PEDAGOGIA -

ŞTIINŢĂ A
EDUCAŢIEI.
DOMENII ALE
PEDAGOGIEI
Tema 1
Puncte cheie:

 Obiectul de studiu al pedagogiei

 Fenomenul educaţiei şi evoluţia
conceptului
 Sistemul ştiinţelor educaţiei
 Relaţia pedagogiei cu alte ştiinţe
 Stiinţa - un ansamblu de cunoştinţe, organizate în
mod logic, al căror adevăr este confirmat prin
metodele cele mai de încredere de care se
dispune la un moment dat şi care serveşte ca
instrument de analiză a problemelor noi ce apar
într-un anumit domeniu.

 Orice ştiinţă se defineşte si se justifică în măsura în

care posedă:
 domeniu propriu de cercetare;
 metode specifice de cercetare;
 legi si principii proprii.
Obiectul de studiu al
pedagogiei
 Din punct de vedere etimologic, termenul
pedagogie, provine din grecescul „paidagogia”
care înseamnă „a conduce copilul”, a-l creşte şi de
a-l forma.
 pais, paidos = copil;
 agoge = a conduce;
 „paidagogos” (gr.) - sclavul care avea sarcina de a
conduce copilul la şcoală.

 Pedagogia studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului
educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi
limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele
de desfăşurare a proceselor educaţionale (Cucoş,
1998, p. 20).
Statutul de ştiinţă al
pedagogiei
 are un obiect de studiu bine delimitat (fenomenul
educaţional);
 are metode specifice de cercetare şi investigare
(observaţia, experimentul, studiul de caz, testele
etc.);
 are legi şi principii (care fundamentează ştiinţa
educaţiei);
 are un sistem conceptual (care cuprinde acţiunile,
procesele, fenomenele pe care le studiază);
 are o finalitate precisă (îmbunătăţirea calitativă a
tuturor activităţilor implicate în educaţie).
 Din punct de vedere epistemologic (al teoriei
cunoaşterii ştiinţifice), pedagogia este:
 ştiinţă umană (alături de economie, antropologie,
geografie, etnologie, istorie, politologie, psihologie,
filosofie, care au ca obiect de cercetare activitatea
umană);
 ştiinţă socială (alături de sociologie, etnologie,
antropologie socială, demografie, psihologie socială,
care studiază comunitatea umană la nivel
macrostructural şi microstructural);
 ştiinţă a comunicării (alături de filologie, lingvistică,
semiologie, care analizează raporturile de informare
şi de formare realizabile în diverse contexte
socioumane) (Cristea, 2000, p. 281).
 Din punct de vedere al evoluţiei ca ştiinţă, pedagogia a
parcurs mai multe etape:
 pedagogia populară; în această etapă experienţa
educativă de la nivelul comunităţilor era sintetizată într-
un ansamblu de proverbe, informaţii empirice, reguli
care, deşi nu erau structurate teoretic, aveau o valoare
recunoscută;
 pedagogia filozofică; o lungă perioadă de timp
pedagogia s-a bazat pe reflecţia şi deducţia filozofică,
sistemele pedagogice fiind incluse în sistemele filosofice
s-au purtând amprenta acestora;
 pedagogia experimentală s-a dezvoltat în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, când deducţia a fost
înlocuită cu metoda experimentală (observarea
sistematică a acţiunilor educaţionale, urmată de analiza
şi interpretarea datelor obţinute);
 pedagogia ştiinţifică bazată cercetarea fenomenelor
educaţioanle, cercetare care în ultima perioadă de
timp a dobândit tot mai mult un caracter interdisciplinar
Fenomenul educaţiei şi
evoluţia conceptului
 „Fenomen” (înţeles obişnuit) -
“manifestare exterioară a esenţei unui
lucru, unui proces etc., care este
accesibilă, perceptibilă in mod nemijlocit”
(DEX, 1996, pg.373), adică desemnează
acea latura” a unui proces, transformare,
evoluţie din natură sau din societate care
este constatabilă empiric.
 “Phainomenon” (gr.) - “ceea ce apare”,
“ceea ce poate fi constatat”.
“Cum se manifestă” educaţia,
“Cum apare”?
 Fenomenul educaţiei “apare” ca o preocupare
umană, veche de când a apărut specia, de a-i
ajuta pe semeni să-şi perfectioneze capacităţile
adaptative de care dispun la un moment dat.

