MEMORIA

1. Definirea, caracterizarea psihologică

şi procesele memoriei
2. Formele memoriei
Alan Baddely, în cartea „Memoria umană”, relatează
cazul unui muzician - Clive Wearing - care s-a
îmbolnăvit de encefalită în urma unei infecţii virale.
 „ El a fost afectat într-o asemenea măsură, încât nu-şi putea
aminti decât ceea ce s-a întâmplat cu câteva minute înainte şi,
în consecinţă, consideră că abia în momentul respectiv şi-a
recăpătat conştienţa. El ţine un jurnal în care îşi notează
această obsesie: pagini întregi de note în care menţionează
data, ora şi faptul că abia a redevenit conştient. (...) Ori de câte
ori apare soţia sa, Clive o întâmpină cu bucuria celui care nu a
văzut persoana iubită timp de mai multe luni, astfel încât ea nu
trebuie decât să părăsească încăperea timp de două, trei
minute şi să se reîntoarcă pentru ca bucuria să se repete; este
un proces întotdeauna plin de emoţie, care se exprimă
întotdeauna în acelaşi mod. Clive trăieşte într-un prezent
permanent, fiind incapabil să înregistreze schimbările sau să
folosească trecutul pentru anticiparea viitorului, o situaţie pe
care el a descris-o odată ca fiind „iadul pe pământ. Este ca şi
când ai fi mort în acest timp neneorocit”. Nu se poate bucura
de cărţi deoarece nu le poate urmări intriga, nu manifestă nici
un interes pentru problemele curente, acestea fiind pentru el
lipsite de sens, întrucât nu-şi poate aminti contextul. Dacă iese
din casă se pierde imediat. Muzicianul este un adevărat
prizonier într-o mică insulă a conştientului înconjurată de
marea amneziei”.
 Encefalita e o inflamatie a creierului
care rezulta de obicei in urma unei
infectii virale. Cand creierul se
inflameaza-devine mai mare de
volum si iritat-circulatia normala a
sangelui este alterata, conducand la
simptome precum: confuzia, febra si
cefaleea (durerea de cap severa).
Encefalita e o boala destul de rara.
 Definirea si caracteristicile
memoriei
 Definiţia: Memoria este procesul psihic cognitiv de întipărire, stocare
şi reactualizare a informaţiilor.
 Memoria este o caracteristică fundamentală a întregii materii
însufleţite sau neînsufleţite. Însă, între memoria materiei
anorganice sau memoria unor forme de viaţă inferioare şi
memoria umană este o mare diferenţă.
 Memoria umană este un mecanism psihic complex care
asigură formarea şi conservarea identităţii personale prin aceea
că realizează legătura între situaţii şi evenimente separate în
timp.
 Caracteristicile memoriei:
 activă, nu constă într-o simplă depozitare a informaţiilor, ci le
prelucrează. Cele memorate suportă modificări.
 selectivă, omul reţine şi reactualizează doar o parte a informaţiilor în
funcţie de motivaţie, interese, vârstă, grad de cultură etc.
 inteligibilă, presupune înţelegerea informaţiilor memorate,
organizarea materialului memorat după criterii de semnificaţie;
 relativ fidelă, o amintire nu este o fotografie, amintirile prezintă
deosebiri mai mici sau mai mari faţă de datele percepute iniţial;
 mijlocită, fixarea, păstrarea şi reactualizarea se realizează prin
utilizarea unor procedee speciale: repetiţii, sublinieri etc.
 situaţională, în concordanţă cu particularităţile de timp şi spaţiu ale
situaţiei, dar şi cu starea internă a subiectului.
PROCESELE MEMORIEI

 a. Engramarea (encodarea)
reprezintă în sine un ansamblu de
operaţii de ordin logic-informaţional,
biofizic şi biochimic, în urma cărora,
conţinuturile proceselor cognitive
(percepţie, gândire), afectiv-
motivaţionale şi schemelor motorii
sunt retinute
Procesele memoriei

