Fabula

DR. Daniela Mihaela Florescu

 Fabula
• Cuvântul fabulă de origine latină (fabula, ae) - avea două
sensuri la început: 1. povestire sau întâmplare (adeseori
senzaţională, ireală; în limbajul contemporan, neologismele
a fabula, fabulaţie, fabulos); 2. specie literară a genului
epic.
• Fabula este o specie a genului epic care are un conţinut
satiric şi alegoric (acţiunea este pusă pe seama animalelor),
din care se desprinde o învăţătură sau o morală.
• Din chiar definiţia fabulei, deducem structura ei compozi-
ţională. Fabula are două părţi: 1. povestirea alegorică
(partea cea mai amplă); 2. morala (sau învăţătura).
• Fabula este o specie a genului epic , în versuri sau în proză , în care persoanajele sunt
animale , plante sau obiecte puse în situaţii omeneşti prin intermediu cărora autorul
satirează vicii şi defecte cu scopul de a le întrepta.
TRĂSĂTURI
-se foloseşte alegoria;
-la sfârşit este o morală;
-cuprinde o naraţiune propriu-zisă;
-are un conflict puternic urmat de un deznodământ imediat;
-acţiunea fabulei este redusă , prin urmare nu conţine toate momentele dubiectului;
-apar naraţiunea şi dialogul , cel din urmă având rolul de a dinamiza acţiunea , care astfel
devine concisă;
-modul de expunere dominant este dialogul;
-descrierea are un rol secundar în prezentarea personajelor , de multe ori fiind inexistentă;
-morala are în fabulă cea mai mare importanţă;
-morala poate fi explicită sau implicită;
-morala explicită se află în text , aşezată fie la început , fie la sfârşitul naraţiunii , sub forma
a câtorva versuri;
-morala implicită trebuie dedusă de către cititor din întâmplarea relatată.
Dintre scriitorii români care au abordat această specie literară , amintim pe Alecu Donici ,
Anton Pann , Grigore Alexandrescu , George Topârceanu şi Tudor Arghezi.
• In fabulă locul celor două părţi nu este fix.
Fabulistul francez La Fontaine îşi începe, de
obicei, fabula cu morala urmată de povestire.
în fabula Lupul şi mielul, de exemplu,
începutul este: „Dreptatea celui mai puternic
este întotdeauna cea mai bună / Noi vom
arăta aceasta îndată".
• Aşadar, în acest caz morala are forma unui enunţ ce
trebuie demonstrat, „arătat" chiar prin povestirea
alegorică care va urma. La Grigore Alexandrescu,
morala sau învăţătura este după povestirea alegorică:
„Aceasta între noi adesea o vedem / Şi numai cu cei
mari egalitate vrem". Sunt ultimele două versuri din
fabula Câinele şi căţelul, aici, morala căpătând forma
unei concluzii.
• In fabulele moderne, adeseori morala, ca parte