 În antichitate, PLATON (427-347 î.e.n.) a formulat

ideea că educaţia ar trebui să-l ajute pe fiecare
individ uman să-şi desăvârşească, atât cât este cu
putinţă, acele însuşiri ale corpului şi sufletului cu
care s-a născut. De exemplu, virtutea poate fi
învăţată numai de către aceia care au înnăscut
germenele virtuţii.
 ARISTOTEL (383-322 î.e.n.) a fost precursorul
aşa numitei “ teorii a facultãţilor”, cãci
presupunea existenţa unor capacitãţi
(“facultãti”) intelectuale, mai degrabã
înnãscute, decât învãţate, iar educaţia
trebuia sã le antreneze şi sã le dezvolte prin
“munci” specifice. In modelarea virtuţilor
înnăscute, educaţia ar trebui sã ţinã seama
de “mersul firii”, adicã de ceea ce astãzi s-ar
numi “caracteristicile psihoindividuale si de
vârstã ale copiilor”.
 In epoca Renaşterii, ERASMUS DIN ROTERDAM
(1467-1536) aprecia că oamenii se formează
prin educaţie iar educatorii ar trebui să-i ajute
să se dezvolte liber, armonios sub aspect
intelectual, dar si moral, estetic şi fizic.
 In aceeaşi epocă însă MICHEL DE MONTAIGNE
(1553-1595) manifesta rezerve cu privire la puterea
educaţiei de a transforma natura umană.

