ECONOMIE

POLITICĂ

Facultatea de Stiinţe Economice şi

Administrative
Lect.univ.dr. Bătușaru Cristina Departamentului Ştiinte
Economice
 CURS 2-3

Agenţii economici. Funcţiile şi veniturile lor

Activităţile economice care au loc în cadrul economiei naţionale a

unei ţări necesită prezenţa subiecţilor vieţii economice, respectiv
acelor care desfăşoară efectiv acte economice şi care sunt
cunoscuţi sub denumirea de agenţi economici, sau operatori
economici.

Agenţii economici sunt persoane sau grupe organizate de

persoane, care participă la viaţa economică a societăţii,
îndeplinind anumite roluri şi având comportamente economice
similare.

Ei pot fi persoane fizice sau juridice care posedă, într-un fel sau
altul, factori de producţie pe care îi utilizează şi/sau dispun şi
consumă bunuri produse în societate.
 Operaţiuni economice

În cadrul fiecărei ţări există un număr însemnat de agenţi

economici care se diferenţiază între ei în funcţie de forma de
proprietate, sfera şi domeniile de activitate în care acţionează,
formele de organizare a activităţii lor etc.

Agenţii economici sunt “actorii” vieţii economice, realizând, în

esenţă, următoarele tipuri de operaţiuni economice:

a) operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor, respectiv producerea

de bunuri şi servicii, consumuri intermediare şi finale, formare
brută a capitalului fix, importuri şi exporturi de bunuri etc.;

b) operaţiuni de repartiţie, ce cuprind plata salariilor şi a

impozitelor şi taxelor legale, transferuri de capital, asigurări de
bunuri etc.;

c) operaţiuni financiare care vizează obţinerea de credite,

cumpărarea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, efectuarea de plăţi
internaţionale, etc.
 Clasificarea agenţilor
economici

Cel mai reprezentativ criteriu de clasificare a agenţilor

economici este cel instituţional, care permite o clasificare logică şi
clară a agenţilor economici şi, în acelaşi timp, evidenţierea
fluxurilor reale şi monetare care caracterizează circuitul de
ansamblu al activităţii economice.

un agent economic este o unitate instituţională

care dispune de autonomie de decizie în executarea funcţiei sale
principale (de a produce, a finanţa, a asigura, a consuma etc.),
acţionând într-un cadru care îi este propriu, asupra utilizării
resurselor sale curente, de capital şi financiare.
 Gruparea agenţilor
economici
Gruparea agenţilor economici pe sectoare instituţionale se
realizează pe baza funcţiei lor principale în economie.

 întreprinderile (au ca funcţie principală producerea de bunuri economice

şi prestarea de servicii (nonfinanciare), în vederea vânzării acestora, cu
scopul de a obţine profit);

 gospodăriile familiale sau menajele (reprezintă acel tip de agent

economic care îndeplineşte în principal funcţia de consumator de bunuri şi
servicii, drep urmare veniturile gospodăriilor sunt în cea mai mare parte
salariile, sau se constituie pe seama titlurilor de proprietate, precum şi prin
transferurile efectuate de celelalte sectoare);

 instituţiile de credit şi asigurări (sunt unităţi instituţionale, care pot fi

publice, private şi mixte, şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar
între ceilalţi agenţi economici. Venitul acestor agenţi economici se constituie
din economiile temporare existente în societate şi care se concentrează în
cadrul lor, în scopul redistribuirii acestora spre agenţii economici care
necesită resurse financiare);
 Gruparea agenţilor
economici
 administraţiile publice şi private (includ acele instituţii care în
principiu exercită funcţii de redistribuire a veniturilor (a avuţiei), pe
baza prestării unor servicii nonmarfare);

Din categoria administraţiilor publice fac parte:

 administraţiile locale şi centrale de stat;
 învăţământul public;
 sistemul protecţiei sociale;
 sistemul justiţiei;
 asistenţa sanitară publică, ş.a.

Din categoria administraţiilor private fac parte:

 Asociaţii, fundaţii, ONG-uri;

 Sectorul exterior (sau restul lumii sau străinătatea) - desemnează

partenerii de afaceri din celelalte economii naţionale şi unităţile lor
autonome (nerezidente), cu care agenţii economici naţionali
(autohtoni) intră în relaţii de afaceri.
 Toate categoriile de agenţi economici sunt importante
pentru economia naţională.

I. Întreprinderea este unitatea de bază a economiei naţionale, acea

componentă a societăţii în care se plămădeşte cea mai mare parte a
bunurilor şi serviciilor necesare existenţei şi dezvoltării continue a
acesteia.

Ea poate fi asemuită cu un organism complex, în care are

loc combinarea factorilor de producţie, după anumite reguli,
obţinându-se bunuri şi servicii necesare existenţei societăţii umane.

Acest fapt determină ca întreprinderea să se manifeste în

calitate de promotor al iniţiativei economice, de întâmpinare a
nevoilor sociale, ceea ce impune la nivelul ei o intensă activitate de
conducere şi gestionare a factorilor de producţie.
Întreprinderile - ca unităţi economice - sunt, după obiectul lor de
activitate:
a) întreprinderi de producţie (industriale, agricole, de
construcţii etc.);
b) întreprinderi de prestare de servicii (comerciale,
transporturi, bancare etc.).

Întreprinderea, ca unitate economică de bază a economiei

naţionale, este rezultatul procesului diviziunii muncii şi al
autonomizării proprietăţii.

