Elemente de circuit electric

in mediile biologice

Condensatorii electrici
şi structurile vii
Gruparea elementelor
de circuit
 Dintre elementele de circuit de primă importanţă, pe de o
parte în realizarea unor instalaţii experimentale
adecvate, pe de altă parte în înţelegerea comportării
membranelor celulare (fie în condiţii normale, fie la
aplicarea unui curent electric) şi ale căror proprietăţi
trebuie exact cunoscute, sunt rezistorul, bobina şi
condensatorul.
 Cum comportarea acestora prezintă particularităţi
după modul în care ele se află singure, grupate sau
combinate, într-un tip sau altul de circuit, este necesar
să se ia în consideraţie cel puţin situaţiile tipice pentru
fiecare dintre aceste condiţii speciale.
 1) Rezistorul (numit de obicei "rezistenţă") este în
principiu un conductor liniar, care, prin proprietăţile sale
materiale şi dimensionale, opune trecerii curentului prin
el o anumită rezistenţă.
 Tocmai pentru a face o distincţie între dispozitivul fizic
şi proprietatea sa la care ne referim, am adoptat
termenul de rezistor (de altfel, conform unei tendinţe
actuale mai largi).

 În cazul rezistorilor care prin natura lor sunt conductori de tipul
I, rezistenţa pe care o opun trecerii curentului depinde în primul
rând de specificul lor chimic şi în esenţă de numărul de
electroni liberi din reţeaua cristalină a metalului respetiv.
Desigur, rezistenţa lor va fi cu atât mai mare cu cât lungimea va
fi mai mare şi secţiunea transversală mai mică. Rezistenţa
specifică (rezistivitatea) (), adică rezistenţa conductorului
privită sub raportul determinării sale de către natura lui chimică,
se definşte ca rezistenţa corespunzătoare unui cm din lungimea
conductorului şi unui cm2 din secţiunea sa transversală.
 Între caracteristicile dimensionale ale unui rezistor şi
rezistivitatea sa, pe de o parte şi rezistenţa sa globală pe de
altă parte s-a stabilit relaţia:
l
R= 
s
unde: R= rezistenţa (măsurată în ohmi, Ω);
l= lungimea rezistorului (în cm);
S= secţiunea transversală a rezistorului (cm2);
= rezistivitatea (ohmi.cm, sau Ω.cm).
 În unele cazuri, este mai potrivit să se exprime nu
rezistenţa coductorului, ci gradul în care acesta permite
deplasarea sarcinilor de-a lungul său.
 Această proprietate, care este inversul rezistenţei
(1/R), se numeşte conductanţa rezistorului (uneori
conductibilitatea) iar valoarea acesteia, pentru 1 cm
lungime şi 1 cm2 secţiune, se numeşte conductibilitate
(respectiv, uneori, conductibilitate specifică) (1/) şi se
notează cu .


•Alteori este numită şi conductivitate. Conductanţa se

exprimă în adică "mho" iar conductibilitatea în , adică
(vezi şi = siemens).
 Alteori este numită şi conductivitate. Conductanţa se
exprimă în 1/ adică "mho" iar conductibilitatea în
1/cm, adică -1cm-1 (vezi şi S = siemens).
 În cazul conductorilor de tipul II, prin care se realizează
curenţi de natură ionică, terminologia încetăţenită este
întrucâtva diferită.
 Pentru inversul rezistenţei se foloseşte numai termenul
de conductibilitate, iar pentru inversul rezistivităţii,
termenul de conductanţă specifică, conductibilitatea
specifică, conductivitate, iar în fiziologie,
conductanţă. De asemenea, este de remarcat faptul că
atunci când se lucrează cu conductori electrolitici, se
preferă întrebuinţarea mărimilor caracteristice favorizării
curentului iar nu opunerii la trecerea curentului
(conductibilitatea şi conductibilitatea specifică). Diferă
întrucâtva şi condiţiile în care se definesc unităţile lor de
măsură.
 Când conductibilitatea se referă la întreaga masă a
conductorului electrolitic (cu lungimea şi secţiunea sa
transversală totală), atunci conductibilitatea specifică
(conductanţa) corespunde acestei mărimi măsurate
pentru un cub de soluţie cu latura de 1 cm, când se
aplică o diferenţă de potenţial de 1 volt pe două feţe
opuse ale sale.
 Rezistenţa electrică specifică, respectiv
conductibilitatea specifică a unui conductor electrolitic,
este determinată în primul rând de coeficientul de
frecare al ionilor faţă de moleculele de solvent şi de
ceilalţi ioni din soluţie. Condiţiile de temperatură şi
concentraţia soluţiilor joacă, de asemenea, un rol foarte
important. Întrucât coeficientul de frecare are o valoare
extrem de mare, rezistenţa specifică a conductorilor
electrolitici este în general, de asemenea, foarte mare
(viteza de migrare a ionilor - foarte mică).
 Conductibilitatea specifică a electroliţilor este de
aproximativ 1-10 milioane de ori mai mică decât a
conductorilor metalici. De exemplu, rezistenţa electrică a
unei fibre nervoase subţiri, de calibrul 22, pentru 1 m
lungime, este egală cu cea a 1010 mile de fir de cupru,
care ar acoperi de 10 ori distanţa dintre Pământ şi
planeta Saturn (Hodgkin, 1972).

