 Durerea = fenomen perceptiv complex, polimorf şi

multidimensional care asociază manifestări senzitive cu

reacţii somatice, vegetative şi psihoafective de suferinţă.
 Senzaţia = decodarea şi conştientizarea unei anumite
informaţii ajunsă la centrii nervoşi superiori pe o cale
senzitivo – senzorială .
 Percepţia = prelucrarea informaţiei senzoriale
conştientizate, care face obiectul atenţiei, interpretării şi
memorizării.
 Durerea are rol de sistem de alarmă al
organismului, care îi permite acestuia să ia măsuri
adecvate pentru protecţie şi îndepărtarea
stimulului algogen.
 Dacă durerea depăşeşte un anumit prag de
intensitate sau se cronicizează , ea reprezintă un
im portant factor de solicitare neuro – endocrino –
metabolică, cu multiple efecte negative
Anestezia = fără ( an ) senzaţii (
estezia )
Orice tehnică anestezică trebuie să asigure 4 deziderate princi pale :
 Analgezia - dezideratul principal al oricărei tehnici anestezice.
 asigură confortul bolnavului.
 îndepărtează durerea, care este principalul factor de activare al reacţiei
neuro -
 vegetative – endocrine .
 Hipnoza, sedarea, amnezia - îndepărtează unii factori stressanţi.
 asigură comfortul bolnavului care nu mai “trăieşte” actul chirurgical.
 Relaxarea musculară - asigură comfortul chirurgului, care poate opera
optim, în condiţii de imobilitate a bolnavului.
 Protecţia anti-stress - orice agresiune asupra integrităţii organismului
activează sistemul
neuro –endocrin cu apariţia unor reacţii, fenomene menite să îndepărteze
factorul agresor şi să restaureze homeostazia organismului. Factorii care
pot declanşa reacţia organismului sunt multiplii: durerea, sepsis-ul,
alterarea gazelor sanguine, ph-ul, reducerea substratului nutritiv circulant,
modificări ale VSCE, modificări de temperatură, anxietatea.
CONSULTUL PREANESTEZIC

