Sunteți pe pagina 1din 11

 La fel ca în țările vecine, în anul 1989 majoritatea

populației din România nu era mulțumită de regimul


comunist. Politica economică și de dezvoltare a
lui Ceaușescu (inclusiv proiecte de construcții
grandomane și un regim de austeritate menit să
permită României să-și plătească întreaga datorie
externă) era considerată responsabilă pentru penuria
extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților
economice, poliția secretă, Securitatea, era
omniprezentă, făcând din România un stat polițienesc
 Nicolae Ceaușescu (n. 26
ianuarie 1918,[1][2][3][4][5] Scornicești, România[2] – d. 25
decembrie 1989,[1][3][4][5]Târgoviște, România) a fost un politician
român, secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de
stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la căderea
regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989.
 La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN [6] semnat de Ion
Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25
decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost
judecați de acest tribunal în cadrul unui proces sumar,
condamnați la moarte și executați la câteva minute după
pronunțarea sentinței.
 În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui Ceaușescu”.
 În dimineața zilei de 18 decembrie, centrul Timișoarei era
păzit de soldați și agenți de Securitate în haine civile.
Primarul Moț a cerut o adunare a partidului la Universitate,
cu scopul de a condamna „vandalismul” zilelor precedente.
De asemenea a decretat legea marțială[necesită citare],
interzicând populației să circule în grupuri mai mari de
două persoane. Sfidând interdicțiile, un grup de 30 de
tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au
fluturat drapele tricolore din care tăiaseră stema
comunistă. Așteptându-se să se tragă în ei, au început să
cânte „Deșteaptă-te, române!”, un vechi cântec
patriotic care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras
asupra lor, unii dintre ei au murit, alții au fost răniți grav, în
timp ce unii au avut norocul să scape.
 La 21 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici
din Oltenia au sosit la Timișoara. Regimul a încercat să-i
folosească la înăbușirea protestului, dar până la urmă aceștia s-au
alăturat timișorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul
făbricii noastre și un oficial al Partidului ne-au strâns în curte,
ne-au dat bâte din lemn și ne-au spus că huliganii și ungurii
devastează Timișoara și că este de datoria noastră se mergem
acolo și să ajutăm la înăbușirea demonstrațiilor. Dar acum mi-
am dat seama că nu este adevărat.”[necesită citare] În aceeași zi, la
propunerea lui Ioan Lorin Fortuna se înființează Frontul
Democratic Român ca organizație politică menită ,,a realiza un
dialog cu guvernul, în scopul democratizării țării”[3]
 Treptat situația iese de sub controlul autorităților. Mai mulți
militari încep să fraternizeze cu demonstranții. La sfârșitul zilei,
Timișoara este declarată oraș liber de către demonstranți.
 Aflat în Iran într-o vizită de stat, Ceauşescu a revenit de urgenţă
în Ţară. Crezându-se în faţa unui scenariu asemănător aceluia
din vara anului 1968, el a încercat să restabilească ordinea prin
invocarea unui „complot al forţelor imperialiste”. În seara zilei de
20 decembrie, Ceauşescu a ţinut o cuvântare televizată în care a
califi cat revolta de la Timişoara drept o acţiune concertată a
unor „elemente huliganice”, sugerând că în spatele evenimentelor
s-ar afl a „iredentismul maghiar”. A doua zi, prost sfătuit de
apropiaţii săi, a convocat un miting în Bucureşti, pregătindu-se,
probabil, să reia, într-o formă extinsă, cuvântarea din seara
precedentă. Ceauşescu nu a mai apucat să-şi termine discursul.
În locul uralelor obişnuite, din piaţă s-au auzit ţipete, urmate de
debandadă. Centrul oraşului a fost ocupat, spre seară, de grupuri
de demonstranţi anticomunişti. Represiunea a fost sălbatică.
Armata şi Securitatea, chemate să instaureze ordinea, au folosit
muniţie de război, făcând numeroase victime.
 Incapabil să conştientizeze gravitatea situaţiei, Ceauşescu a
ordonat repetarea încercării de organizare a unui miting.
Rezultatul avea să fi e catastrofal. Primul semnal de alarmă l-a
constituit refuzul ministrului Apărării, Vasile Milea, de a mai
folosi Armata împotriva demonstranţilor. În circumstanţe
neelucidate până astăzi, generalul Milea s-a sinucis. Ceauşescu
a încercat să predea comanda trupelor şi funcţia de ministru
generalului Victor Stănculescu. Accidentat, mai mult decât
oportun, Stănculescu nu a mai apărut în Bucureşti până la
căderea lui Ceauşescu. Lipsită de comandant, demoralizată de
folosirea sa ca forţă de represiune, Armata s-a retras din
dispozitiv în cursul aceleiaşi zile.
 În zilele de 21-22 decembrie, şi chiar mai târziu, au avut
loc confruntări armate şi demonstraţii populare şi la Arad,
Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca ş.a., soldate cu numeroase
victime. Tot acum şi-au reluat activitatea partidele politice
interzise de regimul comunist, altele fi ind create chiar în
focul evenimentelor. Astfel a fost înlăturat monopolul
politic al unui singur partid şi se deschidea drumul către
pluripartitism, spre revenirea la tradiţiile politico-istorice
ale României interbelice.
 Începută ca o revoltă populară la Timişoara, revoluţia română a
continuat cu o lovitură de stat de tip nou, desfăşurată la Bucureşti.
Benefi ciind de suportul vechilor adversari ai lui Ceauşescu, de
sprijinul Armatei, al serviciilor secrete româneşti şi, probabil, străine,
schimbarea din România a însemnat transferul controlat al puterii cu
mijloace specifi ce revoltei populare.
Deşi, mai ales în faza bucureşteană a revoluţiei, rezistenţa regimului
a fost minimă, numărul victimelor a fost mare (aproximativ 1.100
morţi şi 3.300 răniţi), cu mult mai mare decât în alte state afl ate în
tranziţie. Chiar dacă în anii ’90 s-au lansat o serie de ipoteze cu
privire la vinovaţi, au avut loc anchete şi chiar procese, responsabilii
principali pentru victimele de după căderea lui Ceauşescu nu au fost
descoperiţi. În fapt, combinaţia subtilă între lovitură de stat şi
revoluţie a dus la binecunoscutul fenomen de disipare a răspunderii,
în care cei ce nu se puteau apăra au fost puşi la originea tuturor
relelor.
 Revolta populară începută la Timişoara la jumătatea lunii
decembrie 1989, în spatele căreia s-au diseminat grupuri şi
interese politice, a înlăturat regimul comunist pe cale
violentă şi a redeschis drumul României către democraţie,
pluralism politic şi economie de piaţă.