Sunteți pe pagina 1din 94

Biochimie strusturală (descriptivă)

• Tema:

Importanța biochimiei
pentru disciplinele
medicale.
Bioelemente și
biomolecule.
Grupele funcționale și
tipuri de legături chimice
specifice biomoleculelor.
Obiectivele:

Introducere în biochimie. Importanța biochimiei pentru disciplinele medicale. Biochimia


structurală (descriptivă) și sarcinile ei.
Bioelementele organogene și minerale. Conținutul și caracteristica generală a principalelor
bioelemente care alcătuiesc organismul uman. Noțiuni de biomolecule.
Noțiuni de grupă funcțională. Tipuri de grupe funcționale specifice biomoleculelor.
Caracteristica lor generală.

Tipuri de legături chimice specifice biomoleculelor. Caracteristica lor generală.


Biochimia
este ştiinţa ce studiază materia vie şi fenomenele
specifice acesteia.

- ca
termen a fost întrodus pentru prima dată in 1903 de către
Carl Newberg.

- Bios (din greacă înseamnă "viaţă").

- este ştiinţa care studiază bazele moleculare ale vieţii.

- este Ştiinţa despre structura şi transformarea substanţelor


chimice, care întră în componenţa materiei vii, procesele fizico-
chimice, care stau la baza activităţii vitale.
Deosebim biochimie:
- statică (structurală sau descriptivă) -
studiază componenţa materiei vii şi
proprietăţile compuşilor biologici separaţi.
- dinamică – studiază complexitatea
modificărilor de substanţe în organism.
- funcţională – cercetează procesele chimice
ce stau la baza diferitelor manifestări ale
vitalităţii.
Daca chimie nu e, nimic nu e !
Biochimia reprezintă ştiinţa vieţii.
Ea este importantă deoarece studiază:
-compoziţia chimică a ţesuturilor şi
lichidelor biologice în condiţii fiziologice şi
patologice,
-corelaţiile dintre modificările metabolice
ale diferitor organe, ţesuturi şi lichide
biologice;
-dinamica indicilor metabolici în diverse
stări fiziologice (îmbătrânire, efort fizic) şi
în patologii
Contribuind astfel:
- la determinarea moului sănătos de viață
- la stabilire diagnosticului clinic de
laborator;
- la monitorizarea eficacității tratmentului
- la determinarea farmacocineticii şi
farmacodinamicii preparatelor
medicamentoase;
- La dezvoltarea altor ramuri ale medicinii
ca microbiologia, virusologia şi imunologiea
ș.a.
,,În natură nu poate există nici haos,
nici dezordine, trebuie să existe o
lege fundamentală care să ţină cont
de diferenţele şi asemănările
existente între elemente.”
D. I. Mendeleev
Tabelul periodic al elementelor
Structura atomilor
Elementele chimice din
sistemul biologic
Din toate elementele chimice, din
sistemul periodic, 40-43 de elemente apar
constant în orice organism viu.
De aceea, se numesc bioelemente.

25 dintre acestea sunt elemente esențiale


pentru structura și funcționalitatea
organismului.
Corpul uman este alcatuit
în proporție de 99% din șase
elemente chimice
fundamentale și anume:
Oxigen, Carbon, Hidrogen,
Azot, Calciu si Fosfor.
Bioelementele pot fi clasate în
Organogene • Minerale
• Oxigen (O) • Sodiu( Na)
• Carbon(C) • Potasiu ( K)
• Hidrogen(H) • Magneziu(Mg)
• Azot (N) • Calciu (Ca)
• Fosfor (P) • Crom(Cr)
• Sulf (S) • Molibden (Mo)
• Mangan (Mn)
din care se formează compușii • Fier (Fe)
organici • Cupru(Cu)
• Zinc(Zn)
• Vanadiul(V)
• Iodul(I)
• Fluorul (F)
• Bromul (Br
• Clor(Cl)
Organismul uman
este alcătuit la 99,85% din doar 11 bioelememte le
vedem raportate la masa uscată/umedă
În funcţie de necesitatea şi cantitatea
elementelor din organism deosebim