componentă a fabulei, în sens scriptic, lipseşte, cititorul
fiind invitat el însuşi să extragă învăţătura din
întâmplarea alegorică povestită.
 La Fontaine
• Fabulele cunoscutului scriitor francez La Fontaine** au pătruns de mult
în patrimoniul literaturii pentru copii din ţara noastră.
• A scris volume de poezii şi piese de teatru. Copiilor le-a dedicat poezii
cu o însemnată valoare instrucitiv-educativă :
• Despre Petea grăsunelul, despre Sima subţirelul; Ce e bine, ce e rău ; Ce
să fiu ? Pe fiecare filă un elefant, o cămilă etc.
• **
• La Fontaine (1621—1695), poet francez, unud din cei mai mari fabulişti
ai lumii, care s-a impus în literatura universală prin Fabule, publicate în 12
cărţi.
 Greierul şi furnica
• In cunoscuta fabulă Greierul şi furnica, greierele, care „şi-a pierdut
vara cîntînd", văzînd că a pornit viscolul să bată şi că nu are nici un
fel de provizii „dete fuga... la vecina lui furnica", ca s-o roage să-i
dea împrumut cîteva boabe spre a nu muri de foame, asigurînd-o că
i le va da cu dobîndă înapoi şi că e „om cinstit şi de cuvînt".
• Dar furnica, deşi avea numeroase provizii, fiind zgîrcită,
• In loc să ia din cămări Şi să dea, pune-ntrebâri, Că ăla o fi bogatul
Darnic mai vârtos cu sfatul.
• Ea îl întreabă ce a făcut astă-vară ; iar când greierul îi răspunde :
• Astă-vară am cîntat Am cîntat cri-cri, gri-gri Nopţi cu nopţi şi zi cu zi,
• furnica ii dă replica :
• — Ai cîntat ? îmi pare bine 1 Acum joacă dacă-ţi vine /Şi calica de
mătuşe/ Trînti ivărul la uşe.
• Şi în fabula Corbul şi vulpea sunt satirizate două
defecte, pe de o parte lăcomia şi viclenia
reprezentate prin vulpe, pe de alta naivitatea şi
plăcerea de a fi linguşit, reprezentate prin corb.
• Cumătră vulpe este atrasă de mirosul caşcavalului
furat, pe care îl ţinea cumătrul corb în plisc. Spre
a obţine caşcavalul, vulpea vicleană vine sub
copac şi începe să-l linguşească pe corb spunîndu-
i:
• Că tare mândru şi frumos mai eşti... De-ai fi la
ghiers cum te araţi la pene ; E lămurit, cu ochi şi
cu sprâncene, Nu vreau să mint ; dar nici nu vreau
să neg. Că eşti minunea codrului întreg.
• Cumătrul corb, „măgulit de această cuvîntare",
spre a arăta cât de frumos cîntă, „deschide
pliscul, caşcavalul cade". Atunci, după ce ia
caşcavalul, îi ţine o altă cuvîntare, care constituie
morala fabulei :
• Linguşitorii se înfruptă de la cei
• Ce cască gura ascultând la ei.
• Fabula Lupul şi mielul începe cu morala :
„Dreptatea e de partea celui din doi mai tare",
iar păţania mielului ilustrează această idee.
 La Fontaine - Lupul si mielul