 In secolul al XVII-lea, JAN AMOS COMENIUS (1592-

1670), creează primul mare sistem de educatie, o
impresionantă construcţie teoretică, în care
analizează sistematic problemele fundamentale
ale pedagogiei (el o numea “didactica“)
educabilitatea, idealul educatiei armonioase a
intelectului, moralităţii, religiozităţii si a corpului,
principiile instruirii, metodele de instruire şi de
educaţie morală, organizarea învăţământului pe
clase şi pe lecţii ş.a.
 In lucrarea sa “Didactica Magna”(1632), Comenius susţine
ideea umanizării omului prin educaţie. Omul dacă vrea să
fie om - scria el – “trebuie să se cultive”, căci fără educatie,
fiinţa umană recade în sălbăticie.
 Umanizarea este rezultatul pregătirii individului pentru viata
eternă prin:
 1. cunoaşterea de sine şi a vieţii înconjuroare (dobândirea
culturii);
 2. stapânirea de sine (dobândirea virtutii);
 3. năzuinţa spre Dumnezeu (pietatea).
 Principiul după care trebuie să se conducă educaţia ar
trebui să fie principiul conformitătii cu natura, ceea ce
înseamnă începerea educaţiei la timpul potrivit si urmărirea
unui progres treptat, dar si respectarea legilor dezvoltării
naturii umane, astfel încât “tot ce trebuie învăţat trebuie să
fie distribuit corespunzător treptelor de vârstă, astfel încat
să nu se predea nimic ce ar depăşi capacitatea de
înţelegere respectivă” (“Didactica Magna”, cap XI).
 JOHN LOCKE (1632-1704), un cãrturar englez,
a scris o lucrare intitulatã “Incercare asupra
intelectului uman” (1690), apoi o alta, “
Câteva cugetãri asupra educaţiei” (1693), în
care, sub influenţa filozofiei empiriste a
secolului, aprecia- contrar teoriei
“facultãtilor”- cã nouã zecimi din oameni
sunt, ceea ce sunt, datoritã educaţiei.
 Din punctul sãu de vedere, la naştere, mintea
omului este o “tabula rasa”( o tablã stearsã).
Ideile cu care opereazã intelectul uman
rezultã în urma unor experienţe senzoriale,
însoţite de reflecţiile individului asupra
senzaţiilor provocate de aceste experienţe (
“Nihil est in intelectu quod non pinceps fuerit
in sensu”- nimic nu existã în intelect care sã nu
fi fost mai întîi în simţuri).
 In consecinţă activitatea de învăţare ar trebui
să se facă ca urmare a contactului nemijlocit
cu lucrurile, iar instrucţia ar trebui să
urmarească mai ales cultivarea interesului
pentru cunoaşterea ştiintifică a lumii si
dezvoltarea capacitătilor intelectuale
necesare. Intoducând munca în procesul de
educaţie a tinerilor se vor cultiva acele
calităţi umane pe care Locke le apreciază
cel mai mult: simţul practic, spiritul
întreprinzător, însoţite de manierele alese ale
unui “gentleman”.
 În secolul al XVIII-lea, JEAN JAQUES
ROUSSEAU (1712-1778), prin lucrarea sa “Émile
sau despre educaţie” (1762), a realizat o
adevãratã “revoluţie copernicianã” în
pedagogie atunci când a atras atenţia cã
între adult şi copil existã diferenţe calitative si
nu numai cantitative. Copilul nu este un
“adult în miniaturã”, iar educaţia trebuie sã-l
considere ca atare – copil - şi sã-i respecte
copilãria.” “Natura -scria el - doreşte ca
înainte de a fi vârstnici, copiii să fie copii”.
 Ulterior intuiţile lui Rousseau cu privire la
natura copilului aveau să fie confirmate si
dezvoltate experimental de către JEAN
PIAGET, care a demonstrat existenţa unei
“mentalităti infantile”, care implică un mod
diferit de prelucrare intelectuală a informaţiei,
de la un stadiu, la altul de dezvoltare a
gândirii.
 Rousseau a intuit principiul periodizării
educaţiei în conformitate cu treptele de
vârstă ale copilului; a sesizat caracterul
asincronic al dezvoltării diferitelor structuri
psihice, în diferitele stadii ale ontogenezei, si
astfel a ajuns la ideea existenţei unor
perioade optime pentru educaţia anumitor
însuşiri umane.
 La începutul secolului al XIX-lea, JOHANN HEINRICH
PESTALOZZI (1746-1827), preocupat de o educaţie
care să dezvolte forţele interne specifice naturii
umane, în lucrarea sa “Cum îşi învaţă Gertruda
copiii” (1801) ajunge la concluzia că în domeniul
educaţiei intelectuale principalul accent ar trebui să
fie pus pe funcţia formativă a oricărei instruirii si nu
numai pe funcţia ei informativă . Pentru aceasta, cel
mai important aspect este acela de a-i învăţa pe
copii metoda prin care urmează să fie cercetate
lucrurile, ca de exemplu, cercetarea sistematică a
aspectele lor cantitative (“numărul”) , apoi a
“formelor” , pentru a se ajunge, în final, la descrieri
teoretice (“numele”). Ideea unui învăţământ care să
pună accent pe iniţierea elevilor în metodele de
cunoaştere, si nu numai pe memorarea rezultatelor
cunoaşterii a rămas până astăzi o idee importantă
pentru orice educaţie şcolară.
 JOHAN FRIEDRICH HERBART (1776-1841), a sesizat
caracterul procesual al învãtãrii cognitive,
desfãşurarea ei prin parcurgerea unor faze si