Şi
Sunt necesare în cantități
mici, reprezintă 0,7% din Sunt necesare în cantităşi mari, din această
atomii organismului şi categorie fac parte:
sunt următoarele:
Nemetale Metale Nemetale Metale
Iodul(I) Crom •Carbon(C) • Sodiu( Na)
Fluorul (F) Molibden, •Azot (N) •Potasiu ( K)
Bromul (Br) Mangan, •Oxigen (O) • Magneziul(Mg)
Fier, •Hidrogen(H) •Calciu (Ca)
Cupru, •Fosfor (P) .
Zinc, •Sulf (S)
Vanadiul ş.a •Clor(Cl)
Importanța biologică a
microelementelor
Fluorul (7mg): este un component al
fluorapatitei din smalțul dentar.
Zincul (1,8mg): este component al carbanhidrazei.
Cuprul (100mg):este necesar pentru funcționarea lanțului
respirator, participă în sinteza colagenului și elastinei.
Cobaltul : se conţineVit B12 participă la producerea
globulelor roşii ale sângelui, previne anemia.
Seleniul(10mg) : sub formă de selenocisteină
este component a Glutation peroxidazei
Molibdenul (150mg): acționeaza preventiv împotriva
anemiei.
Fierul : 5 g Component al hemoglobinei, mioglobinei,
citocromilor. Este important în respirație, atât la nivel de
transport a oxigenului cât și la nivel de transport a
electronilor în procesele de oxido-reducere.
Importanța biologica a
macroelementelor
Sodiul(60g): principalul cation extracelular, controleaza
absorbția, distribuția, reținerea si eliminarea apei din
orgnism.
Clor (105g): ajuta la digestie
Calciu(1.25kg) :confera oaselor rigiditatea caracteristica,
are un rol esențial în coagularea sanguină, contracție
musculară, transmiterea impulsului nervos
Magneziu(25g) : contribuie la menținerea unui sistem
cardio- vascular sanătos şi preântâmpină atacurile de
inima.
Fosfor (700g): intervine in desfasurarea normala a
activitații muschilor
Potasiu(160g) este important în contracția musculară,
funcționarea normală a inimii, transmiterea
impulsurilor nervoase, activarea unor enzime.
Component sau funcţie al organismului Element sau compus

Constituţia dinţilor şi oaselor Ca , F , P

Transportul şi stocarea oxigenului Fe

Controlul presiunii şi coagularii Na , Cl , NO , Ca


sângelui
Contracţia musculară Ca , Mg

Respiraţia Fe , Cu

Diviziunea celulară Ca , Fe , Co

Contracţia intestinală NO , Ca

Controlul pH-ului în sange CO2 , Zn

Funcţionarea glandei tiroide I


care întră în componența
materiei vii sunt selectate
de către natură după niște
principii care nu sunt încă
bine elucidate, dar se
Organismul uman poate afirma cu
este un laborator chimic certitudine, că răspândirea
neobişnuit, deoarece
lor în mediu, nu este
este un laborator viu,
compus din toate elementul hotărâtor.
elementele minerale, sub
formă organică. Prezenţa
în exces a unora dintre
aceste elemente sau lipsa
altora se reflectă imediat
asupra sănătăţii omului.
Cantitatea dintr-un element chimic necesarar
organismului uman zilnic este:
Elementul Cantitatea Elementul Cantitatea
Na 1-2 g Cr 0,1-0,3 mg
K 0,8 g Mn 3 mg
Mg 0,3-0,4 g Fe 10 mg/femei 15-18
mg
Ca 0,6-1,2 g Co 0,1 μg
Sr 1-4 mg Ni 0,2-0,5 mg
Rb 1-3 mg Cu 1,5-2,0 mg
Al 10-100 mg Mo 0,1-0,3 mg
V 1-2 mg Sn 1-3 mg
Surse naturale
F: apa potabila fluorurata
Mn: cereale integrale, nuci, sfecla
Fe: susan, galbenus de ou, polen, nuci, grau
Co: lapte, ficat, carne
Cu: fasole uscata, mazare, prune, grau
integral
Zn: oua, lapte praf degresat, carne, ficat
Se: ceapa, rosii, brocolii
Mo: legume, cereale integrale
I: sare marina, carne de peste
Cr: drojdie de bere, ficat de vitel
Na: sare, morcovi, sfecla
Cl: sare de bucatarie, masline
Ca: alune, nuci, iaurt
P: oua, nuci, seminte
Mg: banane, capsuni, nuci, seminte
K: citrice, cartofi, banane, prune
Biomoleculele:
biomicromolecule și biomacromolecule
Clasificarea compușilor
organici
Hidrocarburi
Derivați ai hidrocarburilor