De aceea, ea poate fi privită ca o “asociere sub o conducere unitară a

diferiţilor factori de producţie - muncă, capital şi natură - pentru un scop
economic anumit, într-o organizaţie închisă şi independentă, al cărui
conducător, maistru, fabricant sau oricare alt patron, are dreptul să
dispună după propria sa chibzuinţă de forţele date”.
Îndeplinirea rolului pe care îl are întreprinderea, de unitate de bază a
economiei naţionale, depinde de foarte mulţi factori, dintre care
amintim:
 nivelul înzestrării tehnice;
 calitatea salariaţilor;
 modul de organizare a elementelor componente;
 gradul de independenţă de care dispune;
 uşurinţa integrării în sistemul pieţei;
 competenţa şi flexibilitatea conducerii proprii ş.a.
Denumirea de întreprindere pentru unitatea economică are un
caracter foarte general. Ea sugerează unităţile cu obiect de activitate
economică, în care se desfăşoară activităţi de producere de bunuri şi
prestări de servicii. Drept urmare, întreprinderile, corespunzător
caracteristicilor sistemului economic existent, a unor paticularităţi
specifice economiei fiecărei ţări, ca şi a mecanismului economic,
îmbracă mai multe forme de existenţă, fiecare cu un anumit specific
privind constituirea, proprietatea, conducerea, integrarea în viaţa
economică, răspunderea etc., precum şi cu o denumire proprie, în
condiţiile economiei de piaţă, corespunzător criteriului de
proprietate se întâlnesc trei tipuri de întreprinderi:
întreprinderi proprietate de stat;
întreprinderi proprietate privată;
întreprinderi mixte.
Rolul determinant îl deţin întreprinderile proprietate privată, care
îşi desfăşoară activitatea într-o economie al cărei mecanism asigură
manifestarea neîngrădită a liberei iniţiative.
După forma de constituire şi organizare a afacerilor, în marea majoritate a
ţărilor dezvoltate, întâlnim următoarele tipuri de întreprinderi:
 întreprinderi personale;
 întreprinderi asociate (asociaţii de forme diferite);
 corporaţiile (societăţile pe acţiuni).

I. Întreprinderile personale sunt acelea în care un singur proprietar

înfiinţează, organizează şi conduce activitatea unităţii.

Avantajul acestor întreprinderi este că:

 se organizează rapid;
 necesită investiţii relativ mici;
 intră rapid în activitate;
 se pot adapta repede la cerinţele pieţei.
Au dezavantaje determinate de dimensiunea relativ redusă a
capacităţii, care generează greutăţi în obţinerea creditelor şi implicit în
dezvoltarea întreprinderii şi în tipul de răspundere. Răspunderea este
nelimitată, ceea ce înseamnă că proprietarul răspunde cu întreaga sa
proprietate, nu numai cu capitalul investit.
II. Întreprinderile asociate sunt constituite atunci când se asociază
două sau mai multe persoane, convenind să-şi aducă contribuţia (în
bani sau natură), pentru a constitui un capital social menit să
servească la înfăptuirea unor activităţi aducătoare de câştig, în
scopul de a împărţi între ele beneficiile realizate.

Se întâlnesc variate forme de asociere, cunoscute cu denumiri

diferite şi care au caracteristici diferite. Marea majoritate a lor sunt
forme simple de asociere, în care răspunderea este nelimitată şi
solidară. Formele superioare de asociere sc creează, de regulă,
atunci când volumul activităţilor propuse a se organiza este mare şi
foarte mare, fapt ce necesită un volum sporit de capital.
În cadrul întreprinderilor asociate putem include şi cooperaţia.
Aceasta este o formă de asociaţie bazată pe ideea mutualităţii, care
înlesneşte forţa de acţiune şi de rezistenţă a unităţii cooperatiste în
lupta de concurenţă, în decursul timpului s-au dezvoltat diferite
forme de cooperaţie (de producţie, de credit, de desfacere, de
comercializare ctc.), toate având ca principiu ideea ajutorului
reciproc.
Corporaţiile sau societăţile pe acţiuni constituie, de fapt, forme
superioare de asociere a capitalurilor. Cotele de participare ale
asociaţilor sunt reprezentate prin titluri numite acţiuni.

Obligaţiile corporaţiei (societăţii pe acţiuni) sunt garantate numai

prin patrimoniul ei social, membrii asociaţi având fiecare
îndatorirea de a depune cota parte subscrisă şi de a răspunde faţă
de toţi numai în limitele aportului lor (adică, fiecare cu suma) ce s-a
obligat să o aducă în societate, sau cu valoarea acţiunilor sale.

Principalul avantaj al corporaţiei ca formă de organizare a

afacerilor este limitarea răspunderii proprietarilor. Tot ceea ce se
poate pierde este investiţia iniţială.
 Societatea pe acţiuni creează o separare a proprietăţii de conducere
(management). Acţionarii au dreptul de a alege consiliul de administraţie,
prin participarea la vot strict proporţional cu numărul acţiunilor deţinute.
Consiliul de administraţie alege sau numeşte conducerea efectivă a
corporaţiei, acţionarii nemaiavând nici un amestec. Ei însă pot fi salariaţi
(sau nu) ai corporaţiei şi unii dintre ei pot fi aleşi în posturi de conducere.
Calitatea de acţionar nu îi dă unui salariat al respectivei societăţi pe acţiuni
nici o calitate în plus faţă de un alt salariat care nu este acţionar.

Acţionarul salariat este încadrat şi concediat, lucrează exact sub acelaşi

regim de muncă ca orice alt salariat. Calitatea de acţionar nu îi dă acestuia
nici un drept în plus faţă de cel ce nu este acţionar, de a participa la
conducerea şi organizarea activităţii corporaţiei.
Managementul societăţii pe acţiuni - membrii consiliului de administraţie şi
directorii - sunt aleşi şi, respectiv, numiţi din cadrul acţionarilor şi
neacţionarilor, exclusiv pe baza calităţilor lor manageriale, a competenţei
lor profesionale, a capacităţii lor de a lua decizii în conformitate cu
interesul fundamental al acţionarilor - creşterea câştigului, a profitului
realizat prin investirea capitalului în societate.
 Putem evidenţia şi alte criterii de clasificare a întreprinderilor,
însă important este să înţelegem ceea ce înseamnă acestea, din punct de
vedere economic, pentru societate. Dacă abordăm latura juridică,
întreprinderile cunosc forme distincte de constituire şi denumire, în
cadrul fiecărei economii naţionale, corespunzător legislaţiei în vigoare.

De fapt, din punct de vedere juridic, denumirea de întreprindere apare

sub forma de firmă.

