STRUCTURA

CALCULATORULUI
Elaborat:Panciuc Daniel
Țepordei Ion
 DEFINIȚIE
Termenul computer personal numit și calculator personal (în engleză: personal computer sau PC, pronunțat /pi si/,
v. AFI) desemnează un anumit gen de computer, relativ mic ca dimensiuni și performanță, pentru uz personal. Se
face deosebirea între următoarele semnificații posibile:

• „Home computer” - prima generație de computere de uz personal, tradus „calculator pentru acasă”,
nestandardizate, azi învechite, au fost fabricate de diverse companii în diverse modele
• „IBM PC” (PC-urile inițiale) - computere azi învechite de la compania IBM, model "IBM PC", cu microprocesor
de tip Intel 8088 (un Intel 8086 cu magistrala de date pe 8 biți) sau o versiune ulterioară, construite după
arhitectura IA-32 (Intel Architecture 32 bit) numită și x86, cu procesor Intel 80386 pe 32 bit; inițial au fost
concepute pentru un singur utilizator. În 2005 compania americană IBM a vândut divizia de PC-uri companiei
Lenovo din Beijing, China, și de atunci nu mai fabrică calculatoare personale.
• „PC” propriu-zis - acestea sunt calculatoare actuale dar compatibile cu vechile specificații "IBM PC". Se
fabrică în prezent de multe companii (dar nu și de IBM). Au în general multe forme constructive. Drept sistem de
operare utilizează Microsoft Windows sau o distribuție de Unix.
• „Calculator personal” - un termen generic pentru toate computerele de capacitate, performanță și
dimensiuni relativ mici, destinate uzului individual, indiferent dacă e vorba de „PC”-uri propriu-zise sau nu, deci
indiferent dacă sunt sau nu compatibile cu "IBM PC"-ul de mai sus. Termenul acoperă o multitudine de tipuri de
calculatoare electronice, care se deosebesc între ele atât ca principii arhitecturale, dimensiuni, formă fizică sau
greutate, cât și ca sistem de operare, software de aplicație, funcționalitate și mod de utilizare.
 CARACTERISTICI
• Încă din anii 1980 majoritatea calculatoarelor mici sunt PC-uri, deci compatibile din punct de vedere hardware cu PC-
urile inițiale ale firmei IBM care se numeau IBM PC. Ele folosesc procesoare fabricate de firmele AMD sau Intel, desigur
însă mult mai rapide decât cele folosite inițial de IBM.

• O caracteristică distinctivă este modularitatea PC-urilor: chiar fără a fi specialiști, utilizatorii pot modifica, extinde sau
schimba cipurile de memorie, placa de bază, plăcile de extensie, discurile dure și chiar și sistemul de operare.

• Din punctul de vedere al hardwareului există multe modele și tipuri constructive de PC-uri. Printre modelele constructive
actuale de succes (în 2011) se numără de exemplu cele de tip „PC tabletă” (din engleză de la Tablet PC) - v. și articolul
Calculator tabletă.

• Numărul de PC-uri aflate în uz în lume a depășit pragul de 1 miliard în iunie 2008.

• Prin contrast, există și computere personale mici, portabile, care nu sunt PC-uri (au o altă arhitectură decât
calculatoarele personale de tip PC). În ziua de azi ele sunt fabricate de ex. de către companiile Apple (familia de
calculatoare Macintosh), Hewlett-Packard, RIM, SGI, divizia Sun Microsystems a companiei Oracle și altele. De
asemenea, strict vorbind, nici aparatele „inteligente” de tip smartphone și nici unele computere tabletă ca de ex. iPad,
nu sunt PC-uri, deși aparțin marelui domeniu de calculatoare personale.
 STRUCTURA

1.Monitor
2.Placă de bază
3.Microprocesor,configuratie X86 sau X64,produs de INTEL
sau AMD
4.Memorie cu acces aleatoriu,tip DDR3(model nou,cele
mai vechi fiind: DDR2,DDR1,SDRAM...) (RAM)
5.Plăci de extensie(a.Video si/sau Tuner TV,Captura video
CCTV; b.Audio 5.1; c.Retea pe soclu tip PCI)
6.Sursa de alimentare (in comutatie)-Asigura tensiuni
stabilizate de 3,3V;5V;12Vcc,in principal si altele adiacente.
7.Unitate de citire/scriere disc optic,tip DVD sau BD
8.Hard Disk, poate fi de tip HDD sau SHD
9.Tastatură
10.Maus
 MONITOR
• Monitorul este un periferic de ieșire pentru afișare grafică luminoasă de date și imagini, folosit uzual în instalații de
telecomunicație și în tehnica prelucrării datelor. Datele sunt reprezentate prin caractere și simboluri. Din punct
de vedere constructiv, monitoarele erau la origine televizoare fără partea de recepție a semnalelor TV.