 2) În ceea ce priveşte bobina, aceasta este în principiu

tot un rezistor, dar care are formă spiralată, ceea ce va
determina o comportare specifică în condiţiile surselor
de tensiune variabilă, aşa cum vom vedea ulterior. În
esenţă, această comportare specifică are la bază
câmpul magnetic mult mai puternic (în comparaţie cu un
conductor liniar de aceleaşi dimensiuni), fapt determinat
de însumarea câmpului fiecărei spire, datorită apropierii
acestora în spaţiu.
 3) Condensatorul este elementul de circuit a
cărui proprietate specifică utilizată este capacitatea
electrică. De fapt, orice conductor electric se poate
încărca cu o cantitate mai mică sau mai mare de
electricitate (sarcini electrice), în funcţie de care
potenţialul său electric va fi şi el mai mic, respectiv mai
mare. Capacitatea electrică reprezintă tocmai factorul
de proporţionalitate dintre aceste două mărimi, ceea ce
se poate exprima prin relaţia:

Q
=CV Q
sau=C
V
unde:
Q = cantitatea de electricitate;
V= potenţialul electric;
C= capacitatea conductorului.
 Unitatea de măsură a capacităţii este faradul (F) care
reprezintă capacitatea acelui conductor care la creşterea
sarcinii electrice cu 1 coulomb (1 coulomb = 3 . 109
u.e.s.) suportă o creştere a potenţialului propriu cu 1
volt. Condensatorul este însă un dispozitiv a cărui
capacitate este comparabil mai mare decât a unui
conductor obişnuit, de orice formă, datorită proprietăţii
sale de a condensa sarcinile electrice.
 Această proprietate rezultă din specificul construcţiei
sale, concret, din existenţa a doi conductori (armăturile
condensatorului) cu suprafeţe foarte mari, aşezaţi faţă în
faţă la mică distanţă şi separaţi printr-un dielectric.
Capacitatea unui condensator este direct proporţională
cu suprafaţa armăturii (S, în m2, pentru o singură
armătură), invers proporţională cu distanţa dintre
armături (d, în m) şi mai depinde de proprietăţile
izolatoare ale dielectricului ( = constanta dielectrică a
izolatorului).
  De aici relaţia (valabilă pentru condensatorul plan - paralel):
S
C=
d
Condensarea electricităţii pe un condensator introdus într-un
circuit electric are loc în felul următor (vezi schemele
urmatoare). Sursa de curent face să circule, pe baza f.e.m.
proprii, pe ramurile circuitului exterior o anumită cantitate de
electricitate (la închiderea circuitului). Bineînţeles, concomitent,
se încarcă şi plăcile condensatorului, una devenind pozitivă iar
cealaltă negativă.
Însă, datorită distanţei foarte mici
dintre armături, o puternică
influenţă electrică se manifestă în
dielectricul dintre plăci. Prin
atracţie reciprocă, sarcinile de
semn contrar din ele se
orientează astfel încât se
localizează pe feţele interioare ale
armăturilor lăsând astfel o zonă
cu o densitate mult mai mică a
sarcinilor în restul armăturii.

Are loc astfel aici o condensare de sarcini, ce reiese

din faptul că diferenţa de potenţial dintre două puncte
situate în orice loc al circuitului exterior, în afara
condensatorului, la o distanţă între ele egală cu cea
dintre armături, este incomparabil mai mică decât cea
dintre plăcile condensatorului.
  De fapt, excluzând condensatorul, abia căderea de
tensiune pe întreg conductorul atinge valoarea tensiunii
la borne. Condensarea sarcinilor pe armături (încărcarea
condensatorului) se realizează în timp după o lege
exponenţială (cu variabila independentă la exponent)
care leagă tensiunea dintre plăcile condensatorului, la un
moment dat, de tensiunea la bornele sursei, astfel:
t
-

Ec=Es(1
-e )
unde: t = timpul real de menţinere sub tensiune a
conductorului (la încărcarea maximă, iar pe grafic la
platou,t=infinit , (vezi şi curba încărcării condensatorului).
e = baza sistemului de logaritmi naturali (e = 2,718);
 = constanta de timp a condensatorului (expresie a
capacităţii sale electrice).
 Se vede că la încărcare maximă, deci când t=infinit ,
tensiunea dintre plăci (EC) devine egală cu cea dintre
bornele sursei (ES) (deoarece t/ devine infinit,

/
e t
devine zero, expresia din paranteză devenind egală cu
unitatea).

