SEMIOLOGIA

CHIRURGICALĂ
A PERETELUI ABDOMINAL
NOŢIUNI DE ANATOMIE TOPOGRAFICĂ
 Abdomenul este segmentul de trunchi cuprins între
torace, de care este despărţit prin muşchiul diafragm, şi
pelvis, cu care comunică larg prin intermediul excavaţiei
pelvine.
 Limitele exterioare ale acestei regiuni nu corespund
volumului real al cavităţii abdominale, care este mai
întinsă cranial, datorită formei convexe a diafragmului,
cât şi caudal datorită comunicării cu marele bazin.
 Reperele exterioare ale abdomenului sunt, dinspre
medial spre lateral: superior – unghiul xifoidian cu
apendicele xifoid, rebordul costal, marginile inferioare ale
coastelor XI şi XII; inferior – crestele iliace, spinele iliace
antero-superioare, linia Malgaigne (linia imaginară ce
uneşte spina iliacă antero-superioară cu spina pubelui,
delimitând regiunea inghinală de cea femurală) şi simfiza
pubiană.
 Peretele abdominal este format din structuri musculo-
aponevrotice, dispozitive mecanice active şi pasive, care
au luat naştere în procesul de adaptare a organismului la
ortostatism şi ortolocomoţie.
 Acest proces antrenează o serie de modificări topografice
musculare, aponevrotice şi viscerale.
 Rezistenţa permanentă a acestor structuri în faţa
solicitărilor musculare fiziologice poate deveni ineficientă
în cazul unor suprasolicitări, creându-se astfel posibilitatea
ca la nivelul unor orificii sau traiecte preexistente - “zone
slabe” – în anumite condiţii să se producă angajarea unui
diverticul de peritoneu parietal anterior, împreună cu o
parte dintr-un viscer intraperitoneal.
 Se creează astfel condiţia apariţiei uneia dintre cele mai
frecvente forme de suferinţă a peretelui abdominal, hernia.
 Herniile, boala varicoasă şi hemoroizii sunt afecţiuni ale
staţiunii bipede, specifice omului, cauzate de ortostatism.
Semiologia chirurgicală a peretelui abdominal
cuprinde:
 herniile congenitale

 herniile dobândite ale peretelui abdominal:

anterior, lateral, posterior, cranial;
 eventraţiile;

 evisceraţiile.
NOŢIUNI DE ANATOMIE CHIRURGICALĂ
 Regiunea inghinală este delimitată:
 inferior de arcada crurală,
 superior de orizontala trecută la două laturi de deget sub linia
bispinoasă
 lateral de marginea externă a muşchiului drept abdominal.
 Canalul inghinal străbate oblic regiunea inghinală, fiind loc de
trecere a cordonului spermatic către scrot la bărbat sau a
ligamentului rotund către labiile mari la femeie.
Clasic, traiectul inghinal are:
 un perete anterior format din aponevroza oblicului extern şi
muşchiul cremaster,
 un perete posterior alcătuit din fascia transversalis, tendonul
conjunct şi ligamentul Cooles,
 un perete inferior format din arcada crurală,
 un perete superior dat de oblicul intern, muşchiul transvers şi
tendonul conjunct,
 un orificiu superficial format de pilierii extern, intern şi
posterior,
 un orificiu profund, corespunzând mijlocului arcadei crurale.
 Peretele anterior abdominal prezintă trei plici
peritoneale formate de uracă, arterele ombilicale
fibrozate şi arterele epigastrice inferioare. Aceste
formaţiuni determină, în peretele posterior al
canalului inghinal, trei fosete inghinale ce au
importanţă în producerea celor trei tipuri de hernii
inghinale.
 Modern, se descriu două planuri, unul superficial
(piele, ţesut celular subcutanat, fascia Scarpa şi
aponevroza oblicului extern) şi altul profund
(muşchiul transvers, fascia transversalis, grăsimea
properitoneală şi peritoneul) între ele situându-se
canalul inghinal.
 Regiunea femurală (crurală) are o formă triunghiulară,
delimitată:
 superior de arcada inghinală

 extern de marginea internă a muşchiului croitor

 intern de relieful muşchiului adductor.

 Inelul femural este străbătut de artera femurală

(extern), vena femurală (în mijloc) şi limfatice (intern),
fiind delimitat de:
 anterior - arcada inghinală cu bandeleta ilio-pubiană

 lateral - bandeleta ilio-pectinee

 posterior - fascia pectineală şi ligamentul Cooper

 medial - ligamentul lacunar Gimbernat.