Grupele funcţionale
LEGĂTURA CHIMICĂ

Prin legătura chimică se înţeleg toate forţele dintre


atomi, molecule şi ioni, care influenţează asupra
proprietăţilor chimice ale substanţei.
Tipurile de legături
• Electrovalenţa. Legatura ionică (necivalentă) constă în atracţia electrostatică, pe
care o exercită reciproc particulele cu sarcini electrice cu semn contrar, numite ioni.

•Covalenţa, spre deosebire de electrovalenţă, este o legătură în adevăratul sens al


cuvîntului. Atomii legaţi prin covalenţă ocupă, unii faţă de alţii, poziţii fixe, ce nu pot
fi schimbate fără a modifica chimic substanţa.

Legătura metalică, deşi limitată numai la metale, interesează în mod deosebit


datorită multiplelor aplicaţii practice ale acestora. Natura ei fizică este diferită de a
celorlalte două tipuri de legături.

.
Tipurile forțelor de atracție
forţe de atracţie mult mai slabe decît legăturile chimice şi care se exercită între
molecule. Din cadrul legăturilor intermoleculare fac parte
•legătura de hidrogen,
• legătura dipol-dipol şi
• legătura van der Waals.
2. ELECTROVALENŢA (LEGĂTURA IONICĂ)
W.Kossel (1916)
Formarea legăturii ionice presupune două etape:
 formarea ionilor
 atracţia electrostatică dintre ioni.

Formarea ionilor are loc prin pierdere sau câştig de electroni:


metalele, cu un număr mic de electroni pe ultimul nivel (mai ales din grupele 1 şi
2), cedează aceşti electroni, trecând în ioni pozitivi numiţi cationi (puternic
electropozitivi) . Ex:

nemetalele –cu deficit mic de electroni, primesc electroni, trecând în ioni negativi
numiţi anioni ( puternic electronegative) – Ex:
Reacţia dintre un metal alcalin şi un halogen conduce la o combinaţie
ionică formată prin transfer de electroni de la elementul electropozitiv
(metalul alcalin) spre cel electronegativ (halogenul):

Sau în cazul clorurii de magneziu:


Interacțiune electrostatică sau
legătură ionică între
biomolecule

- NH3+ …. -ooc -
Caracteristicile legăturii ionice
 este de natură fizică şi constă din atracţia preponderent electrostatică între ioni;
 este neorientată în spaţiu atracţia electrostatică este uniformă în orice direcţie;
 este nesaturată – un ion se înconjoară cu un număr maxim de ioni de semn contrar, în
funcţie de dimensiunile lor relative. Această caracteristică a ionului poartă denumirea de
număr de coordinaţie (N.C.). Acesta depinde de raportul razelor cationului şi anionului
( r+/r ):