• Se folosește în circuitele închise de televiziune, de exemplu pe aeroport,aeroporturi (pentru a supraveghea

diverse zone de la depărtare), și de aceea nu are nevoie să recepteze sau să prelucreze semnale din rețeaua
de TV. În asemenea cazuri semnalele video vin prin fir direct de la camerele de luat vederi din cadrul unui circuit
închis.
• Tot monitor se numesc și unele difuzoare de supraveghere și control suplimentare.
• Cu timpul, prin extensie, monitor (numit și ecran, display, iar uneori și aparat video) a fost numit și echipamentul
periferic al calculatorului cu ajutorul căruia se afișează informațiile și se realizează complementar cu tastatura
comanda și/sau comunicarea între utilizator și calculator. În acest caz monitorul este considerat o interfață
grafică a utilizatorului, Graphic User Interface sau GUI).
Primele monitoare puteau afișa doar informația de tip text și doar în 2 culori (verde, roșu sau galben pe fond
negru, precum și negru pe fond gri sau alb), spre deosebire de cele actuale care pot afișa imagini mișcătoare cu
miliarde de tonuri de culori.
• Inițial, dimensiunile diagonale ale tuburilor folosite erau mici: 8, 9, 10, 12, 14, 15 țoli. În prezent, valorile uzuale ale
monitoarelor de tip CRT (cu tub electronic) sunt de 15, 17, 19, 20, 21, 22, 24 sau și 27 de țoli.
• Mărimea suprafațială a unui ecran este determinată frecvent de distanța dintre două colțuri opuse ale
acestuia. Este însă o problemă, că metoda de măsurare nu face deosebire între formele geometrice exacte ale
monitoarelor cu mărimi de diagonală identice, în sensul că suprafața determinată de o diagonală scade (în
raport cu cele pătrate), cu cât ecranele devin mai dreptunghiulare. Spre exemplu, un monitor 4:3 21" are o
suprafață de ~211 țoli pătrați, în timp ce unul 16:9 21" are o suprafață de numai ~188 țoli pătrați.
Această metodă de măsurare, relativ imprecisă, datează din vremea primelor versiuni ale televizorului CRT când
tuburile rotunde erau în frecventă utilizare. Acestea aveau o singură dimensiune care descria mărimea ecranului.
Când tuburile rotunde erau folosite pentru a afișa imagini dreptunghiulare, mărimea diagonalei era echivalentă
cu diametrul tubului.
Există multe tehnologii hardware pentru afișarea informațiilor generate de computer:
Ecran cu cristale lichide (Liquid Cristal Diode, LCD). Ecranele de tip Thin Film Transistor, TFT sunt cele mai raspândite
pentru computerele noi.
LCD pasiv produce contrast slab, timp de raspuns înalt și alte defecte de imagine. A fost folosit în majoritatea
calculatoarelor portabile până în mijlocul anilor `90.
LCD TFT redă imaginea cu o calitate mult mai bună. Aproape toate LCD-urile moderne sunt TFT.
Tub catodic (Cathode Ray Tube, CRT).
Ecrane cu plasmă.
Proiectoarele video folosesc CRT, LCD, DLP, LCoS sau alte tehnologii pentru a trimite lumina prin aer pe suprafața
unui ecran de proiecție, ca la cinema.
 PLACĂ DE BAZĂ
• Placa de bază (engleză: motherboard) este placa principală a unui
calculator, o componentă hardware complexă pe care sunt montate multe
alte componente hardware ale PC-urilor sau ale altor aparate electronice
computerizate.

