SIMPTOME APARAT RESPIRATOR

ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

UNITATEA MORFO-FUNCTIONALA A APARATULUI RESPIRATOR
SCHIMBURILE RESPIRATORII LA MEMBRANA ALVEOLOCAPILARA
 FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR
Definiţie
Respiraţia este o funcţie vitală a organismului uman, care se desfaşoară continuu şi
ciclic şi are rolul de a asigura schimbul bidirecţional de gaze dintre organism şi aerul
din atmosferă.
Prin respiraţie este adus O2 din mediul extern şi acesta este
furnizat celulelor, iar CO2 rezultat din metabolismul celular
este eliminat în atmosferă.
Se descriu două componente ale respiraţiei:
 respiraţia externă, care reprezintă schimburile de gaze
dintre plămâni şi atmosferă;
 respiraţia internă sau tisulară care se referă la utilizarea
oxigenului în reactiile de oxidoreducere de la nivel celular.
Respiraţia externă presupune desfăşurarea a trei procese:
ventilaţia, perfuzia şi difuziunea. Dintre aceste procese
fiziologice, în aceste lucrări practice vom dezvolta ventilaţia.
 FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR
Respiraţia externă presupune desfăşurarea a trei procese:
 ventilaţia
 perfuzia
 difuziunea
Dintre aceste procese fiziologice, în aceste lucrări practice vom
dezvolta ventilaţia.
Mecanica ventilaţiei pulmonare:
Ventilaţia pulmonară reprezintă totalitatea proceselor mecanice
prin care se asigură schimbul de gaze dintre atmosferă şi
plămâni.
Datorită ventilaţiei, aerul bogat în oxigen este introdus în
alveolele pulmonare prin inspir şi aerul bogat în bioxid de
carbon din plămâni este eliminat în atmosferă prin expir.
 FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Schimburile gazoase dintre atmosferă şi plămân se desfăşoară