In cazul in care t devine egal cu :

=
E
cE(1
s--
1
e)
=E(1
s
1
-)
=Ee
s
-1
e e
Deoarece: e
-1=2,718
-1=
0,63
e 2,718

avem EC 0.63
ES

Putem acum defini constanta de timp a condensatorului,

, ca reprezentând timpul în care condensatorul, prin
încărcare, realizează o tensiune (EC) între plăci egală cu
0,63 (63% sau 2/3) din tensiunea la bornele sursei (ES)

Desigur, τ este mai mic decât (timpul necesar încărcării

maxime) şi, când acesta din urmă este atins, transportul de
sarcină prin circuitul extern se întrerupe.
 Se arata ca:
 =R .C
 Deci, constanta de timp a unui condensator dintr-un
circuit este egală cu produsul dintre capacitatea
condensatorului şi rezistenţa conductorului. Este de
remarcat că, dacă capacitatea (C) variază într-un sens,
iar rezistenţa (R) în sens invers, dar proporţional, nu se
modifică (pentru o aceeaşi tensiune a sursei). Din
aceste relaţii mai observăm că, din punct de vedere
dimensional, produsul este un timp; deci se măsoară
în secunde (dacă se măsoară în farazi, iar în Ohmi).
 Cum timpul de încărcare maximă este egal cu timpul
de descărcare totală, rezultă că are aceeaşi valoare
pentru ambele situaţii şi, de fapt, aşa cum se va
arăta imediat, are o valoare constantă pentru un
circuit dat.
 Experimental, se constată că, în cazul unui circuit
caracterizat printr-o anumită capacitate a
condensatorului (C) şi o anumită rezistenţă a
conductorului (R) şi care se leagă la surse cu diferite
tensiuni la borne (E1, E2, E3), timpul în care
condensatorul este încărcat cu 2/3 (sau descărcat cu
2/3) nu depinde de tensiunea sursei şi este
totdeauna acelaşi (o constantă a circuitului).
 Rezultă că depinde de caracteristicile sursei de
alimentare a circuitului.
 Analiza faptelor experimentale ne arată că timpul de
încărcare (sau descărcare) al unui condensator
dintr-un circuit dat este proporţional pe de o parte cu
capacitatea condensatorului (C) (cu cât capacitatea
este mai mare, cu atât durata încărcării maxime este
mai mică) iar, pe de altă parte, cu rezistenta
condensatorului R (cu cât rezistenta este mai mare,
cu atât durata încărcării maxime este mai mare,
intensitatea curentului este mai mică şi deci timpul
de încărcare mai lung, aportul de sarcini mai lent).
 Putem scrie deci că:

t =R.C.K
unde k este o constanta de proportionalitate
Condensatorii electrici şi structurile vii