Placă de bază Acer E360 produsă de Foxconn din

2005
• Placa de bază conține și conectori electrici pentru comunicarea cu celelalte componente ale sistemului calculator. Pe placa de bază se
conectează între ele unitatea centrală de prelucrare (UCP) și alte subsisteme și dispozitive electronice: interfețe, memorie, etc.
Un exemplu tipic de computer desktop are microprocesor, memorie RAM și alte componente esențiale conectate la placa de
bază. Pot fi atașate și alte componente, cum ar fi dispozitive externe de stocare, controlere pentru placa video, placa de sunet și alte
dispozitive periferice, deși calculatoarele moderne au integrate toate aceste periferice.
O componentă importantă a plăcii de bază este suportul pentru microprocesor chipset-ul, care are rolul de interfață de conectare între
microprocesor, magistrala lui de date și diferitele componente externe. Acest chipset determină, într-o măsură, caracteristicile și capacitățile
plăcii de bază.
Plăcile de bază moderne includ, cel puțin:
o priză (socket) sau sloturi pentru microprocesor în care se pot instala unul sau mai multe microprocesoare. Există și cazuri în care
microprocesorul este lipit direct la placa de bază, fără mijlocirea unui soclu.
sloturi în care se instalează memoria sistemului (de obicei, în formă de module DIMM care conțin cipuri de memorie DRAM)
un chipset, care constituie magistrala care face legătura între microprocesor, memoria RAM și periferice
un chipset pentru memoria non-volatilă (de obicei, memoria Flash pe plăcile de baza moderne) care conține sistemul de Firmware
sau BIOS-ul
un ceas intern (generator de tact), care produce sincronizarea diverselor componente
sloturi pentru carduri de extindere (interfață pentru magistrala de date susținută de chipset-uri)
conectori electrici de putere, care primesc energie electrică de la sursa de alimentare și o distribuie la microprocesor, chipset-uri,
memorie RAM și la cardurile de extindere, plăci grafice (de exemplu, GeForce 8 și Radeon R600) care necesită o putere mai mare decât poate
oferi placa de bază - deci sunt conectori suplimentari pentru a le atașa direct la sursa de alimentare. (Există și unități de disc conectate la sursa
de alimentare prin intermediul unor conectori speciali.)
În plus, aproape toate plăcile de bază includ facilități (circuite) de program și conectori pentru a sprijini dispozitivele utilizate pentru intrare de
comenzi și date, cum ar fi doi conectori PS pentru mouse și tastatură.
Având în vedere puterea mare de calcul a microprocesoarelor de mare viteză și a componentelor aferente, care necesită - relativ -, mare
consum de energie electrică, plăcile de bază moderne includ aproape întotdeauna radiatoare de răcire și puncte de montare ventilatoare
pentru a disipa excesul de căldură.
 PROCESOR
• Procesorul încorporează funcțiile unității centrale de prelucrare a informației (U.C.P.
sau în engleză: CPU) a unui calculator sau a unui sistem electronic structurat
funcțional (care coordonează sistemul) și care, fizic, se prezintă sub forma unui
circuit electronic integrat IC cunoscut și sub numele de cip electronic. Reprezintă
forma structurală cea mai complexă pe care o pot avea circuitele integrate. El
controlează activitățile întregului sistem în care este integrat și poate prelucra
datele furnizate de utilizator. Este elementul principal al unui sistem de calcul; cipul
semiconductor, care este plasat pe placa de bază numită motherboard (en), este
de obicei foarte complex, putând ajunge să conțină de milioane de foarte mici
tranzistoare (microtranzistoare).

• Procesorul asigură procesarea instrucțiunilor și datelor, atât a celora din sistemul de

operare al sistemului, cât și a celora din aplicația utilizatorului, și anume le
interpretează, prelucrează și controlează, execută sau supervizează transferurile de
informații și controlează activitatea generală a celorlalte componente care
alcătuiesc un sistem de calcul.
 TIPURI DE MICROPROCESOARE /
Intel Core i9-7920X EXEMPLE
• Intel 80286
Pe capsula ce este prevăzută cu 68 de pini de contact (piciorușe, contacte) se află integrate 134.000 de tranzistoare. Nu există probleme cu disiparea căldurii, deoarece
emisia calorică este mică. Dispune de magistrale cu 24 de linii de adresă și 16 linii de date, fiind un procesor pe 16 biți, atât intern cât și extern, regiștrii de memorare fiind
dimensionați la 16 biți.