datorită diferenţelor de presiune (gradient presional) dintre
cele două medii. Aceste diferenţe apar ca urmare a variaţiei
volumului pulmonar, plămânul urmând la rândul lui, pasiv,
mişcările cutiei toracice.
Gradientul presional rezultat va determina o circulaţie a aerului
din mediul cu presiune mare către mediul cu presiune mică.
 Ventilaţia pulmonară reprezintă totalitatea proceselor
mecanice prin care se asigură schimbul de gaze dintre
atmosferă şi plămâni. Datorită ventilaţiei, aerul bogat
în oxigen este introdus în alveolele pulmonare prin
inspir şi aerul bogat în bioxid de carbon din plămâni
este eliminat în atmosferă prin expir.
 MECANICA RESPIRATIEI
Plămânii, deşi sunt structuri uşor distensibile şi elastice nu pot
iniţia singuri modificările de volum caracteristice fazelor
respiraţiei, pentru că ei nu posedă elemente musculare. Prin
urmare, ei vor urma pasiv mişcările cutiei toracice de care
sunt legaţi prin sistemul pleural; acest sistem este alcătuit din
pleura parietală (care aderă strâns la peretele toracic) şi cea
viscerală (care înveleşte plămânii).
În timpul inspirului, aerul atmosferic intră în plămâni,
deoarece presiunea gazelor din atmosferă este mai mare decât
presiunea intrapulmonară sau intraalveolară. Cum presiunea
atmosferică este, de obicei, constantă (760 mmHg), pentru a
avea loc schimbul de gaze, singura presiune care poate varia
este cea intrapulmonară.
 O presiune mai scăzută decât cea atmosferică este numită
presiune subatmosferică sau infraatmosferică sau, impropriu
spus “presiune negativă”.
 Termenul de presiune negativă nu defineşte o presiune real
negativă, ci scăderea cu 3-4 mmHg a presiunii din plămâni,
comparativ cu cea din atmosferă. În timpul inspirului de
repaus, liniştit, presiunea intrapulmonară scade cu cca. 3
mmHg faţă de cea atmosferică.
 Expirul apare atunci când presiunea intrapulmonară este mai
mare decât presiunea atmosferică. În timpul expirului de
repaus, liniştit, presiunea intrapulmonară crește cu cel puţin
+ 3 mmHg peste cea atmosferică.
 Inspirul este declanşat de stimulii generaţi de centrul
inspirator din bulb care ajung la neuronii motori din coarnele
anterioare ale măduvei. Prin intermediul nervilor spinali se
comandă contracţia muşchilor inspiratori.
 În inspirul de repaus intervin muschiul diafragm şi muşchii
intercostali externi.
 Muschiul diafragm este principalul muşchi inspirator. El
separă cavitatea toracică de cea abdominală şi în poziţie de
repaus este curbat, cu convexitatea spre cavitatea toracică.
Prin contracţie, diafragmul se aplatizează şi se deplasează în jos cu
cca. 1,5-2 cm în inspirul de repaus şi cu 7-8 cm în inspirul forţat.
Prin deplasarea în jos a diafragmului se măreşte diametrul
longitudinal al cutiei toracice, iar în porţiunea bazală şi diametrul
transversal. Mărirea de volum obţinută prin contracţia acestui muşchi
permite introducerea în plămâni a celei mai mari părţi din volumul
curent = „tidal volume” (VT). Paralizia completă a acestui muşchi
NU mai permite desfăşurarea respiraţiei.
Contracţia muşchilor intercostali externi, determină orizontalizarea
coastelor, rotarea lor şi proiectarea anterioară a sternului. Astfel, se
produce mărirea diametrelor antero-posterior şi transversal ale cutiei
toracice. Mărirea volumului toraco-pulmonar va determina scăderea
presiunii pulmonare la o valoare de 756-757 mmHg care devine astfel
inferioară presiunii atmosferice cu aprox. 3 - 4 mmHg. Consecinţa
acestor modificări este pătrunderea unui volum de aer în plămâni, până
la egalizarea celor două presiuni. Volumul de aer care intră sau iese din
plămâni, în condiţii de respiraţie relaxată sau de repaus, se numeşte
VOLUM CURENT sau TIDAL VOLUME – VT
 În inspirul forţat, pe lângă muşchii diafragm şi intercostali
externi, mai intră în acţiune şi muşchii accesori: scaleni,
pectorali, dinţaţi, sternocleidomastoidieni, trapez. Se mai pot
produce contracţii ale muşchilor aripioarelor nazale, ai vălului
palatin, ale limbii, uşurând trecerea coloanei de aer prin căile
respiratorii superioare.
 Muşchii inspiratori accesori realizează o ridicare suplimentară a
porţiunii superioare a cutiei toracice, mărind mai mult volumul
toraco-pulmonar şi scăzând suplimentar presiunea. Prin aceste
modificări, se introduce un volum suplimentar de aer =
VOLUMUL INSPIRATOR DE REZERVĂ - VIR.
 Expirul normal, de repaus, reprezintă o fază pasivă (fără consum
de energie), spre deosebire de inspir, care se produce activ, prin
contracţie musculară şi consum de energie. Constă în revenirea la
poziţia iniţială a structurilor toraco-pulmonare, după ce forţa
deformatoare şi-a încetat acţiunea. Se datorează elasticităţii
componentelor toracopulmonare. Ca urmare, plămânul se
micşorează, iar presiunea intrapulmonară creşte (763- 764 mmHg),
devenind superioară presiunii atmosferice cu 3-4 mmHg.
Consecinţa este eliminarea unui volum de aer încărcat cu CO2 din
plămâni în atmosferă. •
 Expirul forţat este o fază activă, producându-se prin contracţia
muşchilor expiratori, reprezentaţi în special de muşchii abdominali
şi intercostali interni. Prin contracţia muşchilor abdominali, creşte
presiunea intraabdominală, se măreşte convexitatea diafragmului şi
se reduce suplimentar volumul toraco-pulmonar.
 SUPRAVEGHEREA RESPIRATIEI
 Urmarirea respiratiei presupune evaluarea
1. TIPUL RESPIRATOR:
 Costal superior – femei ( diametrul ant-post)
 Costal inferior – barbati ( diametrul transvers)
 Abdominal – copii ( diametrul vertical)
DEPENDENTE:
- Disfunctia diafragmului: respiratie costal superioara la barbati
- Respiratia abdominala la femei: NIC, paralizii muschi toracici