În economia românească, întreprinderile îmbracă forma:

 regiilor autonome (se află în proprietatea statului, funcţionând în ramuri
strategice ale economiei naţionale);
societăţilor comerciale (care reprezintă marea majoritate a întreprinderilor
din economia românească), şi sunt organizate sub următoarele forme:
• societăţi în nume colectiv;
• societăţi în comandită simplă;
• societăţi în comandită pe acţiuni;
• societăţi pe acţiuni;
• societăţi cu răspundere limitată.
Pentru ca întreprinderea să existe şi să funcţioneze, ea trebuie organizată
şi condusă în mod corespunzător. Cei ce creează o întreprindere se
numeşte întreprinzător.

Întreprinzătorii angajează factorii de producţie, îi antrenează în activităţi,

care răspund unor nevoi de consum manifestate în societate. Ei pot fi
proprietari ai tuturor factorilor de producţie antrenaţi şi deci şi ai
întreprinderii, sau pot închiria, de la posesorii lor, unul sau toţi factorii de
producţie pe care îi pun la lucru. Indiferent dacă este proprietar sau nu,
întreprinzătorul se îngrijeşte în mod direct de bunul mers al activităţii
întreprinderii pe care o înfiinţează, o coordonează şi o conduce, în scopul
obţinerii unui câştig (venit).

Deci, întreprinzătorul poate fi o persoană, un individ, sau un colectiv de

persoane (consiliul de administraţie), indiferent de aceste forme pe care le
ia, întreprinzătorul are iniţiativa şi, în acelaşi timp, responsabilitatea de a
organiza, administra, conduce întreprinderea.
Indicatorii activităţii întreprinderii
Rezultatele activităţii întreprinderii se concretizează în bunuri
create şi servicii prestate. Ele au menirea de a satisface nevoile de consum
existente în societate.

Aceste rezultate, în condiţiile existenţei pieţei, ajung la consumatori prin

intermediul vânzării-cumpărării, deci prin intermediul exprimării lor
monetare, băneşti. Aşadar, rezultatele activităţii întreprinderii au pe de o
parte, o exprimare fizică, iar pe de altă parte, o exprimare bănească.

Exprimarea fizică se face prin intermediul unităţilor natural-fizice care

servesc la măsurarea cantităţii de bunuri produse de întreprindere. Aceste
unităţi diferă în funcţie de specificul fizic al bunurilor produse (metri, litri,
perechi etc.). Se utilizează şi măsurarea în unităţi natural-convenţionale, în
cazurile când se produc bunuri de acelaşi tip, dar cu caracteristici diferite.

Exprimarea bănească (monetară) a rezultatelor întreprinderii este mai

cuprinzătoare, ea dă posibilitatea surprinderii nuanţate a rezultatelor.
Astfel, se pot exprima rezultatele globale prin intermediul cifrei de afaceri,
rezultatele finale cu ajutorul indicatorului valoare adăugată, rezultatele
nete prin intermediul profitului net.
 Indicatori ai activității
economice

Principalii indicatori în expresie monetară ai activităţii întreprinderii

sunt următorii:

•Cifra de afaceri: indicator ce pune în evidenţă totalitatea

încasărilor realizate de o firmă, exprimate prin preţurile pieţei, pe
baza operaţiilor comerciale efectuate într-o perioadă de timp dată,
de obicei un an. Deci, cifra de afaceri însumează toate încasările
rezultate din acte de comerţ:
 vânzări de bunuri materiale;
 prestări de servicii;
 depuneri la bancă şi instituţii financiare;
 acordarea de credite;
 joc de burse, inclusiv la cele valutare.

Prin intermediul acestui indicator, cunoscut şi sub numele de

„vânzări” sau “venituri brute”, se apreciază dimensiunea
întreprinderii şi puterea ei economico-financiară.
 Indicatori ai activității
economice
• Profitul brut, sau profitul total, este un indicator ce exprimă mărimea
profitului brut obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă
de timp. El se determină prin scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii
a costului aferent producţiei. Acest indicator mai este cunoscut şi sub
denumirea de venit global, reprezentând diferenţa dintre încasările
obţinute într-o anumită perioadă de timp din vânzarea bunurilor
economice, prestarea serviciilor etc., de către o întreprindere şi costul de
producţie aferent acestora.

• Valoarea adăugată este indicatorul care reflectă contribuţia factorului

muncă şi a factorului capital (capitalul fix), în procesul utilizării lor, de
către întreprindere. Valoarea adăugată reflectă ceea ce se adaugă într-o
întreprindere la suma ce reprezintă:
 cheltuielile cu materii prime;
 materiale;
 energie.
Deci, ea constă din suma de bani încasată din vânzarea bunurilor
economice create de către o întreprindere, peste mărimea cheltuielilor cu
materii prime, materiale, energie, utilizate pentru producerea bunurilor
respective cuprinde consumul factorului muncă şi a factorului
capital fix şi nu cuprinde consumul intermediar.
 Indicatori ai activității
economice
• Profitul net este indicatorul care reflectă partea din venitul global al unei
întreprinderi (din profitul brut), care rămâne după scăderea din acesta a
impozitelor şi a altor prelevări prevăzute de lege.
În ţara noastră, legislaţia prevede a se scade următoarele elemente:
 salariul întreprinzătorului;
 dobânda la capitalul investit;
 chiria plătită pentru clădiri;
 arenda pentru pământ;
 partea destinată rezervelor;
 prelevările şi donaţiile făcute în scop umanitar;
 pentru sporirea activităţii ştiinţifice, sociale, culturale şi
sportive;
 alocaţii pentru copii plătite de agenţii economici care nu
evidenţiază aceste sume în conturi;
 cheltuieli de pregătire şi practică în producţie;
 pentru sporirea activităţii ştiinţifice, sociale, culturale şi
sportive;
 alocaţii pentru copii plătite de agenţii economici care nu
evidenţiază aceste sume în conturi;
 cheltuieli de pregătire şi practică în producţie.
 Activitatea economică

Circuitul şi fluxurile activităţii economice

Întreprinderile efectuează operaţii şi tranzacţii care generează fluxuri

economice, ce formează, în ansamblul lor, ceea ce denumim circuitul
economic.

Fluxurile economice sunt, pe de o parte, fluxuri reale (bunuri, servicii,

factori de producţie), iar pe de altă parte, fluxuri monetare (venituri şi
cheltuieli).

