Sunteți pe pagina 1din 54

Epica populară în proză

Prezentare generală
• Epica populară în proză face parte dintre
categoriile nerituale ale formelor de artă
verbală tradițională.
• Din punct vedere structural-funcțional, ea
include următoarele subcategorii: basmul,
legenda, snoava, povestirea.
• Caracteristicile narațiunilor folclorice (altă
denumire pentru creațiile incluse în epica
populară în proză) se explică prin
fenomenul povestitului în oralitate.
• Povestitul este o artă străveche, strâns legată
de credința în puterea cuvântului. Prin
natura genului, epica este o imitare
(mimesis) a realității, o re-construire a ei cu
ajutorul cuvintelor, o „facere de lume”.
• În același timp, povestitul nu înseamnă o
simplă reproducere a unui conținut narativ,
ci o „punere în spectacol” a unor întâmplări,
după reguli bine cunoscute și prin mijloace
bine stăpânite de marii povestitori.
• Bunii povestitori practică forme de povestit
sincretice: alături de cuvinte, intonația,
inflexiunile vocale, gestica, mimica și chiar
mișcarea joacă un rol important în arta
povestitului.
• Culegerea şi interpretarea basmelor
populare a catalizat evoluţia teoriilor şi
metodelor folcloristice. Construcţia epică
reductibilă la simboluri şi perfecţiunea
formală sunt trăsături ale basmului care au
direcţionat analiza acestei categorii din
perspective interdisciplinare: literar-estetică,
filosofică, sociologică, psihologică.
• Teoriile elaborate cu privire la geneza basmului
reflectă în mare măsură diversitatea orientărilor
ştiinţifice aplicate unui obiect atât de complex:
− teoria mitologică (susţinută de Max Müller) afirmă
că basmele provin din vechile mituri
indoeuropene, fiind preluate şi dezvoltate de
fiecare popor după despărţirea de unitatea
indoeuropeană;
- teoria migraţionistă sau difuzionistă
(formulată de Th. Benfey) susţine că
basmele au ca unică sursă vechea literatură
indiană creată de călugării budişti în
templele lor; ele s-au răspândit datorită
migraţiei popoarelor dinspre răsărit spre
apus şi ca urmare a contactelor culturale
dintre popoare;
- teoria antropologică sau poligenetică (emisă
de E.B. Tylor şi A. Lang) ajunge, pe baza
constatării similitudinii motivelor şi
tiparelor narative la popoare aflate la
distanţe care fac improbabil contactul între
ele, la concluzia că basmele sunt
supravieţuiri din substratul de credinţe
primitive comun speciei umane şi s-au
născut independent la popoare diferite.
- teoria originii totemice (aparţinându-i lui A.
van Gennep), conform căreia basmele ar fi
rezultatul transformării succesive a
credinţelor în sacralitatea unui animal
protector al comunităţii, este argumentată
prin rolul animalelor din basme în evoluţia
naraţiunii; (Teoria ritualistă, înrudită cu cea
totemică, presupune că basmul a luat
naştere din formele verbale cu funcţie
magic-rituală ce însoţeau practicile totemice
la popoarele primitive.)
- teoria onirică (avându-i ca autori pe F.
Laistner şi B. P. Hasdeu) propune o ipoteză
genetică psihologică, sistematizând
elementele basmului care pledează pentru
originea acestei specii în starea de vis.
• Elementele de fond şi formă comune
basmelor din toate ariile geografice au făcut
posibilă elaborarea unor cataloage tematice
ale basmelor lumii, urmărindu-se astfel
studiul comparat al diferitelor actualizări ale
speciei, cu scopul de a reduce mulţimea
tipurilor la un arhetip iniţial. Metoda de
reconstruire a arhetipurilor basmelor
(„metoda şcolii finlandeze”) a avut drept
rezultat crearea celui mai cunoscut index de
motive ce apar în proza populară, alcătuit de
A. Aarne şi completat de S. Thompson și
H.-G. Uther.
• În acelaşi timp, stereotipia de teme şi
motive a basmului facilitează cercetarea
structurală a acestei categorii, prin
descompunerea basmelor în unităţile lor de
conţinut relevante şi analiza combinaţiilor
posibile între aceste unităţi, care duc la
generarea textelor propriu-zise.
• Ideea acestui tip de cercetare structurală a
basmului îi aparţine lui V. I. Propp, care
defineşte în Morfologia basmului noţiunea
de „funcţie” ca fiind o unitate minimală de
semnificaţie cu rol în desfăşurarea acţiunii.
• De exemplu, furarea merelor
de aur din basmul Prâslea
cel voinic şi merele de aur
constituie funcţia
prejudicierii, care determină
cursul viitor al desfăşurării
epice.