r+ /r N.C. Structură cristalină


1,000 / 0,0732 8 Cubică centrată intern
0,732 / 0,414 6 Octaedrică
0,4141 / 0,225 4 Tetraedrică
0,225 / 0,155 3 triunghiulară
0,155 2 Liniară
 este o legătură relativ puternică; trăinicia legăturii scade pe măsura creşterii distanţei
dintre ioni după legea lui Coulomb;
 nu există legătură ionică pură, datorită polarizaţiei mutuale a ionilor, apare un caracter
parţial covalent. Legura ionică este cazul limită a legăturii covalente polare. După Pauling,
există o relaţie între diferenţa de electronegativitate, Δx şi procentul de caracter ionic al
legăturii:
Δx 0,5 1,0 1,5 1,8 2,0 2,5 3,0 3,2
% caracterului ionic 6 22 43 55 63 79 89 92
COVALENŢA (LEGĂTURA COVALENTĂ)
Teoria electronică a covalenţei, propusă de G.N. Lewis (1916)
demonstrează că prin punere în comun de electroni, atomii tind să-şi
dobîndească configuraţii electronice stabile.
A formulat astfel regula octetului: la formarea legăturilor
chimice fiecare atom participă cu un număr de electroni astfel
încât în învelişul electronic de valenţă al fiecărui atom să se
realizeze, pe cât posibil, configuraţia stabilă de 8 electroni; în
cazul hidrogenului se realizează configuraţie de dublet (2e):
Lewis propune simbolizarea unei covalenţe, deci a legăturii de 2 electroni,
printr-o liniuţă. Aşa formule se numesc formule de structură:

Electronii puşi în comun intră în configuraţia electronică a ambilor atomi.

În cazul atomilor elementelor care-şi pun în comun doi sau trei electroni,
moleculele se leagă prin covalenţe duble sau triple:
TIPURI DE COVALENŢE
 covalenţe nepolare: se realizează între atomi identici (electronegativităţi
egale), prin participare cu un număr egal de electroni (1, 2 sau 3) pentru a forma
legături simple, duble sau triple – H2, F2, O2, N2.
 covalenţe polare: se realizează între două specii diferite de atomi
(electronegativităţi diferite), fapt ce permite deplasarea electronilor de legătură
către atomul elementului mai electronegativ – HF, HCl, H2O, NH3, CH4 etc. La
legătură fiecare atom participară cu cîte un electron.
 covalenţe donor acceptor (coordinative): se realizează între doi atomi
diferiţi, perechea de electroni provenind de la un singur atom, deci prin
participare neegală,ceea ce face ca legătura să fie polară (NH4+, H3O+, SO42,
[Ag(NH3)2]+, [Cu(H2O)4]2+.

Legătura covalentă coordinativă se formează prin punerea în comun a unei perechi


de electroni neparticipanţi din partea unui singur atom care participă la legătură
(donor) cel de-al doilea participant fiind doar beneficiarul acestei perechi de
electroni (acceptor), rezultând astfel molecule complexe:

Legătura coordinativă este deci o legătură


covalentă polară, cu deosebirea că electronii de
legătură provin de la un singur atom.
Legătura donor acceptor (coordinativă) se poate stabili între:
 molecule polare care posedă perechi de electroni neparticipanţi şi anumiţi ioni
pozitivi (H+, Ag+, Cu2+, Fe2+ etc.);
 ioni negativi bogaţi în electroni neparticipanţi la legătura chimică (HO, F, Cl)
şi unii ioni pozitivi (Al3+, Pt4+);
 atomi bogaţi în electroni (N, S, P) şi atomi de oxigen, puternic electronegativi.
Caracteristici ale covalenţei
numărul covalenţelor este egal cu numărul de electroni
puşi în comun (cuplaţi).

legăturile covalente sunt dirijate în spaţiu, formând între


ele anumite unghiuri, în funcţie de parteneri.

prin legături covalente se formează molecule.