•
Dreptatea-i totdeauna de partea celui tare;
V-o dovedeste-aceasta întîmplare.
Venise sa se-adape mielul blînd
În unda cristalina a apei curgatoare,
Cînd se ivi deodata din crîng un lup flamînd,
Plecat la vînatoare.
-De ce îmi tulburi apa, baiete? zise fiara,
Strîngîndu-si cu mînie ghiara.
Îti vei primi pedeapsa, prea mult ai îndraznit!
Dar mielul spuse umilit:
- Sa nu fi suparat, Maria ta,
Te rog sa te-ostenesti a te uita,
Ca pe aceasta curgatoare apa,
Din care si Maria ta se-adapa,
Eu ma gasesc la vale, cu cîtiva pasi mai jos,
E, deci, un lucru-nvederat
Ca apa nu ti-am tulburat....
- Ba da, mi-ai tulburat-o, nemernic mincinos!
Si nu ma ponegrisesi tot tu, anul trecut?
- Anul trecut? Ma iarta, dar nu eram nascut.
Eu sug la sînul mamei, un miel sunt, mic si prost.
- De n-ai fost tu acela, un frate-al tau a fost.
- N-am frate... - Atunci altul, tot unul din ai tai,
Stiu ca ma dusmaniti,
Voi, cu ciobanii vostri si cîinii vostri rai;
Mi-au spus-o toti din codru, dar o sa mi-o platiti!
Zicînd acestea, lupul pe miel l-a înhatat,
Si-ntr-o poiana-ndepartata
Cu mare pofta l-a mîncat,
Fara o alta judecata.
 Înțelegere
• Un miel se adăpa din unda lină a unui pârâu.
Lupul, văzîndu-l, răcni la el, întrebîndu-l supărat
cum îndrăzneşte să-i tulbure apa. Mielul, naiv, i-a
răspuns cu multă politeţe că nu i-a putut tulbura
apa, deoarece a băut mult mai jos de unde stă
lupul. La acestea, lupul, şi mai supărat, susţine că
i-a tulburat apa şi că l-a bârfit în anul trecut. Iar
cînd mielul îi spune umilit că nici nu era născut pe
atunci, lupul continuă să se înfurie, spunând că l-a
bârfit altcineva dintre neamurile mielului şi, fără
altă vină, îl sfâşie.
• Copiii înţeleg cu uşurinţă nevinovăţia mielului
şi condamnă viclenia, cruzimea şi ticăloşia
lupului, care, numai pentru motivul că era mai
puternic, îl sfîşie pe cel mai slab, fără să aibă
nicio vină.
• La Fontaine este un citadin prin excelenţă,
dar, spre deosebire de contemporanii săi,
admiră natura, are ochiul ager, spiritul de
observaţie ascuţit, ştie să privească şi să
redea cu exactitate cele văzute: motanul lui
este „blajin, smerit, deşi cu ochi de foc”
(Cocoşelul, motanul şi şoricelul), măgarul
„sare, zburdă fără frică, tăvăleşte, calcă,
strică”(Unchiaşul şi măgarul), iar porumbelul
„bea din limpezimea răcorii
călătoare”(Porumbelul şi furnica).
• Animalele lui La Fontaine nu sunt simboluri-
tip. În unele fabule (Lupul şi mielul, Lupul şi
barza) lupul reprezintă cruzimea, îngâmfarea,
făţărnicia, în altele (Lupul, mama şi copilul)
lupul simbolizează naivitatea şi prostia,
alteori reflectă mândria omului care doreşte
să se elibereze de servitute (Lupul şi
câinele). Personajele fabulistului francez sunt
oamenii din lumea lui, travestiţi în animale şi
plante.
• Fabulele exprimă, de obicei, o morală populară, universal valabilă,
afirmaţii, constatări ale înţelepciunii milenare, trecute în proverbe şi
zicători:
• • „paza bună trece / primejdia cea rea” – Lupul, capra şi iedul;
• • „căci nu e naş pe lume / să nu-şi găsească naşul” – Vulpea şi
barza;
• • „doar corb la corb nu-şi scoate ochii” – Tributul dobitoacelor;
• • „Nu-i nimeni de prisos când ştii să-l pui / la treabă după darurile lui”
– Se pregăteşte leul de război;
• • „Cei mici de-a pururi au de suferit / din pricina gâlcevii celor mari” –
Taurii şi broasca.
• Aşa cum e zugrăvită de La Fontaine, viaţa e o veşnică luptă, cei
slabi trebuie să fie prudenţi, retraşi – este o lecţie morală aspră,
lipsită de iluzii, amară şi adesea cinică. Răzbate, însă, din fabule şi
o notă optimistă, la adresa iscusinţei prudente, a conştiinţei de sine
care pot aduce victoria.
• Micaela Slăvescu identifică în povestirea
„ritmată, alertă, spumoasă” a fabulelor lui La
Fontaine următoarele caracteristici:
• utilizarea stilului direct;
• întrepătrunderea modurilor de expunere;
• caracterul scenic;
• conflict deplasat de pe planul general al fabulei
antice pe planul individual, uman;
• animalele sunt temperamente, cu trăsături
complete, psihologic nuanţate.
 Exemple