• În folcloristica românească, Lazăr Şăineanu
este autorul unei monografii a basmului
care rămâne un studiu de referinţă pentru
orice interpretare a acestei categorii a epicii
populare în proză: Basmele române în
comparaţiune cu legendele antice clasice şi
în legătură cu basmele popoarelor
învecinate şi ale tuturor popoarelor
romanice (1895).
• Delimităm în corpusul basmelor populare:
basmele fantastice (caracterizate prin
abundenţa elementelor de fabulos tradiţional:
presonaje înzestrate cu înfăţişări şi puteri
supranaturale, medii şi obiecte magice),
basmele despre animale (în care protagoniştii
sunt animale aflate de obicei în căutarea hranei
sau a libertăţii şi nu „măşti” ale unor trăsături
de caracter omeneşti, ca în fabula cultă) şi
basmele nuvelistice (mai reduse ca număr şi
având subiecte lipsite de intervenţia
fabulosului, dar care ilustrează narativ codul
moral tradiţional, cum ar fi Fata săracului cea
isteaţă sau Norocul şi mintea).
• Diferenţa dintre basm şi legenda populară
constă în primul rând în raportarea
povestitorului şi a ascultătorilor din mediile
folclorice la adevărul faptelor relatate în
cele două tipuri de naraţiuni.
• Dacă acceptarea convenţiei fabulosului
explică receptarea elementelor neverosimile
din basm, legenda este percepută ca o
povestire adevărată la origini, care explică,
după logica mitică, apariţia lumii şi a
formelor naturii, toponimele şi destinul
excepţional al sfinţilor şi eroilor.
• Spre deosebire de mit, care oferă
narativizarea unor fapte din sfera umanului,
reactualizate permanent prin intermediul
ritului, legendele conturează, în cea mai
mare parte a lor, fapte din sfera non-
umanului, fără a avea ritul drept corelativ.
• Clasificările tematice împart legendele în
etiologice (explicând apariţia universului, a
astrelor, florei, faunei şi formelor de relief),
mitologice (cuprinzând naraţiuni despre
reprezentări mitice: zânele, ielele, uriaşii,
zburătorul), istorice (hiperbolizând
momente din viaţa unor eroi ai istoriei
naţionale, mai ales domnitori şi haiduci) şi
hagiografice (interpretând destinul sfinţilor
în spiritul speciei).
• Povestirea populară este o naraţiune
despre întâmplări recente din viaţa
comunităţii, la care povestitorul a fost
protagonist sau martor. Reflectând tiparele
mentale tradiţionale, povestirile se pot axa
pe relatarea unei experienţe a întâlnirii cu
supranaturalul (contactul cu un strigoi) sau
pe narativizarea unor evenimente din viaţa
de familie (armată, călătorii, căsătorie,
naşterea copiilor, ş.a.).
Antologia de proză
populară epică alcătuită
de Ovidiu Bârlea este
un model în cercetarea
narațiunilor folclorice
românești
• Snoava este o naraţiune populară de
dimensiuni reduse, orientată spre un efect
comic. Snoavele nu vizează oamenii ca
persoane, ci defectele de caracter.
Exagerând dimensiunile realului, ele nu
depăşesc totuşi limitele verosimilului. După
personaje şi relaţiile în care ele sunt
angrenate, snoavele pot fi despre: relaţii
sociale; relaţii de familie; deficienţe
psihologice; defecte fiziologice; armată.
Sabina Cornelia Stroescu a realizat tipologia snoavei
populare românești, pe baza unei cercetări din care a
rezultat și o antologie în 4 volume
• Funcţiile fiecărei categorii a epicii populare
în proză depind de specificul contextual-
structural al acestora. Astfel, basmul are
funcţii predominant estetică şi de
divertisment, legenda - cognitivă şi
modelatoare, povestirea - de definire a
identităţii, snoava - comică şi socială.
• Formulele din basme
Formula iniţială atrage atenţia asupra disocierii de planul
realităţii contingente pe care o presupune naraţiunea: „A fost
odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti...”
Povestitorii populari variază formula iniţială, dezvoltând-o
de multe ori în secvenţe ample, versificate. Formulele
mediane sunt utilizate pentru a asigura coeziunea
elementelor naraţiunii („căci cuvântul din poveste înainte
mult mai este”) sau pentru a caracteriza hiperbolic o acţiune
sau un personaj („Ileana Cosânzeana, din cosiţă floarea-i
cântă, nouă-'mpărăţii ascultă”). Formula finală încheie
basmul, fiind simetrică faţă de formula iniţială şi facilitând
revenirea în planul realităţii concrete/ fizice printr-o
distanţare ironică de conţinutul fabulos al ficţiunii („Am
încălecat pe-o şa/ Şi v-am spus povestea aşa./ Am încălecat
pe-o căpşună/ Şi v-am spus o mare minciună.”)