• Intel 80386
Este un procesor pe 32 de biți construit cu 275.000 de tranzistoare, și este realizat în tehnologie CMOS de 1,2 microni. Capsula are 132 de pini, implantarea se face, prin lipire,
direct în placa de bază fără intermediul unui soclu, și nu necesită cooler (ventilator de răcire).
• Intel 80486
• Intel Pentium
• AMD ATHLON
• Intel Pentium Pro
• Intel P7
• Intel Core Solo și Intel Core Duo, cel din urmă cu 2 nuclee
• Intel Core 2 Solo și Intel Core 2 Duo, cel din urmă cu 2 nuclee în tehnologie de 48 nm
• Intel Core i3
• Intel Core i5 și Intel Core i7, cu 4 nuclee în tehnologie de 45 nm
• Intel Atom, în special pentru netbooks Chipul Intel 4004
 MEMORIA RAM
• Memoria cu acces aleator (aceasta este traducerea expresiei engleze Random
Access Memory, abreviat RAM) este denumirea generică pentru orice tip de
memorie de calculator care poate fi accesată aleator, oferind acces direct la orice
locație sau adresă a ei, în orice ordine, chiar și la întâmplare,se implementează de
obicei pe cipuri (circuite integrate) electronice rapide și fără părți în mișcare (și nu
pe dispozitive magnetice sau optice precum discurile dure sau CD-urile).
Timpul de acces la datele din astfel de memorii este de obicei întotdeauna
același, nedepinzând de poziția adresei de memorie accesate (deci nu ca la
benzile sau discurile magnetice, care necesită un timp variabil).
Cele mai multe implementări de RAM sunt volatile (datele stocate se pierd
dacă alimentarea cu energie electrică se întrerupe), dar există și memorii RAM
nevolatile, ca de exemplu de tip Read-Only Memory (ROM) și memorii de tip flash.
Avantajul memoriei RAM față de alte medii de stocare a datelor constă în viteza de
acces extrem de mare, fiind de mii de ori mai mare decât de exemplu cea a unui
un disc dur. Dar și prețul pe gigabyte este de circa 200 ori mai mare.
• Există două tipuri principale de RAM:
memorie statică, de tip Static RAM (sau SRAM)
memorie dinamică, Dynamic RAM (sau DRAM),

Diferențele constând în stabilitatea informațiilor. Astfel, memoria statică păstrează datele pentru o perioadă de timp nelimitată,
până în momentul în care ea este rescrisă, asemănător memorării pe un mediu magnetic. În schimb, memoria dinamică necesită rescrierea
periodică permanentă, la fiecare câteva fracțiuni de secundă, altfel informațiile fiind pierdute. Avantajele memoriei SRAM: utilitatea crescută
datorită modului de funcționare și viteza foarte mare; dezavantaj: prețul mult peste DRAM.
Memoria de tip SRAM este folosită cel mai adesea ca memorie intermediară/cache. DRAM-ul este utilizat în PC-urile moderne, în
primul rând ca memorie principală („de lucru”). Tipurile uzuale de DRAM folosite de-a lungul istoriei informaticii, toate concepute în scopul
creșterii performanței DRAM-ului standard:

• Fast Page Mode DRAM (FPM DRAM),

• Extended Data Out DRAM (EDO DRAM),
• Burst EDO DRAM (BEDO RAM),
• Rambus DRAM (RDRAM),
• în prezent impunându-se Synchronous DRAM (SDRAM), cu variantele
• Double Data Rate SDRAM (DDR SDRAM) și
• DDR2 SDRAM.
De asemenea, au fost concepute mai multe tipuri de memorie și pentru plăcile grafice, printre care Video RAM (VRAM), Windows
RAM (WRAM), Synchronous Graphics RAM (SGRAM) și GDDR3, ele fiind variante de DRAM optimizate drept memorie video.
 PLĂCII DE EXTENSIE
• Plăcile de extensie cresc functionalitatea unui calculator prin adaugarea de
controlere pentru echipamente specifice sau prin schimbarea porturilor
defecte. Placile de extensie sunt folosite pentru a extinde si personaliza
capacitatile unui calculator.
• Placa de retea (Network Interface Card - NIC) – Conecteaza calculatorul la
o retea folosind un cablu de retea
• Placa de sunet – Ofera capacitati audio

• Modem – Conecteaza calculatorul la Internet

folosind o linie telefonica
 SURSA DE ALIMENTARE
• Sursa de alimentare sau blocul de alimentare este o componentă vitală a
calculatorului, care alimentează cu energie electrică toate celelalte componente
cu cantitatea exactă de curent de care au nevoie și astfel asigură funcționarea lor.