2. SIMETRIA HEMITOPRACELUI DR-STG

3. AMPLITUDINEA MISCARILOR RESPIRATORII
Tip respirator:

 Pacient a jeune, inainte de activitate, neanuntat

 Cele 2 faze ale ventilaţiei, inspirul şi expirul se succed ritmic,
cu o frecvenţă de 16-18 cicluri/minut (frecvenţa respiratorie).
3. Frecvenţa respiratorie (F.R.) reprezintă numărul ciclurilor
respiratorii (inspiraţie şi expiraţie) pe minut şi variază în
funcţie de:
 vărstă:
 nou-născuţi = 30 – 45 c/min;
 copii = 20 – 30 c/min;
 adulţi = 16 – 18 c/min;
 sex: femeile au o frecvenţă mai mare (18-20/min) decat
bărbaţii: 16 – 18 c/min;
 activitatea fizică: 30 - 40 c/min în efortul fizic intens
Frecvenţa respiratorie (F.R.) variază în funcţie de:
 pozitie :
 Frecventa culcat < frecventa in picioare;
 Ritm circadian:
 Frecventa in somn < frecventa in activitate
 Temperatura ambientala
Frecventa la cald > frecventa la frig

Creşterea valorilor peste limitele normale = tahipnee

Scăderea valorilor SUB limitele normale= bradipnee.
 4. Ritmul
- Regulat – succesiune regulata a inspir-expir la intervale constante
- Neregulat: cauze toxice, infectii
CORNAJ = inspir prelungit, zgomotos
TIRAJ = deprimarea spatiilor supra- si subclavicular, epigastric, IC,
in obstructia de cai respiratorii superioare
ORTOPNEE = pozitie fortata, asezat, la marginea patului, cu brate
sprijinite

DISPNEEA = toate modificarile de frecventa, intensitate,

ritm respirator
= respir neregulat
= dificultate de respiratie
= respir cu effort (obiectiv)
= sete de aer (subiectiv)
 Tipuri de dispnee
 DISPNEE CU TULBURARI DE RITM
a. cu accelerare de ritm – TAHI/POLIPNEE – respir superficial cu
amplitudine mica, frecventa mare. Cauze: tulburari hematoza –
anemie, boli cardiace, sarcina
b. Cu rarire de ritm – BRADIPNEE – respir cu frecventa mica,
amplitudine mare in obstacole de cai respiratorii
DISPNEEA INSPIRATORIE = obstacol pe CRS – cu TIRAJ + CORNAJ
(INSPIR LUNG)
DISPNEE EXPIRATORIE = ostacol pe CRI – cu WHEEZING
(EXPIR LUNG)
 Tipuri de dispnee
 DISPNEE CU PERTURBARE RITMICA SI PERIODICA A
RESPIRATIEI (aritmie cu periodicitate – tulburare a centrilor
respiratori)
a. Respiratia Cheyne-Stokes – succesiune ciclica de respir accelerat
intrerupt de apnee scurta (5 – 20 sec)
b. Respiratia Kussmaul – bradipnee accentuata cu inspir si expir lung
cu pauze (8 – 10 resp/min)
c. Respiratia Biot – respir preagonic – respir ritmic, pauze foarte
lungi (10 - 30 sec)
d. Respiratia Bouchut – inspir lung – pauza – expir scurt
 Tipuri de dispnee
 DISPNEE DEZORDONATA - respir fara ritm, periodicitate,
amplitudini diferite – specific dereglarii grave a centrilor respiratori
Tipuri de dispnei dezordonate
a. Dispneea de efort
b. Dispneea de decubit
c. Dispneea de repaus
d. Dispneea paroxistica
e. Dispneea acuta
DISPNEEA

Prin dispnee se înţelege respiraţie grea.