Circuitul economic pune în evidenţă interdependenţa activităţilor

economice care se desfăşoară în cadrul economiei naţionale.
Figura 1. Schema simplificată a circuitului economic
 FUNCŢIILE ÎNTREPRINDERII

Un rol deosebit de important în organizarea unei firme îl are organizarea

de ansamblu a proceselor de munca fizică şi intelectuală, a elementelor
componente, analiza acestora în vederea regruparii lor în funcţie de
nivelul obiectivelor, de omogenitatea şi/sau complementaritatea lor, de
nivelul de pregătire al personalului care le realizează şi de specificul
metodelor, tehnicilor şi instrumentelor folosite în vederea realizării
obiectivelor în condiţii de eficienţă. Ţinând cont că organizarea constituie
mijlocul prin care se realizează obiectivele firmei, conţinutul şi modul de
manifestare sunt condiţionate de sistemul de obiective ale firmei.

Fiecare perioadă de funcţionare a unei firme este caracterizată prin

anumite obiective fundamentale ce pot fi evaluate din punct de vedere
economic. Derivând aceste obiective fundamentale se stabilesc obiectivele
derivate, adică a condiţiilor pentru ca un obiectiv fundamental să se
îndeplinească.
 Definiție
Funcţia întreprinderii reprezintă:

 un domeniu în care se exercită un ansamblu de activităţi omogene

şi/sau complementare specializate, prin care se urmăreşte atingerea unuia
sau a mai multor obiective derivate din obiectivele generale ale
întreprinderii;

un ansamblu de activităţi omogene şi/sau complementare, desfăşurate

de personal muncitor având o anumită calificare şi specializare, folosind
anumite metode şi tehnici specifice în scopul realizării obiectivelor firmei;

Funcțiile fiind inerente, conţinutul definitoriu al întreprinderii se regăsește

în toate tipurile de unităţi, indiferent de nivelul de organizare şi de ramura
economiei căreia îi aparţin:
 întreprindere;
 holding;
 grup de întreprinderi aparţinătoare industriei, agriculturii,
construcţiilor, transporturilor, comerţului etc.

Ceea ce diferenţiază funcţiile diferitelor tipuri de unităţi este numai

proporţia diferită în care se dezvoltă acestea.
 Funcţiile firmei

Funcţiile firmei sunt subdiviziuni cuprinzătoare ale sistemului de

întreprinderii, reprezentând anumite grupări ale tuturor activităţilor
care se desfăşoară în cadrul sistemului firmei într-un anumit
domeniu, inclusiv activităţile legate de relaţia cu mediul ambiant.

Cu privire la delimitarea domeniilor există un cvasiconsens că

principalele domenii de activitate, respective de funcţii din cadrul unei
întreprinderi sunt:

1. Funcţia de cercetare-dezvoltare;
2. Funcţia de producţie sau operaţional;
3. Funcţia comercială;
4. Funcţia financiar-contabilă;
5. Funcţia de personal (resurse umane).
 Obiectivele funcţiei

Fiecare funcţie a întreprinderi este compusă din activităţi.

Activitatea poate fi definită ca totalitatea atribuţiilor omogene de o anumită
natura (tehnică, economică, juridică) pentru a căror efectuare sunt necesare
cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu prin care se realizează o
parte din funcţia întreprinderii, cu scopul de a atinge un anumit obiectiv al
funcţiei sau un obiectiv specific activităţii respective.
Obiectivele funcţiei sunt derivate din obiectivele generale ale firmei. La
rândul ei, fiecare activitate este compusă din mai multe atribuţii.

Atribuţia are două înţelesuri:

în primul rând atribuţia reprezintă ansamblul de sarcini de muncă identice
necesare pentru realizarea unei părţi dintr-o activitate atunci când se referă
la întreprindere sau părţile componente ale acestora. Ca atare, atribuţia
reprezintă ansamblul sarcinilor executate periodic de către personal
muncitor specializat pe un domeniu restrâns şi care urmăreşte realizarea
unui obiectiv specific activităţii respective;

în al doilea rând, atribuţia reprezintă ansamblul de obligaţii şi împuterniciri,

conferite unei persoane în virtutea funcţiei pe care o ocupă daca ne referim
la persoane cu funcţii de conducere sau de execuţie.
 Sarcina

Fiecare atribuţie cuprinde mai multe sarcini.

Sarcina reprezintă o acţiune de o anumită natura care se realizează

după o anumită procedură cu scopul îndeplinirii unui obiectiv
individual.
Ea reprezintă cea mai mică unitate de muncă individuală sau de
grup care are un caracter complet. În calitatea ei de acţiune, sarcina
are un caracter concret.

Sarcina reprezintă elementul de bază al activităţii umane, cărămida

structurii procesuale a firmei, o grupare de operaţii ale procesului de
muncă simplu sau complex care se desfaşoară în scopul realizarii
unui obiectiv individual.

De obicei o sarcina se atribuie unei singure persoane. O

sarcina reprezintă tot ceea ce o persoana poate executa singură pe
baza cunoştinţelor de care dispune precum şi a altor elemente
primite de la o alta persoană.
 Operaţia

Sarcina presupune o anumită autonomie operaţională. Fiecare

sarcină poate fi descompusă în operaţii şi mişcări.

Operaţia reprezintă o acţiune indivizibilă care nu poate fi

realizată decât în acelaşi moment, la acelaşi loc de muncă şi de către
acelaşi executant individual sau colectiv.
Între funcţia întreprinderii şi noţiunile anterioare: activitatea,
atribuţia, sarcina există o interndependenţă şi un grad de
subordonare.
 Interdependențe

Funcţia → Activitatea → Sarcina → Operaţia

 1. FUNCŢIA DE CERCETARE-DEZVOLTARE

Funcţia de dezvoltare - cercetare este una din funcţiile importante ale

întreprinderi a cărei importanţa creşte în mod continuu.

În cadrul funcţiei de cercetare dezvoltare se elaborează

strategiile de dezvoltare a produselor, a tehnologiilor şi devoltarea în
ansamblu a activităţii întreprinderii.

