Sunteți pe pagina 1din 12

Tema nr.

Românii de la autonomie la garanția


colectivă a Marilor Puteri
Introducere
Kuciuk Kainargi 1774: Obligația IO de a ține seama de intervențiile Rusiei, prin miniștrii
acreditați la C-nopol, în favoarea celor 2 Principate. Astfel, din 1774 începe dubla
protecție osmano-rusă asupra ȚR-M care va dura până la revoluția lui Tudor
Vladimirescu, cu recunoașterea formală a supremației otomane
Revoluţia de la 1821 a implicat şi Moldova, dar s-a desfăşurat preponderent în Ţara
Românească. Prin cauze, pregătiri şi stare de spirit a fost însă un fenomen general
românesc, observatorii străini remarcând acest aspect. De altfel, consecinţele politico-
naţionale au fost identice pentru Ţara Românească şi Moldova. Ca primă manifestare
viguroasă a naţiunii române, revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu a deschis drumul
pentru împlinirea în epoca modernă a dezideratelor de libertate şi unitate naţională, dar
înainte de toate a marcat debutul primei modernizări a societăţii româneşti din cele două
principate.
Mihail Kogălniceanu în cuvântul pentru deschiderea cursului de istorie naţională la
Academia Mihăileană, în noiembrie 1843: „întâmplărilor de la 1821 suntem datori cu
orice propăşire ce am făcut de atunce, căci ele ne-au deşteptat duhul naţional, ce era
adormit cu totul”
Consecințele Revoluției de la 1821
Necesitatea înlăturării domniilor fanariote a fost exprimată de Tudor Vladimirescu şi de zecile de
memorii şi petiţii pe care boierii din ȚR-M le-au adresat în anii 1821-1822 Turciei, Austriei şi Rusiei.
Prima mare realizare a Revoluţiei de la 1821 a fost revenirea la domniile pământene. Ion Heliade
Rădulescu, a sintetizat elocvent importanţa momentului 1821, din punctul de vedere al restaurării
domnilor pământeni: „Tudor îşi vărsă sângele; şi din sângele lui eşi Domnia pământeană şi multe
din drepturile Patriei”.
La 1/13 iulie 1822, sultanul i-a numit domni în Moldova pe Ioniță Sandu Sturdza şi pe Grigore al
IV-lea (Dimitrie) Ghica în Ţara Românească, Poarta susţinând şi excluderea grecilor din
administraţia civilă şi ecleziastică.
Prin revenirea la domnii români, pământeni, ȚR-M au reuşit să obţină o primă mare concesie din
partea IO pe drumul lărgirii autonomiei interne. Era o schimbare de regim politic, împlinindu-se
unul dintre obiectivele majore ale partidei naţionale, care militase în acest sens încă din sec. al
XVIII-lea. Într-o „epocă a renaşterii naţionale”, restaurarea domniilor pământene a avut o valoare
simbolică deosebită pentru românii din ȚR-M, semnificând reintroducerea vechilor libertăţi pe
care le-au avut ȚR-M înainte de fanarioţi. Instituţia domniei devine în simbolistica epocii
exponenta intereselor naţiunii, în jurul domnului gravitând din ce în ce mai mult acţiunile şi
manifestările de solidaritate naţională.
Noi evoluții ale Chestiunii Orientale în timpul
domniilor pământene (I)
Perioada a fost marcată de rivalitatea dintre Rusia şi IO pentru extinderea sau
menţinerea influenţei asupra ȚR-M. Dacă până la începutul sec. XIX Rusia a adoptat
principiul intervenţiei unilaterale în zonă, după constituirea Sfintei Alianţe, Austria şi
Anglia au impus intervenţia europeană în SE Europei, înlocuind astfel arbitrarul pe care l-
au practicat ţarii Rusiei în raport cu Poarta şi cu popoarele supuse IO. Marile puteri
europene deveneau tot mai interesate de soarta acestei zone, principiul păstrării
echilibrului european impunând noi strategii geopolitice►► o schimbare în politica
Rusiei faţă de Principate, abandonându-se soluţia anexărilor şi a compensaţiilor teritoriale
în favoarea sporirii influenţei politice şi economice prin instituirea oficială a
protectoratului asupra M-ȚR.