Subiectiv, ea se manifestă printr-o sete mai mult sau mai puţin
accentuată de aer.
Obiectiv, ea se manifestă prin mişcări respiratorii forţate.
Setea de aer este determinată de excitaţia centrului respirator prin
sângele încărcat cu bioxid de carbon sau eventual cu alte substanţe
străine care circulă în sânge şi reprezintă semnalul de alarmă al
deficitului de oxigen.
Din acest motiv, dispneea, ca şi modificările elementare ale
mişcărilor respiratorii, vor fi determinate nu numai de îmbolnăvirile
aparatului respirator, ci şi de toate afecţiunile care tulbură schimburile
normale de gaze.
CLASIFICAREA TIPURILOR CLINICE DE DISPNEE

A. După frecvenţa, amplitudinea şi ritmicitatea respiraţiei,

deosebim următoarele tipuri de dispnee:
1. Dispneea cu accelerarea ritmului respirator (tahipnee sau
polipnee).
Frecvenţa respiraţiei este mărită, amplitudinea micşorată,
respiraţia este superficială, dar ritmică.
Se întâlneşte în toate cazurile de reducere a suprafeţei respiratorii,
în bolile cardiace care tulbură hematoza, în anemii, stări toxiinfecţioase,
procese intraabdominale care ridică baza plămânilor şi reduc astfel
suprafaţa respiratorie (meteorism, ascită, sarcină etc.)
CLASIFICAREA TIPURILOR CLINICE DE DISPNEE
2. Dispnee cu rărirea ritmului respirator (bradipnee)
Frecvenţa respiraţiei poate să scadă la 8-10 resp/min sau chiar
mai puţin. Paralel cu scăderea frecvenţei creşte amplitudinea, iar
inspiraţiile devin profunde. Această formă de dispnee se întâlneşte în caz
de obstacole în căile respiratorii.
Bradipneea poate fi determinată de deranjarea fazei inspiratorii
sau a fazei expiratorii a respiraţiei.
a)Dispneea inspiratorie (bradipneea inspiratorie) se caracterizează
printr-o inspiraţie grea, anevoioasă, forţată, conştientă, cu participarea
activă a tuturor muşchilor accesori. Ea se întâlneşte în caz de obstacol al
căilor respiratorii superioare. Inspiraţia este însoţită de cornaj şi tiraj.
b)Dispneea expiratorie (bradipneea expiratorie) se caracterizează printr-
o inspiraţie relativ normală, urmată de o expiraţie grea, penibilă, forţată,
conştientă, zgomotoasă, însoţită adesea de un geamăt. Această formă de
dispnee apare în caz de obstacol în căile respiratorii inferioare, ca în astm
bronşic sau bronşiolită capilară (spasmul, respectiv obstrucţia
bronşiolelor), precum şi în caz de emfizem pulmonar.
CLASIFICAREA TIPURILOR CLINICE DE DISPNEE
3.Dispnee cu perturbare ritmică şi periodică a respiraţiei
Respiraţia pierde ritmul ei normal, însă modificările care
caracterizează aritmia se manifestă după o periodicitate ritmică. Ele se
datorează perturbărilor funcţionale ale centrilor respiratori.
a) Dispneea Cheyne-Stokes este formată din succesiunea ciclică a
unor perioade de respiraţie accelerată întrerupte prin scurte perioade de
apnee.
Mişcările respiratorii sunt la început superficiale şi devin apoi din
ce în ce mai ample.
Paralele cu creşterea amplitudinii, creşte şi frecvenţa mişcărilor
respiratorii până la un maxim.
Din acest moment începe să scadă, atât frecvenţa, cât şi
amplitudinea, până ce se instalează o perioadă de apnee de 5-20 secunde.
În cursul perioadei de apnee se acumulează în sânge şi ţesuturi
bioxid de carbon, care excită centrul respirator şi ciclul reîncepe. Acest
tip de dispnee se instalează în caz de îmbolnăviri însoţite de
hipertensiune intracraniană ca tumori şi hemoragii cerebrale, meningite.
CLASIFICAREA TIPURILOR CLINICE DE DISPNEE
b) Dispneea Kussmaul se caracterizează printr-o bradipnee
accentuată, cu o inspiraţie profundă şi zgomotoasă, urmată de o pauză
lungă şi apoi de o expiraţie tot aşa de lungă ca şi inspiraţia.
Frecvenţa mişcărilor respiratorii poate să scadă până la 8-10resp/min sau
chiar mai mult. Se instalează în hipertensiune intracraniană, infecţii
grave, comă diabetică, agonie.
c) Dispneea Bouchut se caracterizează prin inversarea timpului
respiraţiei normale, în sensul prelungirii inspiraţiei faţă de o expiraţie
mult scurtată.
Ciclul respirator este format dintr-o inspiraţie lungă şi forţată,
urmată de pauză respiratorie şi dintr-o expiraţie bruscă, scurtă, după care
urmează fără nici o pauză inspiraţia ciclului următor. Ciclurile de
respiraţie de tip invers se repetă în mod ritmic. Se întâlneşte în
bronhopneumopatie a copiilor.
d) Dispneea Biot se caracterizează prin mişcări respiratorii
ritmice, de amplitudine normală, dar despărţite de pauze mai lungi de
10-30 secunde. Se întâlneşte în meningite, stări comatoase, agonie.
CLASIFICAREA TIPURILOR CLINICE DE DISPNEE