Funcţia de cercetare-dezvoltare se regăseşte în activităţile de

elaborare a planului strategic, activităţi de concepţie (proiectare şi
cercetare a produselor, inclusiv punerea la punct a tehnologiei pentru
produsele noi, verificarea în laborator a comportării lor şi
experimentarea diverselor soluţii constructive în atelierele de
prototipuri sau în staţiile pilot).
Din acelaşi domeniu fac parte şi activităţile care se refera la
controlul tehnic de calitate al produselor care poate şi trebuie să
aibă o influenţă activă asupra concepţiei de viitor privitoare la
produse.

Tot din domeniul acestei funcţii fac parte şi acţiunile privind

organizarea producţiei şi a muncii, dezvoltarea de ansamblu a
întreprinderii, creşterea capacităţii de producţie, utilarea
întreprinderii corespunzător necesităţilor de fabricaţie a noilor
produse etc.

Activităţile care se desfăşoară în cadrul funcţiei de cercetare-

dezvoltare au un profund caracter inovator, asigurând adaptarea
firmei la evoluţia necesităţilor consumatorilor, clienţilor, dar şi la
evoluţia ştiinţei, tehnicii. Neglijarea acestei funcţii de către
manageri duce la stagnarea, reducerea sau chiar pierderea poziţiei
pe piaţă a firmei respective.
Activităţile de bază ale acestei funcţii sunt următoarele:

a) conceperea şi asimilarea de produse şi servicii noi şi

modernizarea celor existente;
b) cercetarea şi asimilarea de tehnologii noi;
c) activitatea de organizare asistemului întreprinderii şi a
subsistemelor sale componente, respectiv procesul de elaborare,
implementare şi adaptare de noi concepte, tehnici cu caracter
organizatoric;
d) elaborarea, stabilirea normelor şi normativelor de consumuri
specifice de materii prime, material, energie, combustibili şi parţial
pentru resurse umane;
e) dezvoltarea capacităţilor de producţie, elaborarea prognozelor,
planurilor strategice şi tactice;
f) documentarea;
alături de tehnologie, sunt incluse şi activităţi de
organizare de previzionare a funcţionării şi dezvoltării firmei, de
investiţii
 2. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE (OPERAŢIONALĂ)
cuprinde activitatea de bază a întreprinderii/organizaţiei
prin care se realizează transformarea obiectelor muncii în produse,
servicii finite destinate vânzării către client.
Ea cuprinde ansamblul activităţiilor prin care se realizează
obiectivele firmei în domeniul producţiei, fabricaţiei produselor,
prestării de servicii.

Activităţile principale sunt:

 programarea şi lansarea producţiei;
 fabricaţia sau exploatarea, care constă în transformarea obiectelor
muncii în produse, servicii, lucrări care fac obiectul de bază al
activităţii intreprinderii;
 controlul tehnic de calitate al materiilor prime, semifabricatelor,
subansamblelor pe intregul flux de fabricaţie, precum şi al
produselor finite, potrivit metodelor, frecvenţei şi cu mijloacele
prevăzute în documentaţia tehnică;
 întreţinerea şi repararea utilajelor în vederea menţinerii acestora
în stare de funcţionare, a preîntâmpinării şi evitării pe cât posibil
a efectelor uzurii fizice şi morale a acestora;
 exploatarea instalaţiilor şi agregatelor energetice;
 aplicarea normelor de protecţie şi igienă a muncii, precum şi
pentru prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător;
 organizarea şi controlul producţiei sub toate aspectele: realizarea
ritmică a producţiei, realizarea de produse de calitate superioară,
reducerea consumurilor specifice de materiale, optimizarea
stocurilor etc.;
 transportul şi manipularea materiilor prime, materialelor,
semifabricatelor, produselor, pe parcursul fabricaţiei şi în depozit
în vederea livrării produselor;
 urmărirea realizării producţiei şi a celorlalte activităţi auxiliare.
Factorii de producţie tradiţionali sunt: munca, natura şi capitalul.

Teoria factorilor de producţie a fost dezvoltată în ştiinţa economică

pentru prima dată de economistul francez Jean Batist Say,
reprezentant al doctrinei liberalismului economic clasic. Aportul lui
J. B. Say la dezvoltarea ştiinţei economice constă în elaborarea unui
şir de teorii şi concepte economice noi, cum ar fi:

 teoria factorilor de producţie, prin care J. B. Say înţelegea munca,

capitalul şi pământul, remuneraţi respectiv prin salariu, profit şi
rentă. Această teorie care nu şi-a pierdut actualitatea şi valoarea până
în zilele noastre;

 J. B. Say primul a introdus în teoria economică conceptul de

„întreprinzător”. În viziunea lui întreprinzătorul este veriga
mecanismului economic, că anume el este organizatorul producţiei
de utilităţi, că el procură factori de producţie, îi combină în scopul
obţinerii produselor pe care apoi le vinde pe piaţă şi obţine un profit.
Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive
atrase în circuitul economic.
Resursele productive la rândul lor se prezintă printr-o enormă
varietate de forme, cum ar fi:

 resurse materiale (construcţii, utilaje) şi resurse nemateriale

(servicii productive);

 resurse primare (potenţialul demografic, resurse naturale);

 resurse derivate (echipamente, experienţă, cunoştinţe);

Prin urmare, factorii de producţie reprezintă resursele economice

disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate
în activitatea economică în scopul producerii de bunuri economice.
Munca ca factor de producţie, reprezintă activitatea umană
specifică, manuală şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc
aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în acest scop de
instrumente corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind
producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate
şi de perspectivă. Munca, ca factor de producţie, are următoarele
trăsături:
ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată
personalităţii, neputând fi reprodusă artificial şi nici disociată de
persoana prestatorului;
ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant,
contribuind la transformarea factorilor de producţie în bunuri
economice;
munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea,
că ea este exercitată în mod conştient şi contribuie la crearea
uneltelor de producţie;
munca are dimensiuni cantitative şi calitative.
Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ, structural şi
calitativ.
În raport cantitativ munca trebuie analizată în legătură cu populaţia, cu
factorul demografic în general. Dimensiunile populaţiei depind de procesele
demografice esenţiale (natalitatea, mortalitatea); se află sub incidenţa
factorilor economico-sociali (durata medie a vieţii, starea generală de
sănătate, nivelul de trai, reţeaua de cheltuieli pentru instruire şi ocrotirea
sănătăţii, etc); dinamica populaţiei este influenţată şi de migraţia
internaţională.