 A.Memorarea (termeni sinonimi folosiţi pentru a

desemna acest proces: encodare, întipărire,
engramare).
 Forme:
 1. Memoria de foarte scurtă durată (stocaj
senzorial) - de ordinul fracţiunilor de secundă;
 2.Memoria de scurtă durată – se întinde între 1-2
sec şi maxim 8-10 minute; implicată în lectura
rapidă;
 3.Memoria de lungă durată – e rezervorul de
păstrare a întregii experienţe de viaţă:
 Cazuri de hipermnezie: persoane care în urma unor
accidente reproduc fidel cunoştinţe auzite întâmplător;
 Cazuri de memorie excepţională.
 Amnezia - uitarea trecutului.
 Forme ale memorarii
 fără existenţa unui scop special de reţinere -
memorare neintenţionată sau involuntară,
 în virtutea unui scop special de reţinere -
memorare intenţionată, voluntară.
 Ambele forme se evaluează pe baza
aceloraşi indicatori:
 volumul materialului reţinut după fiecare
prezentare şi percepere secvenţială;
 volumul total al materialului engramat la
finele unui anumit interval de timp;
 rapiditatea întipăririi;
 exactitatea întipăririi;
 completitudinea.
Memorarea involuntară sau neintenţionată
 Memorarea neintenţionată se realizează în mod cotidian,
în procesul perceperii diferitelor obiecte, situaţii,
întâmplări şi în cursul desfăşurării diferitelor activităţi.
Astfel, parcurgând un anumit drum printr-un oraş, după
un anumit timp, ne reamintim locuri, clădiri, intersecţii,
monumente etc., deşi nu ne-am propus la început un
asemenea scop.
 Mecanismele memorative interne funcţionează ca nişte
captatori autonomi, extrag din fluxul actual al informaţiilor
şi evenimentelor elemente şi secvenţe pe care le introduc
în "repertoriul" anterior, unde se păstrează un interval mai
mare sau mai scurt de timp.
 Adeseori, asemenea elemente şi secvenţe se fixează fără
reperele şi delimitările spaţio-temporale corespunzătoare,
ceea ce face ca atunci când ele reapar ca amintiri, să nu
putem spune exact cum şi de unde le-am recepţionat. Se
dovedeşte, astfel, că o importantă parte din tezaurul
informaţional de care dispune o persoană adultă s-a
obţinut şi fixat prin intermediul memorării neintenţionate.
 Datele observaţiei şi experimentale ne arată că
funcţionalitatea şi eficienţa acestei forme sunt
influenţate pozitiv de următorii factori:
 gradul de noutate al materialului,
 pregnanţa şi intensitatea diferitelor elemente,
obiecte etc. dintr-un context (fond);
 intensitatea trăirilor emoţionale acompaniatoare;
 locul elementelor materialului - stimul în structura
activităţii subiectului (mijloc sau scop).
 Pe lângă aceşti factori obiectivi şi controlabili,
memorarea neintentionată este condiţionată şi de
caracteristicile mecanismelor memoriei în sine.
Acestea prezintă un registru valoric relativ întins,
după nivelul pragurilor de impresionabilitate şi al
capacităţii de admisie-engramare.
 Memorarea involuntară ţine cu precădere de
însuşirile native ale mecanismelor cerebrale şi prin
intermediul ei se poate pune în evidenţă şi
capacitatea bazală de engramare-stocare a
creierului.
 Memorarea intenţionată (voluntară) se
desfăşoară sub acţiunea reglatoare directă a
scopului sau sarcinii de a reţine materialul ce ur-
mează a fi prezentat. Scopul de a memora poate fi
impus de subiectul însuşi sau formulat din afară, de
către experimentator sau instructor. In acest caz,
procesul de engramare-fixare se desfăşoară ca
activitate psihică dominantă, iar nu ca activitate
paralelă şi secundară, ca în cazul memorării
neintenţionate.
 Toate procesele psihice specifice - percepţia,
gândirea (analiza logica, evaluarea, înţelegere),
voinţa sunt subordonate şi instrumentează
memorarea.
 In cazul memorării intenţionate, subiectul simte
efortul mental, cum se mobilizează expres pentru a
percepe şi conştientiza cât mai clar fiecare
"element" al materialului în vederea fixării cât mai
exacte, rapide şi complete. Este şi firesc ca, în
asemenea circumstanţe, randamentul memorării să
fie superior celui înregistrat de o memorare
involuntară.
Memorarea voluntară sau
intenţionată
 Memorarea voluntară este subordonată şi unor
cerinţe de exactitate şi fidelitate, care variază în
funcţie de scopul stabilit şi de natura materialului.
 Astfel, într-o situaţie, materialul trebuie reţinut
integral, în ordinea dată, în componenţa dată, fără
nici o modificare, pentru a fi reprodus întocmai, în
forma în care a fost prezentat (este cazul numerelor
de telefon, al denumirilor, al formulelor);
 în alte situaţii, materialul se cere a fi memorat