• Sursele obișnuite din calculatoare transformă curentul alternativ de 110V sau 230V în
diverse măsuri de curent continuu, de regula 3,3V, 5V și 12V. Principala sarcina a
surselor de putere este de a asigura energia necesară funcționării componentelor
hardware din cadrul unui computer. Puterea absorbita de la o sursa de energie
casnica de mare voltaj (100 - 240V) este convertita în energie de curent continuu
de mic voltaj (3,3 - 12V) cu ajutorul componentelor active și pasive, prin tehnologia
surse de alimentare in comutație, realizându-se totodată o mare stabilitate a
tensiunii la diverse absorții de putere din partea componentelor hardware. pentru o
buna funcționare a surselor este necesara răcirea cu ajutorul radiatoarelor și
ventilatoarelor pentru asigurarea unui flux de aer din mediu extern.
 DISPOZITIVE OPTICE DE STOCARE
• Un dispozitiv optic de stocare a datelor, numit și disc optic, este un dispozitiv care stochează informația pe suprafața unui disc și citește
această informație prin iluminarea suprafeței cu un laser și observarea reflexiei. Tot „disc optic” este numit și discul propriu-zis purtător de
date. Clasificarea discurilor optice după caracteristicile înregistrărilor:
Discuri cu informații permanente, produse în fabrică (read only media, ROM),
Discuri ce pot fi înregistrate la utilizator doar o singură dată (write once media, writeable),
Discuri ce pot fi înregistrate de mai multe ori (re-write media, re-writeable).

• În prezent sunt folosite următoarele tipuri de discuri optice:

CD, CD-ROM, DVD, BD-ROM – de tipul read only, folosite pentru distribuția în masă a informației digitale (muzică, filme, programe pentru PC);
CD-R, DVD-R, DVD+R, BD-R – de tipul write once, folosite pentru stocarea informației;
CD-RW, DVD-RW, DVD+RW, DVD-RAM, BD-RE – dispozitive de stocare ce se scriu foarte încet, dar se citesc foarte repede, folosite pentru
stocarea informației;

Ultra Density Optical sau UDO are o capacitate de stocare similară cu BD-R sau BD-RE și este un dispozitiv ce se scrie încet, se
citește repede și este folosit pentru stocarea informației.
Există și dispozitivele de stocare magneto-optice. Acestea sunt discuri optice care stochează informația prin magnetizarea
suprafaței lor feromagnetice. Înregistrarea se efectuează prin combinarea metodelor magnetice și optice, iar citirea se face optic. Aceste
dispozitive stochează informația în mod nevolatil, cu acces secvențial, cu proces de scriere lent dar cu citire rapidă.
 HARD-DISCURI
• Discul dur este un dispozitiv electronic-mecanic pentru stocarea sau
memorarea nevolatilă a datelor. Utilizatorul normal nu poate sau nu are voie
să despartă discul de circuitele de comandă corespunzătoare, vezi
imaginea alăturată; împreună ele formează așa-numita „unitate fixă”,
„unitate de disc fix” sau, prescurtat, HDD.
• Stocarea datelor se face pe o suprafață magnetică dispusă pe platane
rotunde metalice rigide (dure). În general discurile dure sunt utilizate ca
suport de stocare extern principal pentru servere și calculatoare personale,
dar și pentru anumite aparate electronice (playere și recordere DVD,
playere MP3). Dacă la începuturi capacitatea unui disc dur nu depășea 20
megaocteți (MO) = 20 megabait (MB), astăzi (2009) un disc dur obișnuit de 2
1/2 țoli poate depăși 1 teraoctet (TO) = 1 terabait (TB).
• Începând din 2009 sistemul de operare Windows 7 al companiei Microsoft a
pus la dispoziție și așa numite discuri dure virtuale, în engleză "Virtual Hard
Disk" (VHD). Acestea se bazează pe fișiere reale (de pe un disc dur real) de
mărime arbitrară, dar de tip special, cu extensia .vhd. Pentru a le accesa în
Windows se folosește mai întâi programul utilitar DiskPart, cu ajutorul căruia
discul dur virtual trebuie "selectat" și apoi "atașat" ("montat"). Abia după
aceasta se poate initializa și utiliza ca și când ar fi un disc dur real. Aceasta
include și posibilitatea de a instala și un alt sistem de operare pe același disc
dur (real), identic cu, sau chiar diferit de primul sistem de operare, sau chiar
și mai multe sisteme de operare, dacă se definesc VHD-uri multiple pe discul
sau discurile dure reale conectate.
 TASTATURA
• Tastatura este o componentă hardware periferică a calculatorului ce permite utilizatorului să introducă în
unitatea centralǎ a acestuia date (litere, cifre și semne speciale) prin apăsarea unor taste. Cele mai folosite
tastaturi pe plan mondial sunt cele de tip QWERTY. Un alt tip de tastaturi este tipul QWERTZ. Denumirile vin de la
primele șase taste de pe rândul al treilea. Tipul QWERTY se folosește mai ales în țările anglofone, iar celelalte
folosesc mai ales tipul QWERTZ.