Uneori pentru a diferenţia legăturile formate după mecanism de schimb de
cele formate după mecanism donor-acceptor, acestea din urmă se îndică în
formula de structură prin intermediul unei săgeţi îndreptate de la atomul
donor spre atomul acceptor al perechii de electroni:
Hibridizarea este redistribuirea orbitalilor de
diferită formă şi energie ai unui atom cu formarea
orbitalilor echivalenţi (după formă şi energie) – a
orbitalilor hibrizi:
Deci, înainte de formarea legăturii, orbitalii atomici ai beriliului se hibridizează. La
hibridizare participă un orbital de tip s şi un orbital de tip p şi rezultă doi orbitali hibrizi
de tip sp:

Orbitalii hibrizi de aranjează în aşa mod încît unghiul dintre legăturile Be – Cl formate
este de 180:

Ca rezultat molecula primeşte o configuraţie geometrică liniară:


Relaţia tipul de hibridizare – formă spaţială
Unghiul
Tipul de
Forma geometrică dintre Exemple
hibridizare
legături
sp liniară 180o BeCl2
sp2 planară - triunghiulară 120o BCl3
sp3 tetraedrică 109,5o CH4
piramidă patrulateră 90o
sp3d PCl5
bipiramidă triunghiulară 90o; 120o
piramidă pentagonală 90o; 72o
sp3d2 SF6
octaedrică 90o
piramidă hexagonală 90o; 72o
sp3d3 IF7
bipiramidă pentagonală 90o; 72o
Tipuri de legături covalente
Legãturile σ sunt legãturi simple la care pot să participe:
orbitali atomici s (OA s - OA s), legătura din molecula de H – H:

orbitali de tip p (OA p – OA p), legătura din molecula halogenilor X – X:

orbitali de tip s şi p (OA s – OA p) în molecula hidracizilor H-X:

orbitali de tip p şi d (OA p – OA d, suprapunere printr-un singur lob) în unele


halogenuri ale metalelor tranzitionale:
Legãturile π se întâlnesc în legãturi duble sau triple, după cum atomii sunt legaţi
de două sau trei perechi de electroni, se formează din orbitali atomici de tip p, d, f,
care se suprapun concomitent prin câte 2 lobi, într-un plan perpendicular pe planul
legãturilor σ:

Aceste legături sunt rigide, împiedicã rotirea atomilor în jurul axei


nucleare a legăturilor σ şi sunt mai slabe decât legãturile σ.
Proprietăţile covalenţei şi a substanţelor cu
legătură covalentă

 este rigidă, deoarece atomii legaţi covalent ocupă poziţii


fixe;
 este orientată în spaţiu;
 este saturată, neputîndu-se forma în număr nelimitat;
 este puternică;
 se polarizează (datorită diferenţelor de dimensiuni şi
electronegativităţii). Polaritatea creşte odată cu creşterea
diferenţei dintre electronegativităţile atomilor.
 Substanţele covalente (moleculare) se prezintă în toate cele
trei stări de agregare. Multe din ele sunt gaze sau lichide
uşor volatile. În general au puncte de topire și de fierbere
mai mici decît ale substanțelor ionice (excepție - diamantul,
grafitul).

 Solubilitatea lor este determinată de natura legăturii. Astfel,


substanţele polare se dizolvă în solvenţi polari (ex. apă), iar
substanţele nepolare se dizolvă în solvenţi nepolari (ex.
uleiul se dizolvă în benzină şi nu în apă).

 Soluţiile substanţelor polare conduc curentul electric (sunt


electroliţi), cele ale substanţelor nepolare fiind rău-
conducătoare de electricitate (neelectroliţi).
Lungimea legăturii care este egală cu distanţa
interatomică (internucleară) şi depinde de multiplicitatea
legăturii. Cu cît este mai mare multiplicitatea, cu atît
interpătrunderea orbitalilor atomici este mai mare şi,
respectiv, lungimea legăturii este mai mică:
Energia E0, necesară pentru a rupe legătura dintre atomi şi ai
îndepărta unul de altul la distanţa la care ei nu mai
interacţionează, se numeşte energie de legătură. Pentru
moleculele biatomice, energia de legătură se determină ca
energia de disociere a moleculei în atomi şi poate fi
determinată experimental.