Confruntările militare şi diplomatice ruso-turce din acei ani s-au finalizat prin încheierea
unor tratate şi convenţii în cuprinsul cărora Principatelor Române le-au fost rezervate
locuri importante. La Akkerman, în 25 septembrie/7 octombrie 1826, s-a semnat o
convenţie între Turcia şi Rusia
Noi evoluții ale Chestiunii Orientale în timpul domniilor pământene (II)
Tratatul de la Akkerman, din 25 septembrie/7 octombrie 1826 referitor la ȚR-M reliefează cum nu se poate
mai bine atât evoluţia şi schimbările din relaţiile internaţionale în cadrul „problemei orientale”, cât şi
statutul Principatelor Dunărene. Dacă până atunci ȚR-M au fost considerate părţi integrante ale IO, actul
separat referitor la Principate consacra faptul că ele deveneau entităţi politice distincte, cu o individualitate
politică proprie.
Prin acest act, divanele celor două ţări au primit dreptul de a-şi alege domnitorii pentru o perioadă de 7
ani, dintre boierii pământeni, alegerea urmând totuşi a fi confirmată de Turcia şi Rusia. Dacă Poarta s-ar
opune domnului ales de boieri, avea dreptul de a cere alegerea altui domn. După expirarea celor 7 ani de
domnie, domnul putea fi reales pentru încă un mandat dacă împotriva lui nu ar fi existat vreo plângere
întemeiată, respectiv dacă şi-ar fi îndeplinit total obligaţiile în timpul domniei. Principatele erau scutite pe
timp de doi ani de plata tributului anual ce-l datorau Porţii, tributul nemaifiind mărit după aceea.
Convenţia detalia apoi şi condiţiile revenirii în ţară în deplină siguranţă a boierilor ce emigraseră în timpul
evenimentelor de la 1821, aceştia urmând să se bucure de toate drepturile şi privilegiile de care
beneficaseră în trecut.
Era permisă libertatea comerţului celor două ţări după aprovizionarea Porţii cu grâne. Rusia a reuşit prin
încheierea acestei convenţii să mai facă un pas înainte pe calea extinderii influenţei ei politice la gurile
Dunării. Ca urmare a reconfirmării Tratatului din 1812 de la Bucureşti, Rusia reintra în drepturile sale de
putere protectoare asupra ȚR-M, fiind reconsfinţită deci şi răpirea Basarabiei de către Rusia.
Războiul ruso-turc și ocupaţia rusească (1828-1834)
Rivalitatea ruso-turcă a generat la scurt timp după Akkerman un nou război în anii 1828-1829, în
timpul căruia Principatele Române s-au aflat sub ocupaţia militară a Rusiei, ocupaţie ce s-a
prelungit până în anul 1834. În locul celor doi domni, puterea executivă în Principate a fost
transmisă preşedintelui celor două divane (numit de ţar), care îşi avea sediul la Iaşi, la Bucureşti
funcţionând un vicepreşedinte.
Între 1828 şi 1834, pe durata ocupaţiei militare ruse, funcţia de preşedinte al celor două divane a
fost deţinută de contele Feodor Petrovici Pahlen (1828-1829), de generalii Piotr Jeltuhin (1829) şi
Pavel Dmitrievici Kiselev (1829-1834). Regimul ocupaţiei ruseşti a întrerupt efortul de consolidare
a sistemului politic românesc inaugurat în 1822 prin revenirea domnilor pământeni. Însă nu se
poate nega acestuia rolul de catalizator în procesul de modernizare accelerată a societăţii şi
instituţiilor din M-ȚR
Tratatul de pace ruso-turc s-a semnat la 2/14 septembrie 1829 la Adrianopol şi cuprindea
un act special relativ la Principatele Române, consacrând astfel individualitatea lor politică. Mai
mult, în planul relaţiilor internaţionale era un nou pas pe drumul
europenizării problemei româneşti, un nou moment favorabil afirmării naţiunii române.
Tratatul de la Adrianopol 1829
Au fost desfiinţate raialele turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu, iar teritoriile lor (pierdute în Evul Mediu) au fost
alipite Principatelor; graniţa cu IO s-a fixat pe talvegul Dunării; se puteau institui cordoane sanitare şi
carantine. Domnii urmau să fie aleşi pe viaţă de divanele celor două ţări, dintre boierii pământeni. Din punct
de vedere al statutului extern, Poarta trebuia să respecte autonomia administrativă şi legislativă a
Principatelor. Monopolul economic, precum şi celelalte furnituri (obligaţii) către IO erau desfiinţate,
recunoscându-se libertatea deplină a comerţului celor două ţări şi libertatea navigaţiei pe Dunăre cu
ambarcaţiuni proprii. De asemenea, Turcia se obliga să respecte regulamentele de reorganizare internă a ȚR-
M ce urmau să fie elaborate în timpul ocupaţiei ruseşti. Prin diminuarea influenţei Porţii, Rusia şi-a sporit
influenţa, obţinând recunoaşterea oficială a statutului ei de putere protectoare a ȚR-M.