etape (chiar dacã terminologia folositã de el este
departe de cea utilizatã astãzi):
 confruntarea cu o problemã (crearea interesului);
 adunarea informaţiei necesare prin cercetarea
obiectelor (“claritatea”);
 prelucrarea informaţiilor, prin asociere cu alte idei
cunoscute (“asocierea”);
 fixarea concluziilor (“sistema”);
 aplicarea noilor idei (“metoda”);
 evaluarea învãţãrii (se pare cã nu a sesizat
importanta transferului în învãţare
 Herbart:
 a introdus conceptul de “fond aperceptiv al
învãţãrii” care desemna totalitatea ideilor
deja însuşite de cãtre cel care învaţã şi care
constituie, agentul sintetizator al experientei (
orice nouã idee este asimilatã prin raportarea
ei la ceea ce este deja cunoscut);
 a intuit necesitatea îmbinãrii activitãţilor de
analizã şi de sintezã mintalã în activitatea de
învãţare.
 a insistat, asupra importantei activitãţii proprii
a copilului si a intereselor sale specifice pentru
producerea dezvoltãrii psihice individuale.
Practic, el este cel care a intuit valoarea
formativă a ceea ce mai târziu se va numi
“învăţare prin descoperire”. Practicii din şcoli i
se sugera o nouă orientare, caracterizată
printr-un mai mare accent pus pe activitatea
şi efortul personal al elevilor, prin trecerea de
la o educaţie centratã pe profesor
(“magistrocentrism”), la o educatie centratã
pe copil (“ pedocentrism”).
Educaţia nouă
Tezele fundamentale ale “educaţiei noi”, se
refereau la considerarea activitătii practice
ca fiind cea mai importantă sursă a
cunoaşterii pentru copil, la orientarea cu
prioritate a procesului educativ spre
satisfacerea intereselor si a trebuinţelor de
cunoaştere ale copilului, la necesitatea
organizării de către educatori unui mediu
care să stimuleze activitatea si interesele
spontane de cunoaştere ale copilului.
J.DEWEY (“Democraţie şi
educaţie”, 1916)
 considera că, într-o lume cu un ritm accelerat
de dezvoltare, rolul educaţiei ar trebui să fie
acela de a-l ajuta pe copil să-şi dezvolte
capacităţile de readaptare continuă la situaţii
noi problematice. De aceea principala
preocupare a educatorilor ar trebui să fie
aceea de a organiza întâlnirea” copilului cu
acele situaţii de viaţă care sunt stimulative
pentru capacităţile sale de a rezolva
probleme (de viaţă).
 Dewey aprecia că şcoala ar trebui să fie
“însăşi viaţa”, în sensul că situaţiile
problematice cu care se confruntă elevii
în şcoală ar trebui să fie foarte
asemănătoare cu cele care pot fi
întâlnite în viaţă. In cadrul unei asemenea
şcoli, copilul ar trebui să înveţe si să se
dezvolte acţionând efectiv (“learning by
doing”), nu prin memorarea unor teze
teoretice, gata elaborate.
 Ideea influenţarii cursului dezvoltării copilului
prin crearea unui mediu educativ care să
răspundă trebuinţelor interioare, înnăscute,
care se manifestă spontan, doar la anumite
vârste ale copilăriei a fost susţinută de M.
MONTESSORI. Dacă trebuinţa nu este
satisfăcută la timp, interesul dispare. Astfel
copilul se formează si devine adult prin
propriile sale impulsuri, ceea ce o determină
pe autoarea “Descoperirii copilului”(1909) să
formuleze o sintagmă paradoxală despre
copil, care ar putea fi considerat… “tatăl
adultului”.
 Orientarea educaţiei spre satisfacerea unor
trebuinte specifice ale copilăriei a fost
susţinută şi de E. CLAPAREDE (“Educaţia
funcţională”, 1931) care are meritul de a fi
pus în discutie problema motivaţiei învăţării si
de a fi formulat, printre primii ideea cultivării
motivaţiei intrinseci (elevul să înveţe din
dorinţa de a cunoaşte, pentru a-şi satisface
curiozitatea) care să înlocuiască, treptat,
motivaţia extrinsecă, dominantă în practica
şcolară.
 OVIDE DECROLY a încercat gruparea
trebuinţelor de cunoaştere ale copiilor în
patru mari categorii, pe care le-a denumit
“centre de interes” - trebuinţe de hrănire, de
luptă împotriva intemperiilor, de apărare
împotriva pericolelor, de lucru si de odihnă - si
a propus renunţarea la sistemul de instruire pe
obiecte de învăţamânt, în favoarea
structurării cunoştinţelor oferite copiilor în jurul
acestor categorii de trebuinţe.
 Influenţele psihologiei asupra gândirii
pedagogice au continuat în deceniul al
treilea al secolului al XX-lea, sub forma
“şcolii active”, o teorie pedagogică
promovată de ADOLPHE FERRIERE (1879-
1961) şi care făcea din metoda activă şi
colaborarea în echipe principalele
modalităti prin care vor fi încurajate
spontaneitatea, activismul, spiritul de
cooperare ale copiilor
Sistemul ştiinţelor educaţiei
 Sistemul ştiinţelor educaţiei include disciplinele
teoretice şi practice care studiază activitatea de
formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii
umane, prin strategii şi mijloace de cercetare
specifice.
 Criterii de clasificare şi ramurile pedagogice
derivate:

 Domeniul fundamental de cercetare:

 Pedagogia generală/Fundamentele pedagogiei;
 Teoria şi metodologia instruirii/Didactica generală (în
cadrul acesteia au apărut metodicile predării
diverselor discipline sau didacticile aplicate);
 Teoria educaţiei;
 Cercetarea pedagogică.
Domeniul de aplicaţie:
 Pedagogia specială (Psihopedagogia
specială; Pedagogia ocrotirii; Pedagogia
aptitudinilor speciale);
 Pedagogia socială (Pedagogia familiei,
Pedagogia muncii, Pedagogia mass-mediei);
 Pedagogia artei etc.

Perioadele de vârstă:
 Pedagogia antepreşcolară;
 Pedagogia preşcolară;
 Pedagogia şcolară;
 Pedagogia adulţilor.
 Domeniulinterdisciplinarităţii:
 Pedagogia psihologică (psihologia
educaţiei);
 Pedagogia sociologică (sociologia
educaţiei);
 Pedagogia filosofică (filosofia
educaţiei);
 Pedagogia axiologică;
 Pedagogia antropologică etc.
Relaţia pedagogiei cu alte
ştiinţe
 Relaţia pedagogiei cu psihologia. Psihologia ca ştiinţa vieţii
psihice umane, alături de alte ştiinţe psihologice contribuie
la fundamentarea psihologică a acţiunii educaţionale.
Ştiinţele psihologice oferă pedagogiei informaţii în legătură
cu particularităţile de vârstă şi individuale ale copilului, cu
mecanismele psihologice ale procesului de învăţare etc.
 Relaţia pedagogiei cu sociologia. Cu sociologia care
studiază procesele şi fenomenele sociale, a legilor, a
relaţiilor interumane şi a instituţiilor, pedagogia stabileşte
raporturi de interferenţă prin metode şi prin obiectul de
studiu.
 Relaţia pedagogiei cu filosofia. Din filosofie, pedagogia a
preluat reflecţiile asupra instruirii şi educaţiei.
 Relaţia pedagogiei cu etica. Cu etica, disciplină filosofică
care studiază teoria şi practica moralei, normele, legile şi
valorile morale, pedagogia se interferează în primul rând
prin teoria şi practica educaţiei morale.
 Relaţia pedagogiei cu estetica. De estetică, disciplina
filosofică care studiază esenţa, legităţile, categoriile
fenomenului estetic natural, social, al artei, atitudinile de
reflectare, contemplare, valorizare şi creare a fenomenului
estetic, pedagogia are nevoie pentru a fundamenta
conţinutul şi modalităţile de realizare a educaţiei estetice.
 Relaţia pedagogiei cu antropologia. Antropologia este
disciplina care studiază omul ca organism şi
comportament în contextul social, economic, cultural.
Pedagogia se află în relaţii în special prin subdisciplinele:
antropologia culturală, antropologia educaţională.
 Relaţia pedagogiei cu istoria. Cu istoria, pedagogia se află
în relaţie pentru că studiul fenomenelor istorice se
corelează constant cu analize de ordin cultural,
educaţional.
 Relaţia pedagogiei cu logica. Pedagogia se foloseşte de
logica pură sau formală, de logica întrebărilor, de logica
deontică.