• Legenda este mult mai săracă în formule
decât basmul. Formula iniţială punctează
garantarea adevărului naraţiunii de către
memoria colectivă: „Se zice...”, „Se
spune...”, „Spun unii...”, „Spun bătrânii...”,
„Cică demult...”. Formula finală întăreşte
efectul implacabil al acţiunii originare
povestite în legendă: „Şi de atunci şi până
astăzi, <câinele aleargă după pisică şi pisica
în pod, după şoareci>“ (T. Brill, 1994, vol.3,
p.54).
Spaţiul şi timpul din basme
• În basm, spaţiul şi timpul au coordonate
fabuloase, putându-se comprima sau dilata
pentru a influenţa destinul eroului: Făt-Frumos
creşte „într-o zi cât alţii într-un an”, calul
năzdrăvan zboară „ca vântul sau ca gândul”,
peria aruncată peste umăr se transformă într-o
pădure deasă, palatul zmeului încape într-un
măr de aur. Pe orizontală, universul basmului
cuprinde adesea „nouă mări şi nouă ţări”, iar pe
verticală, lumea eroului se află între „tărâmul
celălalt” şi cerul de unde, în finalul naraţiunii,
se manifestă dreptatea divină.
• Spaţiul legendei este real, compus din
geografia pământeană, cu coordonatele ei
atmosferice, geologice, hidrologice,
botanice şi zoologice. Cauzalitatea care dă
naştere la elementele acestui spaţiu este însă
fabuloasă, reflectând o viziune mitică
asupra universului. Timpul legendelor
etiologice sau mitologice este de asemenea
prezentat ca real, dar precizat vag,
naraţiunea plasându-se într-un trecut foarte
îndepărtat: „la începutul începutului”, „de
mult, de demult”, „într-o vreme”.
• Personajele de basm
Statutul social al personajelor basmului le
plasează într-un univers asemănător epocii
antice, când împăraţii domneau peste ţinuturi
vaste cu marginile pierdute în sălbăticie. Eroul
basmului fantastic este de cele mai multe ori un
tânăr de origine nobilă, la a cărui naştere
concurează însă forţe magice. Un alt tip de erou
este năzdrăvanul, tânărul a cărui aparenţă umilă
ascunde un caracter excepţional şi puteri
supranaturale. În unele basme, întâlnim ca erou
o fată de împărat care săvârşeşte fapte de arme
travestită în viteaz iar în finalul naraţiunii suferă
o metamorfoză, transformându-se în bărbat.
• Alte personaje ale basmului sunt auxiliarii
(adjuvanții) eroului, reprezentaţi de calul
năzdrăvan, călăuzele zoomorfe sau
antropomorfe, gazdele temporare sau
tovarăşii de drum. Auxiliarii sunt înzestraţi
cu puteri supranaturale şi au de multe ori
rolul de a-l avertiza pe erou în legătură cu
efectele alegerilor lui viitoare.
• O serie de personaje complementare eroilor
sunt antieroii sau opozanţii, cei ale căror
acţiuni negative constituie de fapt pretextul
dezvoltării naraţiunii. Zmeul şi familia sa,
balaurul cu şapte capete, Statu-Palmă-
Barbă-Cot, păzitorii podurilor sau caii din
metale preţioase se situează în calea eroilor
pe diferite trepte ierarhice, în funcţie de
ponderea prejudicierii pe care o produc.
• De asemenea, putem vorbi în basmul
fantastic despre personaje-obiect al dorinţei
(zânele), reprezentări ale aspiraţiilor finale
ale eroilor, primind de obicei o formă
simbiotică, uman-fabuloasă.
• În legendele cosmogonice, personajele
principale sunt Dumnezeu şi diavolul,
prezentaţi ca doi fraţi şi numiţi uneori Fârtatul
şi Nefârtatul. În legendele etiologice,
personajele sunt în general reprezentări
antropomorfe ale elementelor naturii,
plantelor, păsărilor sau animalelor care vor fi
metamorfozate în final, căpătând forma lor
actuală. Legendele istorice se coagulează în
jurul unui personaj principal cu atribute
eroice, adesea asemănător ca substanţă epică
eroului din basmul fantastic.