selectiv, în elementele şi părţile sale esenţiale,
reproducerea lui putându-se realiza într-o manieră
mai liberă, cu propriile cuvinte.
 Ca urmare, precizia şi fidelitatea trebuie
determinate prin raportare la contextul şi
instrucţiunile după care s-a realizat memorarea.
 Efectul listei
 Pe traiectoria procesului de memorare
voluntară, apare aşa-numitul efect al listei.
 Esenţa acestuia rezidă în aceea că, în
prezentarea serială a informaţiei (materialului),
cel mai bine se reţin începutul şi sfârşitul (dar
mai puţin) şi cel mai slab sau aproape deloc -
mijlocul seriei. Explicaţia constă în inducţia
negativă anterogradă şi retrogradă, care se
produce de la segmentele iniţiale către cele
următoare şi de la cele terminale către cele
anterioare. Ca urmare, apare o stare de inhibiţie
accentuată ce se concentrează în zona
segmentului de mijloc.
 Prezenţa efectului listei trebuie să conducă la
concluzia că, pentru o organizare optimă a
procesului de învăţare, trebuie evitată
structurarea materialului în serii lungi.
Structurarea trebuie realizată în serii scurte.
 Cu alte cuvinte, un material foarte lung, pentru a
putea fi uşor şi bine reţinut, se impune a fi împărţit
în mai multe segmente omogene.
 Memorarea lui se va putea desfăşura prin
îmbinarea procedeului analitic cu cel sintetic
(global):
 a) parcurgerea o dată - de două ori, a materialului în
întregul lui;
 b) memorarea succesivă pe părţi, astfel că
reproducerea părţii memorate actualmente să se
asocieze cu reproducerea părţilor memorate
anterior,
 c) parcurgerea din nou a întregului material.
 Memorarea voluntară se include ca verigă esenţială
în structura activităţii de învăţare, unde
funcţionalitatea ei va fi subordonată şi integrată
motivelor şi scopurilor acestei activităţi.
 Tocmai în contextul dat, ea se va elabora şi
structura din punct de vedere operaţional.
 B.Păstrarea informaţiilor
 B.Păstrarea informaţiilor (conservarea, stocarea) se referă
la reţinerea informaţiilor pe o perioadă mai lungă sau mai
scurtă de timp.
 Valoarea acestui indicator variază semnificativ în funcţie de
-particularităţile psihoindividuale ale subiecţilor,
 - caracteristicile materialului memorat (grad de structurare şi
organizare logică, formă de prezentare, semnificaţie, grad de
familiaritate sau de noutate, complexitate) şi de
 frecvenţa actualizării şi utilizării ulterioare.
 În principiu, condiţia principală a unei păstrări trainice a unui
material o dată învăţat este repetarea lui periodică sau
utilizarea în cadrul activităţii ulterioare.
 În cazul repetării, se dovedeşte că cel mai eficient este
procedeul combinării repetiţiilor concentrate - în perioade de
fixare şi imediat după aceea, şi eşalonate, în perioada
ulterioară, mai îndepărtată.
 Pentru a-şi spori eficienţa de consolidare, este recomandabil
ca repetiţiile să introducă anumite variaţii în ordinea
materialului, în forma lui de organizare internă, creându-se
astfel o bază neurofiziologică mai largă de integrare.
 Foarte important pentru trăinicia păstrării este modul în
care se formulează scopul memorării (fixării): pe termen
scurt (imediat), pe termen mediu sau pe termen lung.
Aceasta, fireşte, depinde de valoarea instrumental-
adaptativă a informaţiei şi experienţelor care fac obiectul
învăţării într-o situaţie sau alta. Este evident că, întrucât
nu toate informaţiile şi experienţele au o valoare
adaptativ-instrumentală egală în timp, o diferenţiere şi
ierarhizare a lor în procesul învăţării se impun ca absolut
necesare.
 Un rol esenţial în determinarea trăiniciei păstrării a ceea
ce am memorat anterior îl au factorii emoţional-afectivi şi
motivaţionali.
 Există o dependenţă direct proporţională între ecoul sau
rezonanţa materialului în sfera noastră afectiv-
motivaţională şi gradul de trăinicie al păstrării lui în
memorie.
 În virtutea acţiunii mecanismelor de apărare a Eului,
informaţiile şi experienţele cu rezonanţă afectiv-
motivaţională pozitivă se fixează mai trainic decât cele cu
rezonanţă negativă.
 Absenţa oricărei încărcături afectogene sau
motivaţionale duce întotdeauna la o fixare superficială şi
de scurtă durată.
C.Reactualizarea informaţiilor
 C.Reactualizarea informaţiilor presupune
reamintirea informatiilor memorate şi
stocate în vederea utilizării lor. Se
realizează prin recunoaştere şi
reproducere. Recunoaşterea se
realizează în prezenţa obiectului şi
presupune suprapunerea modelului actual
peste cel existent în mintea subiectului,
presupune îndeosebi procese de