Prevederile favorabile ȚR-M din cuprinsul Convenţiei de la Akkerman şi din Tratatul de la Adrianopol au fost
impuse Turciei de către diplomaţia rusă, care îşi urmărea propriile interese. Ele reprezentau însă dezideratele
societăţii româneşti, erau obiectivele majore pe care Revoluţia de la 1821 şi zecile de memorii boiereşti le-au
înscris ca fiind indispensabile pentru progresul naţiunii române. Rusia a preluat aceste cerinţe ale partidei
naţionale din ȚR-M şi s-a erijat în protector al intereselor acestora, impunându-şi influenţa în cele două ţări.
Realizările românilor pe drumul lărgirii autonomiei interne nu erau singulare în Europa de SE, grecii au ajuns
până la sfârşitul deceniului trei al sec. XIX să-şi obţină independenţa, iar Serbia a recuperat de la turci
importante teritorii sârbeşti. Naţiunile mici din Europa SE au reuşit în acea perioadă să profite de disensiunilr
dintre marile puteri şi, uneori, beneficiind chiar de sprijinul uneia dintre ele, să obţină cât mai multe avantaje
în plan politic sau economic.
Convenţia de la Balta Liman din 1849 (I)
Statutul politico-juridic al ȚR-M fixat prin Tratatul de la 1829 a rămas în vigoare aproape trei
decenii. În perioada post-Adrianopol, regimul suzeranităţii otomane şi al protectoratului rusesc a
fost deseori contestat de către reprezentanţii partidei naţionale, cea mai consistentă exprimare în
acest sens fiind înregistrată în timpul Revoluţiei de la 1848. De altfel, pentru reprimarea revoluţiei
din ȚR-M, ambele puteri au acţionat concertat, trimiţând trupe în vederea prezervării dominaţiei
lor, ocupaţia militară turco-rusească prelungindu-se până în anul 1851. Din punct de vedere
politic, dubla subordonare faţă de puterea suzerană (Poarta) şi cea protectoare (Rusia) a fost
restabilită prin semnarea la 19 aprilie/1 mai 1849 a Convenţiei de la Balta Liman.
Acest act de drept internaţional limita autonomia Principatelor Române, deoarece în articolul 1
se stipula numirea domnilor de către sultan pe o perioadă de 7 ani, precum şi controlul strict al
acestora de către Turcia şi Rusia. Erau dizolvate adunările obşteşti ordinare (un fel de
miniparlamente) şi extraordinare, încredinţându-se o parte din atribuţiile lor unor comisii sau
divane ad-hoc nou-înfiinţate, în componenţa cărora intrau reprezentanţi „de încredere” din
rândul marii boierimi şi al clerului înalt. Motivaţia desfiinţării adunărilor obşteşti este cât se poate
de bine precizată în articolul II din textul convenţiei, şi ea rezidă în opoziţia pe care această
instituţie a făcut-o politicii domneşti, mai cu seamă în ȚR fiindcă în M domnia regulamentară a lui
Mihail Sturdza a fost cât se poate de autoritară:
Convenţia de la Balta Liman din 1849 (II)
Se prevedea menţinerea în Principate de către Rusia şi Turcia a trupelor de ocupaţie
(25-30.000 de soldaţi) până la restabilirea completă a ordinii, ulterior numărul
soldaţilor reducându-se la câte 10.000 pentru fiecare ţară. De asemenea, articolul 5
cuprindea precizarea referitoare la prezenţa în Ţara Românească şi Moldova a câte
unui comisar extraordinar turc şi, respectiv, rus, învestiţi cu atribuţii destul de largi în
cenzurarea acţiunilor domnilor.
Poarta a numit ca domni pentru perioada 1849-1856 pe Barbu Ştirbei în Ţara
Românească şi pe Grigore al V-lea Alexandru Ghica în Moldova.
Fără îndoială, Convenţia de la Balta Liman, care a restaurat condominiul ruso-turc, a
însemnat un pas înapoi comparativ cu celelalte două tratate, din fericire pentru români
regimul convenţiei din 1849 durând numai câţiva ani.