De exemplu, în molecula de hidrogen energia de legătură este


egală cu energia degajată în rezultatul formării moleculei H2
din doi atomi de hidrogen:
H + H  H2 + 432 kJ
Aceeaşi energie se consumă pentru a rupe legătura dintre
atomi în molecula de hidrogen:
H2  H + H – 432 kJ
Cu cît este mai mare energia de legătură,
cu atît legătura este mai trainică.
Legătura:
-trainică: energia >500 kJ/mol (de exemplu, 942 kJ/mol pentru N2),
- slabă – energia< 100 kJ/mol
-interacţiune intermoleculară energie<15 kJ/mol, se spune,

Trăinicia legăturii de obicei se micşorează odată cu creşterea lungimii ei.

Legătura Energia, kJ/mol Legătura Energia, kJ/mol


С-С 343 С-О 351
С=С 615 С=О 711
С≡С 812 С≡O 1096
INTERACŢIUNI INTERMOLECULARE

Forțe van der Waals


Baza forţelor van der Waals o alcătuesc forţele de atracţie electrostatică
dintre electronii şi nucleele unei molecule cu nucleele şi electronii altei
molecule. La o anumită distanţă dintre molecule forţele de atracţie şi
respingere se echilibrează reciproc, formînd un sistem stabil.
Interacţiuni dipol dipol

• Dipol dipol Dipol dipol indus


Legătura de hidrogen
Proprietăţile unor lichide: ex(H2O)n, pot fi explicate doar daccă acceptăm că
moleculele lor sunt asociate, prin forţe slabe.
Moleculele asociate conţin hidrogen, legat de un element puternic
electronegativ (ex.O, N). Legătura se face prin atomul de hidrogen, de unde
provine şi denumirea legăturii – legătură de hidrogen,
Apa
Structura apei
• Reprezintă o
Hidrură de
oxigen -H2O,
formată din doi
atomi de
hidrogen și un
atom de oxigen,
uniţi prin
legături
covalente .
Structura apei
• unghiul dintre cele
două covalențe
este de 104,5 o iar
distanța O-H -
0,965 Ắ.
În molecula de
apă atomul de O
este puternic
electronegativ Cu formarea legăturilor H-
O polare în care atomii de
şi atrage hidrogen au o sarcină
electronii de la pozitivă și atomul de oxigen
LEGĂTURA DE HIDROGEN
• - se formeză între
moleculele de H2O
învecinate dipolare.
• Molecula de H2O este
dipolară, datorită
distribuţiei inegale a
electronilor între atomi.
• Fiecare moleculă de apă
poate participa la formarea a
maximum 4 legături de
Hidrogen.
• Legătura de H este mai
slabă de 20 de ori, decât o
legătură covalentă.
• Leg de H se formează şi se
rupe cu o frecvenţă mare –
APA

Lichid

GHEAŢĂ LICHID

În gheaţă fiecare moleculă de În lichid fiecare moleculă de


apă apă formează aproximativ
formează 4 leg. H stabile. 3.4 leg. de H, care constant se
rup şi se reformează
Proprietăţile fizice ale
apei
Sunt un reziultat al prezenţei
legăturilor de H care îi conferă apei • căldura specifică mare,(caldura
starea lichidă pe un interval mare de necesară pentru a ridica un gr. deH2O
temperatură (0o – 100oC), totodată și uncu un grad )
rol unic în desfășurarea proceselor • punct de topire și de fierbere
biochimice din celulele vii: înalt;
• căldura de vaporizare și
conductabilitatea termică
crescută;
• tensiunea superficială mare

• constanta dielectrică foarte


mare.....