 Evaluează probleme medicale şi chirurgicale şi stabileşte dacă

pacientul poate
suporta intervenţia chirurgicală ( riscul anestezic ).
 Stabilirea unui contact cu pacientul.
 Evaluarea necesităţilor psihologice ale pacientului şi furnizarea unui
suport farmacologic şi moral adecvat.
 Informarea pacientului asupra tehnicii anestezice ( infomaţii minime,
clare ).
Unul din scopurile majore ale vizitei preoperatorii este evaluarea şi,
pe cât posibil, reducerea riscului anestezic.
 Factori dependenţi de pacient care influenţează riscul anestezic :
1. boala care necesită intervenţia chirurgicală
2. alte boli asociate ( cardio-vasculare, pulmonare, hepatice,
renale)
3. status nutriţional.
4. vârsta.
 Factori de risc chirurgical :
1.tipul şi durata intervenţiei chirurgicale şi a anesteziei.
2. experienţa echipei chirurgicale.
3. disponibilitatea monitorizării.
4. dotarea spitalului.
 Informaţii necesare
 intervenţia chirurgicală propusă : ce şi de ce ?
 anamneza chirurgicală şi anestezică :
 intervenţii chirurgicale anterioare.
 antecedente anestezice şi tipuri de anestezie.
 complicaţii chirurgicale / anestezice.
 anamneză medicală :
 pulmonar : BPOC, AB, TBC.
 cardio-vascular: ICC, CICD/CICND, boli valvulare, HTA, afecţiuni vasculare
 periferice, aritmii .
 hepatic: hepatită, ciroză.
 renal: IRC, IRA, SN.
 SNC: tumori, traumatisme, convulsii,AVC.
 endocrinologie: tiroida,SR, HF.
 metabolism: obezitate,DZ, defecte genetice .
 medicaţie:ce, cât, când, de când ? – unele medicamente se întrerup,
altele nu (steroizi,
 insulină, anti-HTA, beta-blocantele, anticonvulsivante) .
 data ultimei menstruaţii ( sarcină? )
 alergii: la ce şi cum se manifestă.
 fumat, alcool, abuz de droguri.
 examen fizic pe aparate
 date de laborator (EKG > 35 ani, Rx thoracic la pacienţii cu boli
cardiace şi pulmonare).
 În urma obţinerii acestor informaţii, se încadrează pacientul în
una din grupele de mai jos:
 pacient normal, sănătos.
 pacient cu boli sistemice uşoare.
 pacient cu boli sistemice severe care limitează activitatea dar nu
sunt invalidante.
 pacient cu boli severe invalidante.
 pacient muribund, la care nu se aşteaptă supravieţuirea > 24h, cu
sau fără intervenţie chirurgicală.
 În final, se alege tehnica anestezică (generală sau regională ).
MEDICAŢIA PREANESTEZICĂ
Scop :
 îndepărtarea anxietăţii
 sedare
 asigură stabilitate hemodinamică
 reducerea riscului de aspiraţie al conţinutului gastric acid
 analgezie
 previne greţurile şi vărsăturile postoperatorii
 controlul infecţiei
 amnezie
 controlul secreţiilor orale
 Pacientul trebuie să vină în sala de operaţie treaz,
cooperant,dar moleşit, somnoros
 Factori de care depinde alegerea medicamentului şi a dozelor :
vârsta, greutatea, starea
 clinică a pacientului, gradul de anxietate, experienţa anterioară cu
premedicaţia, alergia sau
 toleranţa la medicament, felul operaţiei ( ambulatorie, în urgenţă ).
 pacienţii vârstnici / cu stare generală gravă: primesc doze mici sau
nu primesc deloc sedative.
 pacienţii cu hipovolemie / b. pulmonare cronice cu anomalii ale
gazelor sanguine – nu primesc sedative.
 pacienţii foarte anxioşi, ar trebui să primească o medicaţie sedativă
foarte puternică, dar acest lucru nu este întotdeauna posibil,
datorită riscului de apariţie a complicaţi ilor cardio-vascular şi
respiratorii, ce pot să apară la bolnavul nemonitorizat, în timpul
 transportului.
 MIDAZOLAN
 sedativ, anxiolitic, induce amnezie.
 0,07 – 0,15 mg/kg la 20 ani, cu scăderea dozei cu 15%
pt. fiecare decadă.
 nu creşte, chiar scade incidenţa greţurilor şi
vărsăturilor postoperatorii.
 RA: depresie cardio- vasculară, respiratorie,
psihomotorie.
 DIAZEPAM
 sedativ, anxiolitic, agent amnestic.
 10-20 mg/kg (70 kg , 20 ani ) cu scăderea dozei cu 10%
pt. fiecare decadă.
 adm. i.v. dă tromboze, tromboflebite ! Preferabil p.o.!
ANESTEZIA GENERALĂ

 = stare reversibilă caracterizată prin

- narcoză ( somn )
- analgezie (lipsa durerii )
- relaxare musculară
- areflexie si fiind de asemeni asociată cu depresie reversibilă a
funcţiei organelor.
Fazele ( timpii ) AG :
 Inducţia - începe în momentul administrării drogurilor
anestezice şi continuă până la atingerea unui nivel stabil al
anesteziei ( pierderea stării de conştienţă ).
- perioadă cu risc crescut in care pot să apară alterări bruşte ale
funcţiilor respiratorie şi circulatorie.
- perioada în care se realizează intubaţia endotraheală.
 Menţinerea
- perioada în care se desfăşoară intervenţia chirurgicală .
- necesită monitorizare atentă ( clinică şi paraclinică: noninvazivă şi
invazivă).

