interjecţie,
verb auxiliar) ;
• a-l = (prepoziţie + pronume personal) // al = (articol posesiv) ;
• a-şi = (prepoziţie + pronume reflexiv) // aşi = (substantiv) ;
• a-ţi = (prepoziţia infinitivului + pronume) // aţi = (verb auxiliar) ;
• nai (subst.) // n-ai (adv.+ verb) ;
• oştire, otavă (subst.) // o ştire, o tavă (art.+ subst.) ;
• oarecare // oare care ? ; oarecând // oare când ? ; oarecum // oare cum
?;
• alegeţi (voi) // alege-ţi (tu) ; ai da // a-i da ; aţi pregătit // a-ţi pregăti ; ca
şters // c-a şters
 Omografe
[ coincid grafic, dar se accentuează diferit ] :
• ácele, acéle; véselă, vesélă ; adună, adună ; ară, ară ; bară, bară ;
birui, birui ; boi, boi ; căi, căi ; cântă, cântă ; călătorii, călătorii ;
comis , comis ; cotă, cotă ; copii, copii ; cuminţi, cuminţi ; companie,
companie ; continuă, continuă ; clasă, clasă ; dată, dată; dezvoltă,
dezvoltă ; duduie, duduie ; dotă, dotă ; dură, dură ; fugi, fugi ; haină,
haină ; ieşi, ieşi ; împrăştie, împrăştie ; masă, masă ; manevra,
manevra ; mări, mări ; mârâi, mârâi ; muri, muri ; mură, mură ;
modele, modele ; măsură, măsură ; mânji, mânji ; nota, nota
;perpetuă, perpetuă ; pustii, pustii ; reclamă, reclamă ; repede,
repede ; roşi, roşi ; sări, sări ; scânteia, scânteia ; scumpi. = scumpi
; suflă, suflă ; scutură, scutură ; strică, strică ; strigă, strigă ; snopii,
snopii ;stropii, stropii ; suportă, suportă ; suflecă, suflecă ; torturi,
torturi ; tremură, tremură ; umbrele, umbrele ; urmă, urmă ; urmări,
urmări ; veselă, veselă ; veseli, veseli ; voi, voi.
 Paronimia
• Paronimele – cuvinte foarte asemănătoare
sau aproape identice formal, dar al căror
înţeles diferă într-o măsură mai mică sau mai
mare: antonimie // antinomie ; cauzal // cazual
; corvetă // covertă ; menaj // manej ;
preceptor //perceptor ; a releva // a revela ;
transparent // transperant .
• Atracţia paronimică - un paronim care e mai
frecvent în limbă îl “atrage” pe cel care este
mai puţin cunoscut, substituindu-se acestuia
din urmă în procesul comunicării verbale:
speţe şi speze.
 Sinonimie
• Sinonimia este un tip de relaţie semantică (o
legătură de sens) ce se stabileşte între cuvinte care
au semnificaţii atât de apropiate, încât le
considerăm identice.
• Tipuri de sinonime:
– perfecte sau totale: nea, omăt;
– parţiale: mare, enorm, uriaş, gigantic;
După răspândirea lor teritorială, originea şi domeniile de
referinţă, sinonimele pot fi:
– arhaice: spion, iscoadă;
– populare: dor, alean;
– regionale: cartofi, barabule;
– familiare: soţie, nevastă;
– neologice: dăunător, nociv;
– profesionale: inimă, cord;
– argotice: închisoare, răcoare;
– cu conotaţii poetice: pământ, glie.
 Antonimie
• Antonimia este un tip de relaţie semantică
reprezentat de opoziţia de sens dintre
două cuvinte cu referenţi nu numai diferiţi,
ci şi contrari sau contradictorii.
• Tipuri de antonime:
– Antonime diferite după structura lor formală:
•Antonime cu diferiţi radicali: bun/rău;
•Antonime cu acelaşi radical: fericit/nefericit;
 Câmpul lexico-semantic
• Câmpurile lexico-semantice sunt
fragmente (subansambluri, mulţimi) din
ansamblul lexical al unei limbi care
grupează numai denumiri înrudite din
punctul de vedere al sensului sau care au
un denominator semantic comun: de ex.
numele de rudenie, numele de culori,
termenii cromatici, denumirile locuinţei,
vocabularul afectivităţii ş.a.
 Bibliografie
• Andrei, Mihai, Ghiţă, Iulian, Limba română. Fonetică, lexicologie, gramatică,
stil şi compoziţie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983
• Bidu-Vrânceanu, Angela, Forăscu, Narcisa, Limba română contemporană.
Lexicul, Bucureşti, Humanitas Educaţional, 2005
• Ghiţă, Iulian, Sinteze şi exerciţii lexicale, lingvistice şi stilistice, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1995
• Hristea, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română, Bucureşti,
Editura Albatros, 1984
• Popescu, Florin D.(coordonator), Limba română. Limbă şi stil, punctuaţie şi
ortografie, vocabular, fonetică şi fonologie, gramatică (morfologia), manual
pentru clasele a IX-a şi a X-a (şcoli normale, licee şi clase cu profil
umanist), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994
• Sârbu, Richard, Bârgău, Cosmina, Limba română. Ghid de lexicologie,
Timişoara, Editura Marineasa, 2005