4. Dispneea dezordonată
Când respiraţia nu mai prezintă nici o ritmicitate sau
periodicitate constatabilă vorbim de dispneea dezordonată.
Mişcările respiratorii au amplitudini diferite, despărţite de
intervale inegale, inspiraţia şi expiraţia pot deveni sacadate, modificările
nu se repetă la intervale determinate.
Este de origine extraexpiratorie, fiind determinată de dereglarea
gravă a centrilor respiratori prin diferite procese intracraniene (encefalite,
tumori, hemoragii cerebrale, insolaţie), toxiinfecţioase (intoxicaţie cu
alcool, cu monoxid de carbon), umorale (insuficienţă hepatică şi renală).
CLASIFICAREA TIPURILOR CLINICE DE DISPNEE
B. După condiţiile de producere, deosebim următoarele tipuri
de dispnee:
1. Dispneea de efort care indică saturaţia insuficientă a
organismului cu oxigen în timpul efortului datorită tulburării sau
încetinirii circulaţiei pulmonare.
Se întâlneşte în afecţiuni ale aparatului circulator şi ale aparatului
respirator.
2. Dispneea de decubit apare în poziţie culcat motiv pentru care
bolnavul caută o poziţie şezând.
Se instalează în insuficienţă circulatorie pulmonară de origine
cardiacă.
3. Dispneea de repaus este permanentă.
Se instalează datorită unui obstacol în căile respiratorii sau în
insuficienţă circulatorie.
CLASIFICAREA TIPURILOR CLINICE DE DISPNEE

C. După modul de apariţie şi după orarul dispneei, deosebim

următoarele tipuri de dispnee:

1. Dispnee paroxistică, apare în accese repetate atât ziua cât şi

noaptea.
Se întâlneşte în astm bronşic, insuficienţă cardiacă stângă, edem
pulmonar.