În raport structural resursele de muncă se clasifică pe grupe de vârstă. Se

analizează, de obicei, trei grupe de vârstă: 0-15 ani; 16-59 ani; 60 ani şi peste.
Raporturile care se formează între ponderile celor trei grupe de vârstă stau la
baza analizelor economice în funcţie de care se apreciază optimul structurii
populaţiei. Potenţialul de muncă sau resursele de muncă a unei ţări se află în
legătură directă cu persoanele care au capacitate de muncă.

Populaţia activă cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii, având

vârsta cuprinsă între limitele legale de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de muncă,
care prestează efectiv o muncă.
Există tendinţe de reducere a ponderii populaţiei active sub incidenţa
factorilor:

 de ordin demografic – întinerirea populaţiei în ţările în curs de

dezvoltare şi îmbătrânirea ei în ţările dezvoltate, scăderea mortalităţii
infantile, prelungirea duratei medii de viaţă etc.;

 de ordin tehnico-economic – nevoia de cunoştinţe tot mai complexe şi

prelungirea duratei de şcolarizare, mobilitatea profesională etc.

Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de

nivelul de cultură generală şi de instruire profesională, cât şi de nivelul
de dezvoltare economică a ţării.

Prin automatizarea şi informatizarea producţiei, locul şi rolul omului în

economie se schimbă – munca creativă devine factorul determinant al
vieţii economice. Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de producţie,
e nevoie de perfecţionat în continuu forţa de muncă.
Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de
nivelul de cultură generală şi de instruire profesională, cât şi de
nivelul de dezvoltare economică a ţării.

Prin automatizarea şi informatizarea producţiei, locul şi rolul

omului în economie se schimbă – munca creativă devine factorul
determinant al vieţii economice.

Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de producţie, e nevoie de

perfecţionat în continuu forţa de muncă.
3. FUNCŢIA COMERCIALĂ

Funcţia comercială cuprinde majoritatea activităţilor, prin care

unitatea economică realizează legătura cu mediul ambiant atât pentru
procurarea resurselor materiale şi enegetice precum şi pentru desfacerea
produselor, lucrărilor şi serviciilor rezultate din activitatea proprie.

Activităţile din acest domeniu sunt:

a) aprovizionarea tehnico-materială, care include atribuţiile aferente
procurării rapide şi complete, la termenele necesare şi în condiţii de
eficenţă, a materiilor prime, materialelor, echipamentelor de producţie şi a
altor factori materiali ai producţiei necesari;
b) depozitarea, conservarea şi gospodărirea stocurilor de materii prime,
materiale şi combustibili;
c) desfacerea produselor, lucrărilor şi servicilor;
d) transportul în afara unităţii economice;
e) marketing, respectiv publicitate, reclama, cercetarea pieţei, distribuire a
produselor şi servicilor finite. Scopul marketingului este de a identifica cât
mai corect necesităţile clienţilor, ale consumatorilor, de a orienta
produsele, serviciile firmei către satisfacerea cât mai deplină a acestor
necesităţi.
 Aprovizionarea

Aprovizionarea (aprovizionarea tehnico-materială) realizează

următoarele:
 calculează necesarul de resurse materiale (materii prime,
materiale, combustibil, energie etc.) pentru fabricarea producţiei
contractate;
 încheie contractele de aprovizionare tehnico-materială;
 efectuează calculul privind stocurile pentru producţie;
 determină normele de consum specific de aprovizionare
tehnico-materială;
 organizează recepţii calitative şi cantitative ale materiei
prime, materialelor şi a activităţilor din depozite, etc.
 Marketing

Marketing:

efectuează studii asupra pieţei interne şi externe;

elaborează studii în vederea fundamentării strategiei şi
politicii de dezvoltare a firmei;
culege şi prelucrează informaţiile în vederea fundamentării
programelor de producţie;
efectuează studii ale necesităţilor şi comportamentul
consumatorului, prin aceasta cunoscându-se ulterior cererea de
producţie pentru întreprindere în vederea adaptării la dinamica
mediului.
 Desfacerea

Desfacerea:

efectuează prospectarea pieţei interne şi externe pentru

stabilirea potenţialilor clienţi ai întreprinderii;
încheie contracte de vânzare pentru produsele întreprinderii;
efectuează calculul mărimii stocurilor de produse finite;
organizează activităţi de servire şi depozitare;
organizează participări la diferite târguri, expoziţii;
asigură reclamă, etc.
Activităţile componente ale funcţiei comerciale se desfăşoară în
cadrul unor compartimente, care prin totalitatea lor formează
structura subsistemului comercial, fiind formată din compartimentele
de aprovizionare, marketing şi de desfacere (vânzări).

În practică pot exista 4 tipuri de structuri organizatorice comerciale:

1. structura pe funcţiuni, caracterizată prin divizarea funcţiunii

comerciale într-un anumit număr de funcţiuni specializate;

2. structura pe produse, care foloseşte produsul drept criteriu de

repartizare a sarcinilor comerciale;

3. structura pe regiuni, care presupune repartizarea sarcinilor

operaţionale pe sectoare geografice;

4. structura mixtă, apărută datorită complexităţii politicii comerciale.

 4. FUNCŢIA FINANCIAR-CONTABILĂ
Funcţia financiar contabilă cuprinde un ansamblu de activităţi prin
care se asigură resursele financiare necesare atingerii obiectivelor,
evidenţierea valorică a fenomenelor economice în cadrul
întreprinderii, analiza modului de utilizare a resurselor şi de
obţinere a rezultatelor. Aceste activităţi au un pronunţat caracter de
sinteză, evidenţiind în expresie monetară, aspectele economice ale
activităţii întregii întreprinderi. Activităţile care aparţin acestei
funcţii sunt:
a) planificare financiară, respectiv previzionarea mijloacelor
financiare necesare activităţii firmei;
b) execuţia financiară, prin care se asigură distribuirea acestor
resurse în cadrul firmei, urmărirea utilizării lor eficiente;
c) contabilitate, ansamblul atribuţiilor prin care se înregistrează şi se
evidenţiază valoric resursele materiale, umane şi financiare, precum
rezultatele activităţii firmei;
d) calcularea costurilor şi a preţurilor;
e) analiza economico-financiară.
Factorii care condiţionează alegerea mijloacelor de finanţare a
întreprinderii se referă la:
nevoile de finanţare, respectiv mijloacele ce urmează să fie
utilizate sunt în funcţie de nevoile de finanţare ale
întreprinderii;
forma juridică a întreprinderii;
mărimea întreprinderii;
structura financiară;
costul finanţării.
 Resursele financiare

Există două grupe mari de resurse financiare pentru întreprindere:

resurse interne şi resurse externe.