• O satirizare a prostiei, a îngâmfării şi a necinstei este fabula Corbul şi vulpea:

• „Jupânul Corb, pe-o creangă cocoţat,
• ţinea în clonţ un boţ de caş furat.
• Ademenită de mirosul caşului,
• cumătra Vulpe-i spuse –aşa borfaşului:
• - ”Să ne trăiţi mulţi ani, Măria Voastră,
• că sunteţi, zău, ca din cutie scos!
• Iar de-aţi avea şi glasul mlădios
• Pe cât v-arată penele frumos –
• Mă prind c-aţi fi vro Pasăre Măiastră!”
• Ci Corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai şade.
• Deschide ciocul. Prada cade.
• Şi Vulpea, înghiţind-o, îl dăscăleşte: - ”Bade,
• Linguşitorii - nu ştiai, se pare –
• Trăiesc pe seama cui le dă crezare.
• Dar lecţia pe care o-nvăţaşi
• O fi făcând cât boţul tău de caş!...”
• Înmărmurit, croncanul juratu-s-a cumplit
• Că n-o să se mai lase de-acuma păcălit.”
• Fabula respectă tiparul clasic: mai întâi
este prezentată povestirea alegorică, apoi
urmează morala. Calitatea fabulistului
constă în capacitatea lui de a surprinde
defectele umane şi de a-i instrui pe
semeni glumind, de aceea fabulele au
constituit dintotdeauna o lectură plăcută
copiilor.
 Lupul si barza de La Fontaine
• Grozav mănâncă lupii de mult şi de urât!