percepţie. Reproducerea se realizează în
absenţa obiectului, presupune confruntarea
şi compararea mintală a modelelor în
vederea alegerii celui optim.
 Reactualizarea constă în aducerea în
câmpul conştiinţei a unor elemente din
fondul experienţei anterioare.
 Ea este oglinda celorlalte două faze
- memorarea şi păstrarea şi principalul
criteriu obiectiv de evaluare a lor.
 Atât realizarea fixării materialului dat,
cât şi modul în care s-a păstrat de-a
lungul unui interval de timp se pot
aprecia numai solicitând subiectul să şi-
l amintească.
 După mecanismul declanşator,
reactualizarea este de două feluri:
reactualizare spontană sau involuntară
 reactualizare deliberată sau voluntară.
 Reactualizarea spontană se poate
produce atât în stare de somn, în
forma viselor, cât şi în stare de
veghe (relaxată), în forma unor
avalanşe de amintiri, a unor imagini
şi idei.
 Se ştie, de exemplu, cât de dificil ne
este să ne opunem şi să stăvilim
invadarea scenei interne a conştiinţei
de amintiri, imagini şi idei care
ţâşnesc din rezervorul memoriei.
 Aceasta se interpretează ca
modalitate specifică de autoreglare a
sistemului mnezic, care-şi activează
în mod automat ,,ieşirea", pentru a-şi
perfecţiona şi consolida organizarea
internă (tezaurul elaborat anterior).
Reactualizarea amânată sau retroactivă
 O formă aparte a reactualizării spontane, care
evidenţiază o dată în plus complexitatea funcţională
a memoriei, o reprezintă reactualizarea amânată
sau retroactivă.
 Fiecăruia ni se întâmplă să nu ne amintim pe loc o
anumită informaţie, de exemplu, numele unei
persoane pe care o întâlnim ocazional, denumirea
unei localităţi, a unui obiect etc., cu toate că facem
un efort mental serios în acest sens.
 După un timp oarecare, într-un alt context şi pe
fondul unei alte preocupări, informaţia respectivă
apare instantaneu, ca din senin, şi se instalează
frumos în centrul conştiinţei, obligându-ne s-o luăm
în seamă.
 Şi mai spectaculos se prezintă lucrurile într-o
situaţie de examen. Persoanele emotive sunt
stăpânite de o puternică tensiune care le blochează
serios procesul de reactualizare a cunoştinţelor,
nereuşind să închege un răspuns cât de cât
satisfăcător. Când ies din sala de examen, spontan,
cunoştinţele se reactualizează şi răspunsurile la
întrebările de examen le devin accesibile sau chiar
le par foarte simple.
Reactualizarea deliberată
 Reactualizarea deliberată este declanşată şi
controlată voluntar, fie în cadrul unei sarcini
speciale de testare a memoriei, fie în cadrul unei
activităţi specifice - de învăţare, de muncă, de
creaţie etc. - în a cărei realizare este implicată
experienţa anterioară.
 Ea se desfăşoară, aşadar, în concordanţă cu un
anumit scop şi într-o anumită ordine. Elementele
care-i formează conţinutul se aleg şi se activează
după anumite criterii de compatibilitate atât cu
operaţiile actuale ale activităţii, cât şi cu scopul final
ce trebuie atins.
 Aşa se face că ele sunt supuse verificării/evaluării,
şi în cazul unor neconcordanţe sunt respinse şi se
procedează la găsirea şi reactualizarea altora.
 După funcţionalitatea elementelor solicitate,
reactualizarea se realizează în două forme:
 recunoaşterea şi
 reproducerea.
Formele memoriei
 1. după durata stocării:
 • memorie senzorială (MS), în cazul
căreia stocajul informaţiei se petrece la
nivelul analizatorilor şi este de aproximativ
250 milisecunde
 • memorie de scurtă durată (MSD), în
cazul căreia stocajul informaţiei este de la
câteva secunde la câteva minute
 • memorie de lungă durată (MLD), în
cazul căreia stocajul informaţiei are o
durată potenţial nelimitată
Formele memoriei
 2. În funcţie de prezenţa sau absenţa înţelegerii
materialului avem:
 memorare mecanică;
 memorare logică.
 Memorarea mecanică, efectuată în lipsa înţelegerii,
implică simpla repetare a materialului, duce la învăţarea
formală, nu persistă în timp. Ocazional se poate solda cu
succese. Este necesară pentru a reţine date istorice,
denumiri geografice, numele unor persoane, numere de
telefon etc.
 Memorarea logică, efectuată în prezenţa înţelegerii, are
durabilitate în timp, înlătură învăţarea formală. Este
eficientă în toate situaţiile, are o productivitate crescută
 Uitarea e un fenomen psihic opus memoriei operative şi
se manifestă sub forma erorilor în recunoaşterea sau
reproducerea, până la imposibilitatea de a reactualiza
materialul memorat.
 3. după criteriul prezenţei sau
absenţei intenţiei memorării
 • memorie voluntară
 • memorie involuntară