• Legile epice ale basmului
Aşa cum au observat exegeţii basmului
fantastic, acţiunea acestui tip de naraţiune
urmează cel mai adesea traseul iniţiatic
cuprins între naşterea şi nunta eroului. Pe
acest drum al dovedirii calităţilor sale
excepţionale, protagonistul trebuie să treacă
printr-o serie de probe (cel mai adesea trei),
să poarte mai multe bătălii şi să repurteze o
victorie.
• În legende, planul fabulos, reprezentat cel mai
adesea de Dumnezeu, controlează planul uman,
sancţionând orice încercare a personajelor de a
modifica tiparele de comunicare consacrate
dintre planurile divin şi uman. Aspiraţia dincolo
de fire este sădită în destinul protagonistului şi
încercând să şi-o împlinească, acesta tulbură
echilibrul sacrului. Dumnezeu pedepseşte eroul,
inducându-i o metamorfoză ireversibilă, care
ilustrează, prin forma şi caracteristicile
rezultatului său, concretizarea aspiraţiei
neîngăduite.
• Povestirea este lipsită aproape complet de
formule, secvenţa introductivă insistând de
obicei asupra localizării precise a acţiunii,
timpul şi spaţiul acesteia aparţinând
realităţii recente. O mare importanţă se
acordă în structura epică garantării
adevărului faptelor relatate, al căror
protagonist sau martor autorizat se declară
povestitorul.
• De obicei, structura snoavei este
uniepisodică, orientată spre efectul comic
din final. Personajele snoavei sunt tipuri
caracterologice: prostul, leneşul, lacomul,
zgârcitul, femeia necredincioasă sau
reprezentanţi ai unor categorii profesionale
sau grupuri etnice evidenţiate critic prin
diferenţierea de modul de existenţă al
majorităţii: boierul, preotul, cârciumarul,
turcul, neamţul.
• Un personaj specific snoavei româneşti, dar
având corespondenţi cu alte nume în
literatura comică universală, este Păcală,
erou generic întruchipând chintesenţa
umorului popular. De multe ori, snoava se
construieşte pe axa epică a unui dialog alert
între două personaje, gradat către revelarea
comică a mesajului social sau moral.
• Foarte utilă pentru relevarea structurii
generale a basmului fantastic este noţiunea
de funcţie, definită de Propp (1928)
(v.supra). Dintre cele 31 de funcţii
proppiene, amintim: prejudicierea, lipsa,
lupta, victoria, remedierea.
• Există în epica populară în proză o serie de
elemente narative cu valoare de locuri
comune identificabile, sub diferite forme şi
cu variate denumiri, în categoriile acestui
gen. Aceşti topoi pot fi anumite spaţii
(podul, răscrucea, munţii care se bat în
capete) sau obiecte (semne de recunoaştere,
daruri magice).
• Snoavele populare româneşti ilustrează în
mod specific un repertoriu de motive
narative comice de circulaţie universală,
referitoare fie la tipuri umane (avarul,
păcălitorul păcălit) fie la situaţii repetabile
(coincidenţă, qui-pro-quo, aşteptare
frustrată).
• Naraţiunea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
fără de moarte a fost publicată de Petre
Ispirescu mai întâi în ziarul “Ţăranul
român” nr. 11 din 1862, apoi într-o
broşurică din 1862; a treia oară în Legende
sau basmele românilor, de un culegător-
tipograf, Partea I-a, 1872, cu menţiunea
Povestit de tata, şezător în Bucureşti,
mahal. Udricani, între 1838-1844.
• „Întoarcerea înseamnă refacerea, în sens
invers, a drumului iniţiatic parcurs de Făt-
Frumos în căutarea idealului său, tinereţea
fără bătrâneţe. Timpul, suspendat în
împărăţia celor trei zâne, îşi urmase cursul
inexorabil în lumea aceasta, încât, pe drumul
de întoarcere, semnele trecerii vremii se simt
din plin. Eroul însuşi recuperează timpul
(sau timpul curgător îl recuperează pe el) şi,
pe măsură ce se apropie de casă, de locul
naşterii, îşi schimbă treptat înfăţişarea (...)”
(Constantinescu, 2006).
• Finalul „face din naraţiunea Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte din colecţia
lui Petre Ispirescu un basm atipic sau un mit
disimulat, pentru că, de regulă, basmele
româneşti se încheie cu victoria eroului
asupra unui adversar supradimensionat
(zmeu, balaur) şi cu căsătoria ori înscăunarea
lui în tronul împărăţiei. Dimpotrivă, aici eroul
moare. Dar să fie moartea aceasta o
înfrângere, ori să fie ea tot semnul unei
victorii, al unui «triumf», de alt fel decât al
celorlalţi Feţi-Frumoşi din basmele
româneşti? ” (Constantinescu, 2006).