2. Dispneea accidentală, apare neaşteptat, traducând o tulburare

acută de hematoză în cursul unor procese patologice acute ale plămânilor
sau ale căilor respiratorii: bronhopneumopatie, pneumonie, infarct
pulmonar, pneumotorax, corpi străini intralaringieni, laringită subgrotică.
TUSEA

Tusea este un act reflex ce permite eliminarea de material

particular sau secreţii excesive din arborele traheobronşic.
Tusea constă într-o expiraţie explozivă care, prin viteza mare a
aerului expirat, permite antrenarea materialelor existente în arborele
traheobronşic, cu eliminarea lor pe cale orală.
Tusea nu face parte din actul respirator normal şi deci, nu poate fi
decât patologică.
Tusea fiziologică apare atunci când reflexul de apărare este
accidental, nerepetitiv, se instalează la o persoană sănătoasă, fiind indusă
de un stimul extern evident.
Tusea poate fi uneori singurul simptom sau simptomul dominant
a unor boli bronhopulmonare grave.
Tusea ca reflex de apărare reprezintă eliminarea forţată a unor
secreţii excesive cantitativ, care depăşesc capacitatea de eliminare prin
mişcarea cililor vibratili sau a unor materiale particulare ajunse în căile
respiratorii.
TUSEA
Din punct de vedere a secvenţei respiratorii, actul tusei comportă
trei faze distincte succesive:
1. Faza inspiratorie, care constă dintr-o inspiraţie bruscă, de
amplitudine variabilă.
2. Faza compresivă, în care apare o contracţie puternică a
musculaturii expriatorii toracice şi abdominale, închiderea glotei şi
relaxarea diafragmului;
3. Faza expulzivă, determinată de deschiderea bruscă a glotei cu
decompresia toracică, aerul ieşind din căile respiratorii cu mare viteză.
În cursul tusei, comunicarea nasofaringelui cu orofaringele este
întreruptă de ridicarea vălului palatin, eliminarea aerului pulmonar şi a
materialului conţinut făcându-se pe gură.
Cantitatea de aer expulzat în timpul tusei este mai mică decât
capacitatea vitală.
CLASIFICAREA TIPURILOR CLINICE DE TUSE

1. După rezultatul tusei, deosebim următoarele tipuri:

a) Tusea productivă (umedă), care este urmată de eliminarea unei
cantităţi de spută al cărei aspect are valoare diagnostică.
b) Tusea seacă (iritativă), fără producţie de spută, care denotă
iritaţia unor zone extrabronşice (pleură, organe abdominale) sau bronşice
(fazele iniţiale ale inflamaţiei pulmonare).
2. După momentul sau circumstanţele de apariţie, deosebim
următoarele tipuri:
a) Tusea matinală, care apare dimineaţa, la schimbarea poziţiei,
prin mobilizarea secreţiilor acumulate în timpul nopţii în poziţie
clinostatică.
b) Tusea poziţională, se instalează la schimbările de poziţie.
c) Tusea de efort şi cea nocturnă, se instalează la bolnavii cu
insuficienţă cardiacă stângă fiind echivalenţele tipurilor similare de
dispnee.
d) Tusea vesperală (de seară), apare concomitent cu ascensiunea
termică.
CLASIFICAREA TIPURILOR CLINICE DE TUSE