 Trezirea
- o altă perioadă cu risc: întreruperea administrării drogurilor,
antagoniza-
- rea drogurilor administrate, trezirea pacientului.
- fluidele administrate intraoperator, pt. a umple vasele dilatate, pot
conduce la o supraâncărcare de volum, dacă vasele se reântorc la
starea lor de constricţie.
- este perioda în care  durerea
- prezenţa sondei endotraheale
- frisonul
- vasoconstricţia indusă de hipotermie pot produce hipertensiune
severă şi creşterea cererii de O2
- se execută detubarea – cel mai bine înainte de apariţia reflexelor
/după completa trezire a bolnavului. Dacă detubarea se face
între aceste perioade există risc de laringospasm.
DROGURI UTILIZATE ÎN
ANESTEZIE
 anestezice inhalatorii - gazoase.
- volatile.
 2. anestezice intravenoase (solubile, centrale ) - opioide.
- nonopioide.
 3. relaxante musculare.
4. anestezice locale.
 Clasic se descriu 4 stadii, care corespund unei depresii tot mai marcate a SNC :
 Stadiul I - de analgezie.analgezie fără amnezie; tardiv: analgezie cu amnezie.

 Stadiul II - de excitaţie.
 durează de la pierderea conştienţei, până la instalarea respiraţiei regulate;
 pacientul este agitat, delirează, dar este amnezic.
 pot apare : vărsături, incontinenţă sfincteriană.
 respiraţia este neregulată ca volum şi ca durată.

 Stadiul III
- de anestezie chirurgicală.
 începe odată cu apariţia respiraţiei regulate şi durează până la apariţia apneei.
 are 4 planuri în funcţie de modificările în mişcarea globilor oculari, reflexelor
oculare, dimensiunea pupilelor; planul III al acestui stadiu oferă suficientă relaxare
pentru a permite orice fel de intervenţie chirurgicală.
 Stadiul IV - de depresie medulară.
 nu mai reprezintă un stadiu propriu-zis, ci o complicaţie gravă ( accident);
include depresia severă a centrului respirator şi a centrilor vasomotori bulbari.
 INSUFICIENTA RESPIRATORIE ACUTA