APA
Solvent Universal
Apa- Solvent al vieții
• O Soluție conține :
- Solut
▫ solvent
• Solutul poate fi:
• Hidrofil:
- Compușii ionici
se dizolvă în apă
▫ Moleculele polare
sunt în general
soluble în apă
• Hidrofob
▫ Compușii nenpolari
Majoritatea reacțiilor biocimice se
deșfășoară în soluții apoase

• Două proprietăți ale acestor


soluții sunt:
▫ 1. Concentrația

▫ 2. pH
Ionizarea apei
OH-
H+

H2O

H+

H3O+
Produsul ionic al apei
H2O + H2O OH- + H3O +
(H+)
[OH-] [H3O+ ]
Constanta
= Kc = = 1.8 x 10-16 M
de disociere
[H2O]2
Produsul
= Kw = [H3O+ ] [OH-] = 10-14
ionic al apei
Mol2/L2
sau Kw = [H+ ] [OH-] = 10-7
Mol/L
•produsul ionic al apei depinde numai de temperatură.

• produsul ionic al apei este același (nu se modifică)


în soluții neutre, acide sau bazice.
În funcţie de concetraţiile ionilor de hidroniu
dintr-o soluţie, ele se împart în:

• soluţii bazice, unde:

•soluţii neutre,
unde:

•solutii acide,
unde:
Scara pH:

Sînge
(7,35 à
ACID 7,45) ALCALIN
7
0 1 2 3 4 5 6 8 9 10 11 12 13 14

Apă
În soluţiile acide pH < 7 distilată În soluţiile alcaline pH > 7

În soluţiile neutre pH = 7

Aşa dar reţinem că aciditatea unei soluţii creşte atunci când pH-ul scade, iar
alcalinitatea creşte când pH-ul creşte.
1023
Echilibrul acido-bazic

•Menținerea valorilor constant e a pH-ului are o mare


importanță pentru sistemele vii,
•Viața fiind posibilă numai în anumite limite de pH;
• pH-ul sângelui de exemplu are valoarea de 7.35 – 7,45.
•Aceasta se datorează faptului că enzimele își desfășoară
activitatea în anumite limite de pH
Valoarea pH-ului
Menținerea
constantă a pH-ului se
realizează pe mai
multe căi, un rol
important revenind
sistemelor tampon.
Noţiune de Acid şi Bază
• Bröensted şi Lowry
▫ Acid : donor de protoni HA H+ + A-
▫ Baza : acceptor de protoni HA + H2O H3O+ + A-

• Cele două reacții se implică reciproc;


• acidul cedând un proton se transformă în bază
conjugată ;
• baza, acceptând un proton de la acid, se
transformă în acid conjugat:
Acizii tari disociază Acizii slabi nu
complet în H2O disociază complet
(H+ .............. Cl-). în H2O.
Cuplurile acido/bazice
• HA + H2O → A─ + H3O+
• Acid apă bază ion conjugat
• hidroniu
• B + H2O → BH+ HO─
Bază apă acid ion conjugat
hidroxid

se aduna echilibrele
Acid1 + Baza2 Baza1+ Acid2
Noțiune de pH
În locul concentraţiilor ionilor H+ este mult
mai comod de folosit logaritmul zecimal cu
semn schimbat numit indice de hidrogen sau

 
pH.

pH   log H

pH = -log [H3O+].
Sistemele tampon
• Soluțiile formate dintr-un acid slab și sarea lui
cu o bază puternică,
• sau dintr-o bază slabă și sarea acesteia cu un
acid puternic,

au rolul de a se opune variațiilor mari de pH la


adaosul de acizi sau baze în cantități limitate
Sisitemele tampon se caracterizează
prin doi parametri:

• pH –ul pe care-l menține constant un sistem


tampon (pH optim);
• capacitatea de tamponare a
sistemului tampon (intervalul în care intervine)
pH-ul optim
• pe care-l menține constant un sistem tampon este egal
cu valoarea pKa a acidului slab din sistemul tampon
respectiv.
• pKa este constanta relativă de aciditate și se deduce
din:
• Dacă
• valoarea

• Din care reese că


Relația dintre pH and pKa
se exprimă prinecuația Henderson – Hasselbalch )

pH = pKa dacă:

Concentrația molară de acid este egală cu cea a A -= HA


bazei conjugate .