Resursele interne sau autofinanţarea reprezintă partea resurselor

adusă de exploataţia întreprinderii şi capitalurile aduse de către
proprietarul întreprinderii, fiind sursele de finanţare din propriile
rezultate: profitul şi amortizarea activelor imobilizate. Autofinanţarea
presupune prioritatea acţiunilor de economisire într-o întreprindere.
Pentru realizarea autofinanţării se utilizează următoarele tehnici:
 reţinerea sau păstrarea beneficiilor;
 o politică de beneficiu care să permită autofinanţarea;
 utilizarea disponibilităţilor;
 utilizarea unor resurse provizorii.
Autofinanţarea este preferabilă pentru întreprinderi. Poate fi impusă
de restricţii financiare şi în cazul unor investiţii riscante faţă de care
partenerii externi pot fi reticenţi.
Resursele externe sunt formate din totalitatea aportului adus de
acţionari, împrumuturilor obligatare, creditelor, fondurilor
structurale şi de coeziune.

1) Împrumuturile obligatare se bazează pe lansarea de

împrumuturi obligatare de către o singură întreprindere sau
grupuri de întreprinderi. În practică exista următoarele tipuri
de împrumut obligatar:

 împrumutul obligatar de tip clasic, care poate fi

considerat din punct de vedere al condiţiilor financiare
de emisiune al rambursării, al venitului obligaţiunii şi
al plasamentului;

 împrumutul obligatar de tip nou, care are rolul de a

proteja persoanele care economisesc împotriva
eroziunii monetare.
2) Creditul este o operaţiune economică prin care sunt acordate
valori sau bani pentru a fi restituite în valori echivalente la o dată
viitoare prin plata unei diferenţe, numită dobândă.
În funcţie de termenul de rambursare sau a duratei împrumutului
creditele pot fi pe termen scurt (până la un an), pe termen mediu (1-
5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani).

 Creditele pe termen scurt :

• sunt mijloace de finanţare externă,

• necesare întreprinderii pentru a compensa apariţia unor

decalaje pe termen scurt între încasări şi plăţi

• sau în cazul unor situaţii excepţionale (exemplu:

diminuarea capitalurilor permanente sau un împrumut
obţinut prin emiterea de obligaţiuni sau prin aporturi ale
asociaţilor).
Pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt întreprinderea are la
dispoziţie mai multe modalităţi:

- creditele prin casă - situaţie în care banca autorizează

întreprinderea să preleve din fondul său sume superioare faţă
de disponibil;

- linia de credit este modalitatea prin care întreprinderii i se

acordă sub formă de credit o anumită sumă pentru o perioadă
dată în limitele căreia poate face plăţi;

 Creditele pe termen mijlociu şi lung sunt acordate de către

bănci pentru cumpărarea de active fixe şi stabilimentele
financiare, pentru lucrări de investiţii, introducerea
progresului tehnic, cumpărare de brevete şi invenţii, etc.
 5. FUNCŢIA DE PERSONAL (RESURSE UMANE)
Funcţia de personal cuprinde activităţile prin care se asigură resursele
umane necesare desfăşurării activităţilor întreprinderii, se realizează
ridicarea nivelului calitativ al acestora şi se asigură utilizarea eficientă a
forţei de muncă.
Ea cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate pentru realizarea
obiectivelor firmei în domeniul asigurării resurselor umane necesare,
precum şi în domeniul utilizării şi dezvoltării, al motivării angajaţilor firmei
respective.
Cele mai importe activităţi sunt:
a) determinarea necesarului de personal, cantitativ şi în structură;
b) recrutarea, selecţionarea şi încadrarea personalului;
c) evidenţa sa;
d) aprecierea, promovarea;
e) recompensarea şi sancţionarea angajaţilor;
f)pregătirea, perfecţionarea, ridicarea nivelului pregătirii
profesionale a personalului;
g) protecţia şi igiena muncii;
h) încheierea calităţi de angajat al firmei;
i) activitatea administrativă.
Recompensarea salariaţilor în concordanţă cu munca lor, cu investiţiile
făcute de aceştia, creşterea indicatorilor de eficienţă în cadrul firmei,
atragerea şi încurajarea salariaţilor la realizarea unor progrese necesită
existenţaunui plan de plată (compensare) bine fundamentat.

O procedură simplă de iniţiere a unui astfel de plan include:

a. definirea posturilor;
b. evaluarea posturilor (prin metoda ierarhizării sau utilizării unor
scale);
c. aprecierea postului (preţul postului);
d. implementarea planului;
e. comunicarea planului salariaţilor;
f. evaluarea performanţelor după plan.
 Reducerea mobilităţii forţei de muncă, insatisfacţiile
personalului şi, în acest fel, realizarea unui bun climat de muncă se
bazează în mare măsură pe existenţa unui plan de compensare (salarii,
concedii şi sărbători legale plătite, reduceri de preţuri pentru salariaţi,
credite, participări la profit etc.). Existenţa unui astfel de plan nu va putea
rezolva toate problemele, dar va permite angajaţilor să ştie exact unde se
află şi până unde se pot duce în ce priveşte salariul în funcţie de
performanţele proprii.
Atât pentru firmă cât şi pentru personalul acesteia (patronat de
manageri şi executanţi) o importanţă deosebită şi complexă o are sistemul
de promovare în muncă şi, respectiv, încredinţarea unei funcţii cu nivel
decomplexitate şi responsabilitate superior celei deţinute anterior de un
salariat (pe baza eficienţei, a remuneraţiei anterior dovedite şi a
aptitudinilor reclamate de exercitarea noii funcţii).
Pentru energizarea şi potenţarea activităţii salariaţilor firmei, politica
aceasta trebuie să ia în considerare, pe lângă alţi factori (puterea
economică a firmei, salariile plătite de firmele concurente) nevoile şi
cerinţele personalului din întreprindere a căror geneză o reprezintă
lanţul: nevoi – dorinţe – tensiuni – acţiuni – satisfacţii.