3. După caracterul accesului de tuse, deosebim următoarele

tipuri:
a) Tusea surdă, este o variantă de tuse în care faza compresivă
este ineficientă fie prin lipsa forţei musculare, fie prin suferinţa laringelui
care nu permite închiderea eficientă a glotei.
b) Tusea bitonală, se instalează în pareza laringelui inferior stâng
(nervului recurent).
c) Tusea lătrătoare, se instalează în deformările traheei prin
compresii mediastinale.
d) Tusea cavernoasă, cu timbru metalic, întâlnită în prezenţa
unor caverne mari în TBC.
e) Tusea convulsivă (măgărească), caracterizată prin accese de
tuse compuse dintr-o inspiraţie profundă, zgomotoasă, şuierătoare,
urmată de sacade repetate de tuse, încheindu-se printr-o nouă inspiraţie
zgomotoasă datorată unui spasm glotic coexistent.
EXPECTORAŢIA
Expectoraţia (sputa) reprezintă eliminarea pe cale orală a
secreţiilor patologice din arborele bronşic prin actul tusei.
Sputa este formată din secreţia, transsudaţia şi exudaţia
patologică a mucoaselor bronhopulmonare, din deshuamaţia epiteliilor
pulmonare şi a căilor aeriene, din produsele rezultate din descompunerea
ţesutului pulmonar şi din substanţe străine inhalate. În timpul evacuării
prin faringe şi gură se mai adaugă saliva, secreţia nazală şi faringiană.
Recoltarea sputei se face pentru:
1. Îngrijirea specifică a bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului
respirator.
2. Examenul chimic al sputei. Se face pentru determinarea pH-
ul sputei (normal între 4 şi 8) şi dozarea unor compuşi specifici.
3. Examenul microscopic şi bacteriologic. Se face pentru a
determina celularitatea, flora microbiană, fungii şi paraziţii. Recoltarea
sputei pentru examenul bacteriologic se face în cutii Petri sterile.
EXPECTORAŢIA
4. Examenul cantitativ şi macroscopic de laborator
Adunarea sputei pentru determinări cantitative şi macroscopice se
face timp de 24 de ore, utilizând vase de sticlă gradate, acoperite cu un
capac metalic.
Examenul macroscopic şi cantitativ al sputei se face pentru a
determina cantitatea, aspectul, culoarea şi mirosul.
 Cantitatea – depinde de intensitatea şi de întinderea proceselor
patologice de la nivelul căilor respiratorii. Variază între 50-1000 ml în 24
de ore.
 Culoarea – este foarte variată şi de multe ori patognomonică
pentru alte îmbolnăviri: sputa mucoasă este albă sau alb-cenuşie; sputa
muco-purulentă are o culoare galben-verzuie; sputa seromucopurulentă
este roşie cărămizie în pneumonie, brună în gangrena pulmonară, brună
închisă în infarctul pulmonar.
 Mirosul – sputa nu are în general nici un miros, totuşi în unele
afecţiuni ea prezintă un miros fetid, cum ar fi în dilataţia bronşică,
cavernele TBC. În supuraţii pulmonare are mirosul paiului umed.
EXPECTORAŢIA

 Aspectul – depinde de constistenţa, aeraţia, transparenţa şi

vâscozitatea sputei.
a) Sputa mucoasă, formată dintr-un lichid vâscos, aderent, bine
aerat, de culoare albă-cenuşie, mai mult sau mai puţin transparentă.
Se întâlneşte în inflamaţiile bronhiilor, astm bronşic.
b) Sputa purulentă, are o consistenţă cremoasă sau lichidă, de
culoare gălbui-verzuie destul de omogenă.
Se întâlneşte în supuraţiile pulmonare.
c) Sputa seroasă, este formată dintr-un lichid transparent, uşor
rozat, acoperit cu un strat gros de spumă.
Se întâlneşte în edemul pulmonar.
d) Sputa pseudomembranoasă, este formată dintr-un exudat cu
foarte multe fibrină, care apare sub formă de membrane albe.
Se întâlneşte în chistul hidatic pulmonar sau hepatic.
EXPECTORAŢIA

e) Hemoptizia, este formată din sânge expectorat, bine aerat, cu

multe bule de aer, care la suprafaţă este acoperit cu un strat gros de
spumă.
Se întâlneşte în TBC pulmonar, cancer pulmonar.
f) Sputa mucopurulentă, este formată din mucus amestecat cu
puroi, cu o coloraţie alb-gălbuie sau verzuie.
Se întâlneşte în procese infecţioase ale aparatului respirator.
g) Sputa seromucopurulentă, rezultă din amestecarea puroiului
şi a mucusului într-o masă seroasă.
Se întâlneşte în procese infecţioase ale aparatului respirator.
h) Sputa sanguinolentă, este o spută mucoasă, purulentă sau
seroasă, la care s-a amestecat şi sânge, având o culoare cărămizie
(pneumonie) sau rozată gelatinoasă (cancer pulmonar) sau brună
(gangrenă pulmonară).