Poftit odată la un praznic,

Un Lup lihnit, mâncău năpraznic,
s-a lăcomit atât, încât
i s-a înfipt adânc în gât,
un ciot de os cam ţăpligos.
Dar spre norocul Dobitocului,
s-a nimerit prin partea locului
o Barză care i l-a scos.
Barza , gata ,
cere plata.
Îţi mai arde şi de şagă?
-“
Scapi din gura mea întreagă
Şi mai vrei, acum, pitaci?
Zău , cumătră, ştii că-mi placi?…
Şterge-o, rogu-te, degrabă!
Şi să nu-mi mai cazi în labă
• https://www.google.ro/?gws_rd=ssl#q=COme
ntariu+Lupul+si+barza
 Fabula în literatura română
• În literatura română, fabula devine
cunoscută în epoca paşoptistă.
• Şi fabuliştii noştri, Al Donici* şi Gr.
Alexandrescu, au creat fabule care, deşi n-au
fost create pentru micii cititori, au pătruns în
patrimoniul literaturii pentru copii datorită
valorii lor educative.
• In Racul, broasca şi ştiuca, Al. Donici critică
lipsa de unitate a colectivului.
• In literatura română, cel mai de seamă reprezentant al
fabulei este GrigoreAlexandrescu (1814? -1885). El
însuşi a considerat fabula o specie potrivită naturii sale
creatoare, scriind în Epistola D. I. V. aceste versuri:
• „ Apoi când în elegie destul nu poci să vorbesc Şi s-arăt
fără sfială toate câte socotesc, Vreun dobitoc îndată
vine înaintea mea Şi-mi ridică cu lesnire sarcina oricât
de grea. Lupii, urşii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun,
Adevăruri d-un preţ mare, când le poruncesc, ei spun.
Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim, Că e prea
bun pentru fabuli veacul în care trăim.
• În Câteva cuvinte în loc de prefaţă, la ediţia din 1847
de Suvenire şi impresii, epistole şi fabule de Gr.
Alexandrescul, autorul expune clar concepţia sa
despre artă, fiind convins că fabula serveşte misiunii
civice a artistului-creator: „Cred că poezia, pe lângă
neapărata condiţie de a plăcea, condiţia existenţei
sale, este datoare să exprime trebuinţele societăţii şi
să deştepte sentimente frumoase şi nobile care înalţă
sufletul prin idei morale şi divine până în viitorul
nemărginit şi în anii cei veşnici”.
• În fabula Zugravul şi portretul, Alexandrescu ajunge la
un atac vehement împotriva artistului vândut care lasă
opera să-i apere interesele meschine, personale:
• „La un zugrav foarte vestit mergând din întâmplare,
• Portretul meu îi comandai; întâi însă-ntrebare
• Artistului îi adresai , de poate să mi-l facă
• Aşa cum oricui l-o vedea portretul meu să placă[...]
• «Prea lesne, îmi răspunse el , nu e întâiaş dată
• Când pe urâţi făcând frumoşi luai o bună plată
• Eşti negru, te voi face alb; eşti slab, te îngraş bine,
• Numai vezi de portret departe a te ţine.»”
• Poetul atinge problema reflectării adevărului în artă, zugravul
simbolizează artistul vândut, capabil a accepta orice
mistificare a adevărului dacă are un beneficiu. Alexandrescu
atacă ziariştii vremii sale, identificând şi ironizând tarele
societăţii contemporane lui.
• Grigore Alexandrescu încearcă prin diverse mijloace modernizarea speciei:
• • se adresează publicului larg, având menirea să înfăţişeze opiniei publice
adevărul, mobilizând-o astfel la acţiune;
• • utilizează diferite modalităţi de realizare a comicului: râsul batjocoritor,
ironia, sarcasmul, situaţiile burleşti, poanta intrată în ţesătura replicii;
• • intriga simplă o subordonează comportării personajelor;
• • măştile sunt mai puţin rigide, ca şi fabulele lui La Fontaine, astfel câinele
simbolizează apărătorul libertăţii (Câinele şi măgarul), demagogul politic
(Câinele şi căţelul), judecătorul corupt (Iepurele, ogarul şi copoiul), dar şi
curteanul nonconformist (Câinele izgonit), măgarul poate reprezenta atât o
slugă certată (Măgarul răsfăţat), cât şi parvenitul prost (Măgarul şi câinele).
• Fabule cum ar fi Boul şi viţelul, Lupul moralist, Câinele şi căţelul, Şoarecele
şi pisica sunt accesibile copiilor, oferindu-le o lume atractivă, dar totodată
dându-le o lecţie cu puternice încărcături etice.
•
• Fabula se cultivă mai ales în epocile în care libertatea de expresie este
îngrădită, înlocuind satira şi pamfletul. Unul dintre biografii lui
Alexandrescu şi spune că dacă poetul ar fi spus despre cutare ministru din
vremea sa că e...bou, şi despre un înalt funcţionar că e corupt şi necinstit,
ar fi constatat el însuşi cât costă rostirea adevărului. Şi totuşi
contemporanii poetului înţelegeau fabulele lui Alexandrescu ca pe nişte
poezii, satire cu măşti animaliere. De aceea în epocă succesul lor a fost
mare, dar şi valoarea educativă, după cum ne asigură un prieten al
fabulistului, scriitorul Ion Ghica: „Mulţi poate că au păşit pe calea cea
dreaptă de teamă să nu-şi recunoască defectele într-una din satirele sau
fabulele lui Alexandrescu". Şi totuşi Eminescu în Epigonii slăvind „sfintele
firi vizionare" ale literaturii române, nu-1 reţine pe fabulistul
Alexandrescu, ci pe cântăreţul romantic, elegiac, byronian, descifrând
„eternitatea din ruina unui an". Ca fabulist, va fi prezentat Donici „cuib de-
nţelepciune", „care cum rar se-ntâmpla, ca să mediteze pune / Urechile
ce-s prea lunge, ori coarnele de la cerb".
 CÂINELE SI CĂŢELUL
Grigore Alexandrescu