Ex: [H2PO4-] = [HPO42-]


pH = pKa = 6.8
Fiecare sistem tampon se
caracterizează prin pKa
Capacitatea de tamponare pKa±1
Capacitatea de tamponare a sistemelor tampon depinde de
concentrațiile molare efective ale acidului și bazei conjugate
din sistemul tampon respectiv. Cu mărirea concentrației
componentelor sistemelor tampon se mărește capacitatea
de tamponare.
Sisteme tampon din organismul
uman sunt:
Sistemul bicarbonat (53%)
H2CO3/NaHCO3 - extracelular, plasmă
• Sistemul proteic (7%)
Proteină/Proteinat de Na - extracelular, plasmă
• Sistemul fosfat (5%)
NaH2PO4/Na2HPO4- extracelular, plasmă
KH2PO4/K2HPO4 - intracelular
• Sistemul hemoglobinic (35%)
Deoxi-Hb/Oxi-Hb- intracelular, eritocite
Sistemul tampon al bicarbonatului
- cel mai important
•Principala sursă de acizi metabolici a organismului o reprezintă CO2,
în condiţii metabolice normale13 moli de CO2 se produce pe zi
(aproximativ 0,5- 1kg),, care,.
• CO2 reacţionează cu H2O producând acid carbonic, reacţia este
accelerată de anhidraza carbonică.
Acidul carbonic obţinut este un acid slab care disociază parţial în H+ şi
HCO
CO2 + H2O H2CO3 H+ + HCO3- pKa = 6.1
(acid) (hydrated (bicarbonate
CO2) base)
Sistemul tampon- bicarbonat
Format dintr-un acid slab (acid carbonic) şi de sare sa
(bicarbonat de sodium)

Componeta acidă H2CO3 H+ + HCO3-


Acide Ion de Ion de
carbonic hidrogen bicarbonat

Componenta bazică NaHCO3 Na+ + HCO3-


Bicarbonat de Ion de Ion de
sodium sodiu bicarbonat
m
La concentrații mari de [H+] - pHmic reacția
decurge spre stânga cu formare de CO2, care se
eliminarea grație ventilaţia pulmonare

CO2 + H2O H2CO3 HCO3- + H+

La concentrații mici de [H+] – pH mare


reacția decurge spre dreapta cu formare
de HCO3-, care se eliminarea grație
ventilaţia pulmonare

CO2 + H2O H2CO3 HCO3- + H+


Mecanisme de acțiune a sistemelor tampon bicarbonat

H2CO3 H+ + HCO3- pKa = 6.1


(acid carbonic) (bicarbonat)
Dacă se produce acid lactic:
CH3-CH(OH)-COOH H+ + CH3-CH(OH)-COO-
HCO3- + H+ H2CO3

Dacă se produce bază,ca NH3 din degradarea proteinelor


NH3 + H+ NH4
H2CO3 H+ + HCO3-
.
Mecanisme de acțiune a
sistemelor tampon proteice
pKa ~ 6
H2PO4- HPO42- + H+
O
(acid) (base)
O P OH
[HPO42-] [H+] OH
Ka = = 1.51 x 10-7 M
[H2PO4-]

[0.001 M] [H+]
= 1.51 x 10-7 M
[0.003 M]

[H+] = [(1.51 x 10-7 M)*(0.003 M)]/(0.001 M) = 4.53 x 10

pH = -log [H+] = -log(4.53 x 10-7) = 6.34


[HPO42-] [H+]
K=
[H2PO4-]

K = 1.51 x 10-7 M

pK = - log (K) = 6.8

6.8
O
H2PO4- HPO42- + H+
O P OH
(acid) (base)
OH

Phosphate buffers act in the cytoplasm of cells,


keeping the pH inside a cell near 7.