• Tastatura este probabil cel mai vechi dispozitiv de intrare din structura computerelor moderne, ea fiind inventată
încă înainte de apariția monitoarelor și a mausului. Fiecare tastă are asociat un număr de identificare care
poartă denumirea de "cod de scanare". La apăsarea unei taste, tastatura trimite sistemului de calcul codul de
scanare corespunzător tastei respective (un număr întreg de la 1 la „n” - numărul de taste). La primirea codului
de scanare de la tastatură, calculatorul face conversia între numărul primit și codul ASCII corespunzător, în
logică binară.

• Tastatura ia în considerație nu numai apăsarea (durata) unei taste, dar și momentul eliberării acesteia, fiecare
acțiune fiind înregistrată separat. Există două categorii de taste:

• "taste comutatoare" – au efect când sunt apăsate și/sau când sunt eliberate
• "taste de control" - au efect numai atunci când sunt acționate (apăsate)
 MOUSE
• Mausul sau mouse este unul dintre cele mai importante dispozitive periferice de introdus comenzi ale computerului (calculatorului electronic)
modern. A devenit aproape un "element" hardware standard al oricărui computer. De obicei mausul este un obiect mic echipat cu una sau
mai multe taste, modelat astfel încât să poată fi apucat și mânuit ușor cu mâna. Principiul lui de funcționare se bazează pe recunoașterea
de către computer a mișcării sale relativă la suprafața plană pe care este așezat și deplasat.
Mișcarea mausului este detectată de un senzor situat în partea sa inferioară, preluată, digitalizată și apoi printr-o interfață adecvată transmisă
computerului la care e atașat. Informația de mișcare a mausului în spațiul bidimensional (2D) este convertită tot în mișcare bidimensională (2D)
a unui cursor identificator-indicator grafic pe ecranul unui monitor. Altfel spus, mișcarea mausului provoacă o mișcare corespunzătoare a
cursorului pe suprafața ecranului monitorului, atașat și el calculatorului. Datorită acestei funcțiuni utilizatorul mausului poate decide (alege) și
indica pe ecranul monitorului orice poziție dorită, ceea ce de obicei este interpretat de către computer drept o introducere de comandă, un
element major al interfeței grafice cu calculatorul (Graphic User Interface, GUI). De la începutul anilor 1990 mausul împreună cu tastatura și
monitorul au devenit pe plan mondial una din cele mai obișnuite interfață om-mașină, prezentă aproape la orice computer.
Cuvântul „maus” provine de la cuvântul englez mouse, care înseamnă șoarece. Această denumire a fost aleasă deoarece dispozitivul are
forma și mărimea unui șoarece, iar cablul de legătură cu calculatorul, inițial orientat în partea opusă (spre utilizator), accentua această
asemănare.
Până acum s-au inventat multe tipuri de dispozitive periferice de indicat/comandat, pentru diverse domenii de aplicație, care pot avea cu
totul alte forme și principii de funcționare decât mausul tradițional, ca de exemplu: trackball, touch pad, touch screen, joy stick, graphics
tablet, Nintendo Wii Remote și mai recent (în toamna 2009), Apple Magic Mouse.
În ultimii ani au apărut calculatoare și alte dispozitive moderne (de ex. telefoane mobile de tip smartphone), la care funcțiile mausului (sau și
ale tastelor sau tastaturii) sunt complet înlocuite prin proprietățile tactile ale ecranului (monitorului) atașat. În acest caz, în loc de a mânui
mausul sau a apăsa pe taste, utilizatorul atinge ecranul cu unul sau mai multe degete, executând anumite mișcări pentru a declanșa diverse
acțiuni.