Salariul este unul din principalele elemente de motivare care

acţionează asupra productivităţii muncii salariaţilor.
Politicile salariale ale firmei sunt influenţate de două categorii de
variabile:
 variabile extra-organizaţionale – nivelul de dezvoltare a ţării,
conjunctura economică, evoluţia preţurilor şi altor venituri,
situaţia sectorială a pieţei muncii etc.

 variabile intra-organizaţionale – talia şi structura

organizatorică a întreprinderii, politica socială internă,
imaginea dorită a întreprinderii etc.
În determinarea masei salariale trebuie să se asigure un echilibru
dinamic între trei componente:

 echilibrul financiar al firmei, care determină suma globală a

masei salariale şi posibilităţile sale de evoluţie;

 echilibrul extern în raport cu piaţa muncii, care

influenţează calitatea celor recrutaţi şi capacitatea de a
păstra personalul calificat;

 echitatea internă care difuzează un sentiment de justiţie

între diferiţi salariaţi şi preocuparea fiecăruia de a-şi
îmbunătăţi performanţele.
Salarizarea personalului firmei este influenţată şi de alţi factori, cum sunt:
 climatul economic general;
 rata planificată a recuperării investiţiilor în comparaţie cu cea a altor
firme din aceeaşi ramură;
 influenţa deciziilor guvernamentale (legislaţie, fiscalitate);
 efectele contractelor colective de muncă şi ale negocierilor în vederea
încheierii lor etc.
Angajaţii pot fi motivaţi şi prin intermediul altor mijloace ce contribuie la
mulţumirea de sine a fiecărui salariat, dintre care enumerăm:
• pauză de cafea, picnic-uri cu firma;
• inscripţionarea numelui, îndatoriri speciale, evocarea în
conducerea firmei;
• birou cu geamuri, muzică în surdină, redecorarea biroului, feed-
back în ce priveşte performanţele;
• banii, burse, împărţirea profitului;
• urări prieteneşti, recunoaştere informală, solicitarea de sugestii,
complimente pentru progresele realizate;
• post cu mai multe responsabilităţi, rotaţia posturilor, zile scurte
de plată.
O politică motivaţională eficientă implică:

 îmbinarea recompenselor materiale cu cele morale

(recompensele să fie atribuite la scurt timp şi nu în corelaţie
strictă cu nivelul realizărilor);

 informarea corectă a salariaţilor asupra realizărilor şi a

insucceselor, reducerea pe cât este posibil a excesului de
autoritate, precum şi a indulgenţei nejustificate.

Integrarea profesională a noilor angajaţi în activitatea firmei şi a

postului ocupat are ca scop satisfacerea cât mai bună a
necesităţilor firmei, paralel cu asigurarea satisfacţiilor urmărite de
noul angajat. Ea are un caracter activ, reprezintă o activitate
conştientă şi organizată, de tip formal şi/sau informal (vizează
cooperarea cu salariaţii vechi şi cu manageri de la toate nivelurile
ierarhice).
 Pentru integrarea profesională şi socială a noilor angajaţi în
activitatea, climatul şi scopurile întreprinderii, într-un termen cât mai
scurt sunt necesare:
 convorbirile;
 interviurile;
 ancheta;
 testele psihologice;
 delegarea;
 încredinţarea realizării unor proiecte pentru cei ce
urmează să fie promovaţi în funcţie (manageri).

Nivelul de pregătire, instruire a forţei de muncă este un factor

decisiv al performanţei firmei, iar perfecţionarea o investiţie cu rol
vital în maximizarea potenţialului resurselor umane. De aceea,
procesul de perfecţionare a resurselor umane este dirijat în
concordanţă cu nevoile şi obiectivele firmei comerciale, ca un proces
de educaţie permanentă, şi nu conjuncturală.
În practica curentă sunt folosite două căi pentru a avea un personal
cât mai perfecţionat, la curent cu ultimele noutăţi.

Una constă în a recurge la personal gata calificat sau care este deja
instruit într-un domeniu specific întreprinderii. O astfel de politică
necesită costuri mai mari pentru recrutare, selecţie şi salarii, decât
pentru perfecţionarea personalului.

A doua modalitate, frecvent utilizată şi mai economică, constă în

perfecţionarea propriului personal. Perfecţionarea pregătirii
personalului comercial se face în corelaţie cu strategia firmei. Ea
trebuie să fie sistematică, continuă, corespunzătoare cerinţelor
competiţionale ale pieţei, putând fi efectuată la locul de muncă (de
către manageri, colegi etc.) sau în afara locului de muncă
(simpozioane, seminarii, mese rotunde, cursuri postuniversitare,
schimburi de experienţă, vizite documentare, studii de caz,
simulare, învăţarea la distanţă, TV, mass-media, cursuri prin
corespondenţă în ţară sau în alte ţări).
Categoriile de personal. În cadrul unei firme mici pot fi evidenţiate
următoarele categorii de personal:
1. Muncitori. În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în activitatea firmei,
muncitorii se împart în:
• muncitori direct producători (direct productivi);
• muncitori indirect producători (auxiliari).
2. Personal operativ. Este caracteristic domeniilor transporturi,
telecomunicaţii şi comerţ.
3. Personal cu funcţii de execuţie:
• personal cu pregătire liceală sau postliceală pentru:
a) activităţi administrative (dactilografe, secretare, funcţionari etc.);
b) activităţi de specialitate (tehnicieni, contabili etc.);
• personal cu studii superioare (ingineri, economişti, chimişti etc.);
• personal cu funcţii de întreţinere, pază şi asigurare antiincendiară.
4. Personal cu funcţii de conducere:
• personal cu funcţii de conducere a compartimentelor funcţionale – de
producţie, cercetare, proiectare etc.: şefi de birouri sau servicii, şefi de
secţii, şefi delaborator etc.;
• personal cu funcţii în conducerea firmei: director general, director
adjunct, director economic, inginer-şef etc.