Războiul Crimeii şi statutul juridic al Principatelor Române
•Deteriorarea rapidă a relaţiilor dintre Rusia şi IO a dus în toamna anului 1853 la izbucnirea luptelor, conflictul
în care s-au implicat din 1854 şi alte mari puteri (Războiul Crimeii). Se deschidea astfel o nouă etapă în cadrul
„problemei orientale”, în care marile puteri europene au acţionat, la fel ca în trecut, în funcţie de propriile
interese, însă aspectul inedit al acestei noi crize militare şi politico-diplomatice a fost acela că românii au
reuşit, prin internaţionalizarea problemei Principatelor, să obţină maximum de avantaje în plan statal-
naţional. Această situaţie era consecinţa acţiunilor tenace şi constante întreprinse de emigraţia revoluţionară
în marile capitale europene, era rezultatul capitalului enorm de simpatie şi sprijin pe care românii l-au avut în
acei ani din partea opiniei publice europene.
•Ocupate în vara anului 1853 de către trupele ruseşti, M-ȚR au trecut din 1854 sub ocupaţia militară a Austriei,
care s-a prelungit până în primăvara anului 1857. În această perioadă s-au intensificat atât misiunile
diplomatice oficiale trimise de către domnul filofrancez Grigore Al. Ghica, cât şi cele private, ale liderilor
moldoveni şi munteni aflaţi în exil în principalele oraşe europene.
•Problema unirii ȚR-M a fost pusă oficial în atenţia diplomaţiei europene cu ocazia conferinţelor
ambasadorilor de la Viena din martie 1855. În timpul dezbaterilor din 26 martie despre înlocuirea
protectoratului singular al Rusiei asupra ȚR-M cu un regim de garanţie colectivă a marilor puteri,
reprezentantul Franţei, baronul François-Adolphe de Bourqueney, a avansat, prin memorandumul guvernului
francez, ideea unirii celor două ţări pentru se putea proteja mai bine integritatea IO: Problema românească a
depăşit cadrul strict al cabinetelor marilor puteri, intrând în conştiinţa publică europeană, o serie de
personalităţi ale vieţii publice şi ştiinţifice publicând în presa epocii articole favorabile românilor.
Congresul de Pace 1856
februarie 1856, la Paris, Congresul de Pace, în timpul căruia contele Walewski,
reprezentantul Franţei, a lansat varianta unirii M-ȚR; în cadrul dezbaterilor pe această
temă s-a vehiculat şi soluţia unirii sub un principe străin. În timpul lucrărilor a avut loc
polarizarea puterilor favorabile sau ostile unirii M-ȚR după cum urmează: Franţa, Rusia,
Sardinia şi Prusia s-au pronunţat deschis pentru unire, Austria şi Turcia s-au opus cu
vehemenţă, iar Anglia a avut o atitudine rezervată.
Tratatul general de pace semnat la 18/30 martie 1856, M-ȚR rămâneau sub suzeranitatea
Porţii, însă treceau şi sub garanţia colectivă a celor 7 puteri semnatare. Regimul garanţiei
colective interzicea oricăreia dintre cele 7 state să intervină unilateral politic şi militar în
Principate, ceea ce era o realizare excepţională, creându-se contextul internaţional
favorabil celor două obiective majore : unirea şi independenţa. Poarta se obliga să
respecte autonomia legislativă şi administrativă a ȚR-M. Tratatul de la Paris instituia un
nou statut al Dunării, reglementând navigaţia pe fluviu, ȚR-M având şi ele dreptul de a
trimite reprezentanţi în cadrul comisiei permanente formate din statele riverane. De
asemenea, se restituiau Moldovei trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi
Ismail), fapt ce a tensionat relaţiile cu Rusia în deceniile următoare.
Avantajele Garanției colective
S-a decis totodată consultarea poporului român în legătură cu organizarea lui viitoare,
Turcia fiind răspunzătoare de convocarea la Iaşi şi Bucureşti a două adunări ad-hoc care
trebuiau să se pronunţe în problema unirii Principatelor. Marile puteri au decis
constituirea la Bucureşti a unei comisii formate din reprezentanţii celor 7 state, care avea
sarcina de a se documenta în legătură cu starea de lucruri din cele două ţări şi de a
formula recomandări referitoare la reorganizarea lor politico-instituţională.
Această nouă filă din derularea „chestiunii orientale” a adus românilor cel mai bun
statut politico-juridic pe care l-au avut de la începutul epocii moderne. Tratatul de la Paris
din 1856 (în prelungirea Convenţiei de la Akkerman şi a Tratatului de la Adrianopol) a
tratat problemele Principatelor în mod distinct, subminând astfel pretenţiile Porţii că
Ţările Române ar fi părţi integrante, simple provincii ale Imperiului Otoman. O atare
abordare a istoriei relaţiilor internaţionale din Europa de Sud-Est în epoca modernă a
pregătit opinia publică internaţională pentru momentul 1877-1878, respectiv declararea,
câştigarea şi în final recunoaşterea internaţională a independenţei de stat a României.