4. după modalitatea informaţională

a memorării
• memorie perceptivă
• memorie verbală
• memorie procedurală
• memorie afectivă
 Eficienţa memoriei umane
poate fi evaluată prin
intermediul a 4 indicatori :

 • volumul de informatii memorat

 • trăinicia pastrarii
 • promptitudinea reactualizarii
 • completitudinea reactualizarii
UITAREA
 Fenomenul asociat cel mai frecvent
memorării este uitarea. Astăzi, uitarea este
considerată în teoria psihologică fie drept o
pierdere iremediabilă a informaţiilor, fie
drept un proces de subactivare progresivă
a informaţiilor.
 Este cert însă că uitarea are atât un rol
pozitiv (acela de a conferi eficienţă şi
economicitate memoriei), cât şi un rol
negativ (ea poate pricinui mari neajunsuri
individului, mai ales în cazul unor maladii).
 Printre cauzele uitării, putem aminti
interferenţa (cu cât obţinem mai multe
informaţii despre un obiect, rata
reactualizărilor tinde să scadă). Există şi
teorii care prezintă uitarea drept un
fenomen motivat de anumite tendinţe de
apărare a e-ului (teoriile psihanalitice).

Formele uitării
 Uitarea totală (ştergerea,
dispariţia, suprimarea integrală
a datelor memorate şi păstrate)
 Recunoaşterile şi reproducerile
parţiale (mai puţin adecvate sau
chiar eronate)
 Lapsusul (uitarea momentană,
exact pentru acea perioadă
când ar trebui să ne reamintim)
Ce uităm si de ce uităm
 Uităm informaţiile care îşi pierd actualitatea, care se
devalorizează, care nu mai au semnificaţie pentru
subiect, nu mai răspund unor necesităţi, informaţiile
neesenţiale, amănuntele, detaliile, ceea ce
reprezintă un balast, dar şi informaţiile care ne sunt
necesare, care au mare semnificaţie pentru reuşita
noastră.
 Cauzele uitării sunt numeroase:
 stări de oboseală, surmenaj, anxietate,
 dar ceea ce primează este insuficienta organizare
a învăţării.
 O formă de învăţare neraţională care ia forma
subînvăţării(cu mai puţine repetiţii decât este
necesar) sau forma supraînvăţării cu mai multe
repetiţii decât numărul optim este la fel de
periculoasă pentru memorie ca şi lipsa ei.
 Psihologul german H. Ebbinghaus a stabilit o curbă a
uitării care arată că în primele 20 de ore se pierde
aproximativ 70% din informaţie, curba stabilizându-se
apoi la 15-20% din materialul memorat.
 Performanţele memoriei pot fi mărite nelimitat dacă
se fac eforturi în sensul educării ei. Este întotdeauna de
preferat o abordare logică a materialului de memorat în
dauna unei abordări pur mecanice. Înţelegerea
materialului de memorat poate duce la performanţe
semnificative atât în activitatea cotidiană, cât şi în
activitatea şcolară.
 Prin faptul că întipăreşte, păstrează şi
reactualizează informaţiile care constituie experienţa
anterioară a indivizilor, memoria asigură consistenţa,
stabilitatea şi finalitatea vieţii psihice. Ea condiţionează
toate procesele şi activităţile psihice, îndeplinind un rol
central în arhitectura sistemului cognitiv uman.