DATE DE ETIOPATOGENEZA:
Definiţie: insuficienţa respiratorie acută reflectă incapacitatea sistemului
respirator de a-şi menţine funcţia sa principală de oxigenare a s ngelui
venos şi de eliminare a CO2. Unii definesc insuficienţa respiratorie prin
PaO2<60mmHg şi/sau PaCO2>50 mmHg ; acestea sunt nsă nişte valori
arbitrare ; insuficienţa respiratorie ar trebui definită astfel: totalitatea
condiţiilor n care PaO2 este sub şi/sau PaCO2 este peste valorile
considerate normale pentru un subiect dat.
Clasificare:
- n funcţie de tulburarea primară a schimbului de gaze:
Insuficienţă respiratorie hipoxică;
Insuficienţă respiratorie hipercapnică;
Insuficienţă respiratorie mixtă.
 -din punct de vedere fiziopatologic,
 1. Insuficienţa respiratorie hipoxică poate fi prin: maldistribuţia
V/Q
şunt
 scăderea PpO2 in sg.venos
 2. Insuficienţa respiratorie hipercapnică poate fi prin:
 -scăderea impulsurilor nervoase
 -creşterea impedanţei mecanice
 -creşterea spaţiului mort (care nu participă la schimbul
de gaze)
TABLOU CLINIC
semne respiratorii
- dispnee de repaus şi ortopnee, izolate sau asociate cu alte
simptome (durere toracică, tuse, expectoraţie)
- frecvenţa respiraţiilor: > 30/minut sau < 12/minut
- modificarea ritmului respirator (pauze ventilatorii, respiraţie
Cheyne - Stokes, Kussmaul)
- expir activ prelungit, cu contractura muşchilor abdominali
- dispnee inspiratorie (tiraj, cornaj, bătaia aripioarelor nazale)
- utilizarea muşchilor respiratori accesori şi respiraţie paradoxală
abdomino-toracică
- absenţa mişcărilor respiratorii (apnee)
- cianoză (cauza: hipoxia)
-transpiraţii profuze, facies vultuos, eritroză palmară (cauza:
hipercapnia)
 semne cardio-vasculare
 -creşterea travaliului respirator, hipoxemia şi
hipercapnia au consecinţe asupra sistemului cardio-
vascular.
 La inceput, suferinţa hemodinamică se traduce prin
tahicardie > 120/’, tulburări de ritm (extrasistolie,
fibrilaţie atrială), hipertensiune arterială, puls
paradoxal. Intr-un stadiu ulterior de evoluţie al
insuficienţei respiratorii, survine decompensarea
hemodinamică cu hipoternsiune, puls filiform aritmic,
tegumente reci cianotice şi marmorate.
 semne neurologice
 -iniţial - iritabilitate, euforie, agitaţie, cefalee. Bolnavul
prezintă insomnie şi secuse musculare
 -ulterior devine dezorientat temporo-spaţial, cu
alterarea memoriei, puterii de concentrare,
somnolenţă
 - in ultimul stadiu de evoluţie apar convulsiile şi se
instalează coma.
TRATAMENT
 Scopul este normalizarea funcţiei respiratorii şi are ca
obiective
 controlul permeabilităţii căilor aeriene
 corectarea hipoxemiei
 asistenţa ventilaţiei
 Mijloacele utilizate pentru eliberarea căilor aerine depinde de:
 - mecanismul de producere al obstrucţiei
 - cauza obstrucţiei
 - sediul obstrucţiei
 Dezobstrucţia căilor aeriene superioare (supraglotice) se poate
efectua rapid, cu mijloace adeseori simple, pe c nd eliberarea căilor
aeriene inferioare (subglotice) este mai laborioasă, necesit nd
aparatură şi medicaţie specifice.
 hiperextensia capului şi susţinerea mandibulei (prin ntinderea
structurilor anterioare ale gatului, se ridică baza limbii de pe peretele
posterior al faringelui)
 manevra Heimlich (in obstrucţia completă prin corpi străini cu
iminenţă de asfixie)
 aplicarea dispozitive pentru menţinerea căilor aeriene deschise (pipe
oro- şi nazo- faringiene) reprezintă o soluţie bună dar temporară, fiind
greu de tolerat de bolnavul conştient.
 bolnavii care nu-şi pot menţine căile aeriene permeabile, necesită
intubaţie traheală
-indicaţiile intubaţiei traheale:
 de elecţie: n scopul efectuării unei anestezii generale
 de urgenţă: n IRA, şi are ca obiective:
 dezobstrucţia căilor aeriene, n situaţiile de IRA obstructivă prin
 cauze funcţionale sau mecanice. Plasarea sondei n trahee permite
aspirarea secreţiilor şi/sau spălătura bronşică
 b. protecţia căii aeriene de riscul aspiraţiei pulmonare (la bolnavii cu
stomac plin, comatoşi)
 c. facilitarea oxigenoterapiei cu concentraţii mari de oxigen
 d. facilitarea unei ventilaţii mecanice eficiente şi prelungite
-intubaţia poate fi executată pe cale:
* orală (intubaţie orotraheală)
 * nazală (intubaţie nazotraheală),
 Introducerea tubului in trahee trebuie confirmată prin:
 -observarea mişcărilor cutiei toracice in timp ce bolnavul este ventilat
 -ascultarea murmurului vezicular la nivelul toracelui, bilateral
 -absenţa sunetelor la nivelul epigastrului, provocate de insuflarea
stomacului
 -vizualizarea plasării sondei intre corzile vocale
 -detectarea CO2 expirat cu ajutorul capnografului
 -absenţa hipoxemiei detectată cu ajutorul pulsoximetrului
 -vizualizarea inelelor traheale cu bronhoscopul introdus prin tubul
traheal.
 In caz de eşec al intubaţiei traheale, se pot folosi:
 masca laringiană
 intubaţia retrogradă
 cricotirotomie
 traheostomie
b) Corectarea hipoxemiei
 In cazul in care ventilaţia spontană sau artificială nu asigură
oxigenarea adecvată a ţesuturilor, se impune creşterea concentraţiei O2 in
aerul inspirat.
C) Ventilaţia artificială
 - este indicată la toţi bolnavii cu insuficienţă respiratorie acută care,
respirand aer atmosferic, spontan, sunt incapabili să-şi menţină la valori
normale concentraţia parţială a O2 şi CO2 in sangele arterial.
- se poate realiza:
 neaparativ-ventilaţia artificială cu aer expirat (gură-gură, gură-nas
etc.). Este o metodă de prim ajutor acordată la locul accidentului, care
utilizează aerul expirat din plămanii reanimatorului
 aparativ (mecanic): neautomat
 automat