 În cazul conductorilor electrolitici obişnuiţi

(soluţii), dar mai ales în cazul structurilor vii, avem
adesea de a face cu fenomene de condensare a
sarcinilor electrice, deci cu condensatori.
 O caracteristică importantă a multora dintre
aceştia este faptul că ei sunt condensatori
imperfecţi, deoarece dielectricul interpus între
"armături" nu este un izolator perfect, permiţând într-
o măsură mai mare sau mai mică trecerea de sarcini
prin el, între cele două "plăci". O astfel de situaţie
este întâlnită în primul rând la celula de
conductibilitate, adică incinta din interiorul
dispozitivului cu care se determină conductibilitatea
unei soluţii electrolitice.
 Pe cei doi pereţi opuşi ai celulei se află plăcile
metalice cu secţiune egală cu cea transversală a
incintei, având rol de electrozi. La aplicarea
curentului prin aceştia, în soluţie apar cei doi curenţi
electrolitici (ionici) cu sensuri opuse. Totuşi, solventul
(apa sau altul) joacă rolul unui dielectric interpus
între electrozi, acest efect al său fiind necesar a se
lua în consideraţie.
 Acest dielectric se lasă însă străbătut de sarcini
şi de aceea el este considerat un dielectric
imperfect.
 Structurile vii, cum sunt membranele celulare,
care separă diferite medii electrolitice şi au în
alcătuirea lor substanţe (lipide) cu o constantă
dielectrică ridicată, interpuse între feţele încărcate
electric, joacă rolul unor condensatori şi, la fel ca în
cazul de mai sus, al unor condensatori imperfecţi,
întrucât, în diferite condiţii, lasă să treacă, într-o
anumită măsură, sarcinile electrice (ionice) dintr-o
parte în cealaltă a membranei.
Dacă ţinem seama de suprafaţa foarte mică a
membranei unei celule (aproximativ suprafaţa unei
sfere cu diametrul de 10-100 µm), capacitatea medie
a membranei celulare de 1 μF/cm2 reprezintă o
valoare foarte ridicată, fapt explicat prin distanţa
extrem de mică dintre plăcile condensatorului (10-
100 Å 1 Å = 10-8 cm).
 Amintim că un condensator fizic cu capacitatea de 1
F ar fi neobişnuit de mare (incomparabil mai mare
decât al unei celule) şi că la condensatorii fizici de
dimensiuni obişnuite capacitatea este de ordinul a 1
microfarad (1 µF = 10-6 F).
 Gruparea elementelor de circuit
 Din motive practice, este necesar să urmărim şi modalităţile
de grupare a elementelor de circuit ca şi rezultatele
grupărilor în diferite moduri şi pe diferite tipuri de circuite şi,
bineînţeles, şi în funcţie de felul curentului electric ce trece
prin circuit.
 A. Trebuie să remarcăm de la început că, în cazul unui
curent continuu bobina se comportă, cel puţin din punctul
de vedere care ne interesează aici, ca un simplu rezistor,
aşa încât acesta nu va fi prezentat ca un caz particular.
 a) La gruparea în serie a mai multor rezistori (),
rezistenţa totală conferită porţiunii respective de circuit este
egală cu suma rezistenţelor parţiale

R=R1+R2+R3
Legarea in serie a elementelor de circuit de tip R si C
Intensitatea curentului ce străbate
fiecare rezistor este aceeaşi (nu
există ramificaţii), iar căderea
totală de tensiune la capetele
ansamblului de rezistori este egală
cu suma căderilor de tensiune pe
fiecare dintre aceştia.
Alta este situaţia în cazul grupării
unor condensatoare în serie. în
acest caz, legarea în serie este
echivalentă cu o mărire a distanţei
dintre armături, astfel încât
capacitatea totală va fi mai mică
decât fiecare dintre capacităţile
componente.
 Se constată experimental că, într-o astfel de
grupare, însumarea capacităţilor se
realizează după relaţia:
1=1+1+1
C C1 C2 C3

Ca şi în cazul unui singur condensator, într-un circuit străbătut

de curent continuu, când la capetele seriei de conductori se
realizează tensiunea de la bornele sursei, curentul prin circuit se
opreşte.
Dacă într-un circuit sunt grupaţi în serie un rezistor şi un
condensator), datorită faptului că rezistorul determină scăderea
intensităţii curentului prin circuit, timpul de încărcare a
condensatorului va creşte proporţional cu mărimea rezistenţei
intercalate. La atingerea încărcării maxime a condensatorului,
curentul prin circuit se va întrerupe.
La gruparea în paralel, relaţia de calcul pentru efectul global,
în cazul rezistorilor, este similară cu cea pentru
condensatorii legaţi în serie:
1 1 1
= +
R R1 R2

iar în cazul
condensatorilor, este
similară cu cea pentru
rezistorii grupaţi în serie,
adică C= +C1 C2

La gruparea rezistorilor în paralel, curentul din circuitul în care este

conectată gruparea este egal cu suma curenţilor din rezistorii legaţi în
paralel, conform legii intensităţilor, a lui Kirchoff. Tensiunea aplicată
fiecărui rezistor în parte este aceeaşi (legea a II-a a lui Kirchoff). În
cazul condensatorilor grupaţi în paralel, efectul este ca şi cum s-ar
mări suprafaţa armăturilor - de unde şi expresia de mai sus pentru
capacitatea totală.
 La legarea în paralel a unui rezistor cu un
condensator curentul care vine spre buclă încarcă,
pe de o parte, armătura proximală a
condensatorului, iar pe de alta, trece prin rezistor, cu
o intensitate dictată de rezistenţa acestuia. Dar,
deoarece sarcinile trecute prin rezistor sunt atrase
spre cealaltă armătură a condensatorului, datorită
încărcării armăturii proximale, curentul nu trece
dincolo de buclă în circuitul general, decât după ce
se realizează încărcarea maximă a condensatorului.
Are loc astfel o întârziere a trecerii curentului prin
circuitul general, faţă de momentul închiderii
circuitului, egală cu timpul necesar încărcării
condensatorului.