• „ - Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace, Cum lupii,

urşii, leii şi alte câteva, Care cred despre sine că
preţuiesc ceva!
• De se trag din neam mare,
• Asta e o întâmplare: Şi, eu poate sunt nobil, dar s-o arăt
nu-mi place. Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
• Este egalitate. Toate iau o schimbare, şi lumea se
ciopleşte, Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
• C-o am de bucurie Când toată lighioana, măcar şi cea
mai proastă, Câne sadea îmi zice, iar nu domnia-
voastră".
• Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
• Ca simplu privitor,
• Auzind vorba lor
• Şi că nu au mândrie, nici capriţii deşarte, S-
apropie îndată
• Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
• „ - Gândirea voastră - zice - îmi pare minunată,
Şi simţemântul vostru îl stimez, fraţii mei". „ -
Noi fraţii tăi? - răspunse Samson plin de
mânie,
• Noi fraţii tăi potaie?
• O să-ti dăm o bătaie
• Care s-o pomeneşti. Cunoşti tu cine suntem, şi
ţi se cade ţie Lichea neruşinată, astfel să ne
vorbeşti?"
• „ - Dar ziceaţi..." „- Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu
ce ziceam?
• Adevărat vorbeam Că nu iubesc mândria, şi că
urăsc pe lei, Că voi egalitate, dar nu pentru
căţei."
• Aceasta între noi adesea o vedem Şi numai cu
cei mari egalitate vrem!
• Grigore Alexandrescu îşi intitulează adeseori fabulele cu numele a
două animale, ce vor deveni personaje antitetice: Boul şi viţelul,
Ursul şi lupul, Mierla şi bufniţa, Câinele şi măgarul ş.a.
• Fabulele lui Grigore Alexandrescu sunt mici piese jde teatru, mici
scenete. De aceea modul de expunere preponderent este dialogul,
cu care adeseori începe povestirea alegorică. În Câinele şi căţelul
începutul este astfel confesiunea (sau profesiune de credinţă) a
unui dulău de curte, Samson, către „un bou oarecare": urăşte
animalele care „cred că preţuiesc ceva" numai pentru originea lor
nobilă, pentru că în ţările civilizate este egalitate. El însuşi este de
origine nobilă (probabil), dar nu-i place să arate acest lucru şi este
bucuros, când orice animal îi zice „câine sadea, iar nu domnia-
voastră".
• Urmează acuma „indicaţiile de regie" sau vocea
autorului. Mai la o parte de cei doi, se află căţelul
Samurache, care încurajat de cele rostite de
dulăul Samson, se apropie şi laudă gândirea şi
sentimentele lor, şi, în acord cu cele auzite îi chiar
numeşte „fraţii mei". La auzul acestor cuvinte,
dulăul Samson este indignat, jignit şi-1 ameninţă
pe bietul căţel cu bătaia. El, care la început era
atât de tolerant, de binevoitor, de dornic de
egalitate, spre surpriza cititorului răspunde, acum
plin de mânie:
• „ - Noi fraţii tăi?...
• Noi fraţii tăi, potaie?
• O să-ţi dăm o bătaie
• Care s-o pomeneşti. Cunoşti tu cine suntem, si
ti se cade tie Lichea neruşinată, astfel să ne
vorbeşti?"
• La aceste vorbe răstite şi ameninţătoare,
bietul căţel vrea doar să-i reamintească timid
de cele spuse mai înainte („ - Dar ziceaţi...),
• dar nu reuşeşte, fiind întrerupt pe acelaşi ton
arogant de către dulăul Samson care de data
aceasta „îşi dă arama pe faţă" spunând că nu
iubeşte mândria, că urăşte pe lei, că vrea egalitate
... dar nu pentru căţei. Finalul fabulei, având aerul
unei poante dintr-o epigramă, va fi reluat si mai
lămuritor în distihul final, sub formă de învăţătură
sau morală, autorul echivalând întâmplarea din
lumea animală, cu una tot atât de posibilă în
lumea umană. Cititorul înţelege că scriitorul
satirizează prin dulăul Samson pe demagogul din
toate timpurile.
 Argumentare că un text este fabulă

Pentru a argumenta că un text reprezintă o fabulă, trebuie să

citești textul foarte bine - până îl înțelegi - și să ai în vedere
următoarele aspecte:
• definiția fabulei;
• structura fabulei analizate (întâmplarea propriu-zisă urmată
de morală; întâmplarea propriu-zisă și morala implicită);
• ilustrarea tipurilor umane pe care le reprezintă personajele,
insistând pe învățătura textului selectat;
• figuri de stil (personificare este principala figură de stil într-o
fabulă);
• moduri de expunere (dialogul este principalul mod de
expunere într-o fabulă);
• concluzia.
• Evidenţiază trăsăturile fabulei, pornind de la versurile:
• „Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
• Se plimba o coţofană
• Când în sus şi când în jos.
• Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc.
• - Ah, ce mare dobitoc!
• Nu-l credeam aşa de prost
• Să ia-n spate pe oricine…
• Ia stai, frate, că e rost
• Să mă plimbe şi pe mine!
• Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt
• Se piteşte la pământ
• Şi deodată – zdup! – îi sare
• Bivolului în spinare…
• Ce s-a întâmplat pe urmă, nu e greu de-nchipuit!
• Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,
• Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi
• Să-l răstoarne,
• Să-l ia-n coarne
• Şi cât acolo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.
• - Ce-ai gândit tu oare, javră? Au crezut-ai că sunt mort?
• Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport
• Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni
• Şi de alte spurcăciuni…
• Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci?
• Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci,
• Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate,
• Să te port degeaba-n spate?…”
• (George Topârceanu – Bivolul şi coţofana)