 Regiunea ombilicală corespunde inelului ombilical. La
acest nivel, pielea aderă direct la peritoneu, în spatele
inelului ombilical găsindu-se fascia lui Sachs şi Richet
(fascia ombilicală) cu care inelul formează canalul
ombilical. În partea superioară a cicatricii ombilicale se
află cordonul fibrozat al venei ombilicale, iar inferior se
află un “trident” format de vestigiile fibroase ale uracei
(median) şi arterelor ombilicale (lateral). Între cordonul
venei ombilicale şi elementele inferioare există un spaţiu
slab, prin care se pot produce hernii.
 Linia albă, linia imaginară mediană a peretelui
abdominal anterior, se formează supraombilical din
încrucişarea fibrelor aponevrotice ale muşchilor drepţi
abdominali, prezentând la acest nivel orificii perforante
prin care ies ramuri vasculare şi filete nervoase venite
din abdomen. Subombilical, linia albă este formată sub
arcada Douglas din fibre aponevrotice ce nu se mai
reunesc median, formând astfel o singură teacă a
muşchilor drepţi abdominali.
 Linia semilunară a lui Spiegel reprezintă limita
dintre corpul şi aponevroza anterioară a muşchiului
transvers, fiind situată la marginea muşchilor drepţi
abdominali. La acest nivel există orificii perforante pentru
vase şi nervi, traiecte prin care se pot angaja viscere
intraperitoneale.
Regiunea lombară prezintă zone slab musculare
situate între creasta iliacă, masa musculară sacro-
lombară şi ultima coastă. Se descriu astfel:
 triunghiul Jean Louis Petit, situat între dorsalul mare,
oblicul extern şi creasta iliacă;
 patrulaterul lui Grynfelt, format de pătratul lombelor,
oblicul intern, micul dinţat şi coasta XII;
 tetragonul Krause, limitat de marginea externă a masei
musculare lombare, creasta iliacă, oblicul intern şi micul
dinţat.
Aceste zone “slabe anatomic” pot fi locul prin care se
produc hernii ale peretelui abdominal posterior.
 Regiunea obturatorie este situată pe planul musular şi osos al
bazinului, corespunzând canalului obturator, pe aici producându-se
în special hernii interne ce nu au sac herniar evidenţiabil clinic.
Regiunea ischiatică corespunde micii şi marii scobituri
ischiatice (sciatice), protruzia sacului herniar făcându-se în regiunea
fesieră.
Regiunea perineală prin planşeul musculo-aponevrotic de
susţinere a organelor intraperitoneale, poate fi sediul unor hernii
mediane, congenitale, datorate persistenţei fundului de sac Douglas
sau hernii laterale, ce apar prin fantele musculare ale muşchilor
ridicători anali.
Diafragmul este străbătut de numeroase formaţiuni
anatomice, de volum variabil, locuri prin care apar puncte slabe ce
permit angajarea organelor abdominale.
Hiatusul esofagian este un canal musculo-fibros, situat între stâlpii
de inserţie pe coloana vertebrală a diafragmului, înaintea orificiului
aortic.
Se descriu anatomic şi spaţiile Morgagni-Larey, hiatusuri situate
între inserţiile costale şi sternale ale diafragmului, locuri prin care pot
hernia viscere abdominale.
HERNIA
Definiţie: Reprezintă exteriorizarea spontană, temporară sau
permanentă, a seroasei peritoneale, împreună cu un conţinut
visceral, sub piele, printr-o zonă de slăbiciune anatomică,
urmare a unei predispoziţii congenitale sau dobândite. În cadrul
patologiei chirurgicale, hernia reprezintă una dintre cele mai
frecvente boli.
 Anatomia patologică a herniilor evidenţiază trei
elemente comune tuturor herniilor:
 1. Sacul herniar este o prelungire a peritoneului parietal
şi care are trei părţi: gâtul (coletul), corpul şi fundul
sacului. Sacul mai poate să împrumute şi structuri din
ţesuturile parietale pe care le străbate şi la care poate să
adere. Unele hernii au un lipom preherniar format de
grăsimea properitoneală mobilizată de repetatele intrări
şi ieşiri ale herniei, cum este în cazul herniilor femurale.
 2. Traiectul anatomic parietal pe care îl străbate sacul
de hernie este variabil în funcţie de localizarea acesteia.
Astfel, canalul inghinal are două orificii (profund şi
superficial), hernia ombilicală poate avea un inel sau un
orificiu musculo-aponevrotic, hernia femurală are un inel
aponevrotic.
 3. Conţinutul sacului herniar este variabil (intestin,
epiploon etc.), teoretic orice organ al cavităţii abdominale
putând hernia, cu excepţia duodenului şi pancreasului
care sunt bine fixate la peretele posterior abdominal.
Anatomo-patologie şi evoluţie
Punctul herniar – este faza incipientă a leziunii,
în care la nivelul profund al dehiscenţei parietale,
începe să se angajeze seroasa parietală, sub
forma unei tumefacţii diverticulare .
 Manifestarea clinică a bolii în această fază este
numai subiectivă şi este reprezentată de dureri
de intensitate moderată, corespunzând
momentelor în care se angajează conţinut
intraabdominal în zona diverticulară, numai dacă
punctul herniar are o dimensiune mai mare,
degetul examinatorului poate repera, la locul
dureros acuzat de bolnav, limitele dehiscenţei
perietale.
 Hernia interstiţială – este faza următoare, în care
depresiunea seroasei peritoneale se măreşte, devenind
un adevărat diverticul mai profund, care se angajează
între planurile musculo-aponevrotice, cu tendinţă de a
ajunge subtegumentar.
 Este faza în care seroasa perietală se transformă într-un
sac herniar cu conţinut visceral, astfel încât elementele
clinice devin evidente.
 Tumefacţia herniară poate fi uneori evidentă, dar în
schimb durerea este practic permanentă şi de intensitate
variabilă, în funcţie de dimensiunea orificiului de
angajare. Cu cât acesta este mai mic, elementul
anatomic conţinut este mai traumatizat şi ca atare,
durerea este supărătoare.
 Palpator, tumefacţia formată de hernie este bine
perceptibilă, reductibilă în decubit sau la presiune (taxis),
reapărând la efort sau tuse.
 Hernia completă se constituie în momentul în care
seroasa peritoneală devine un adevărat sac ce
proemină sub tegument. Leziunea se mai numeşte
şi bubonocel.
 Sacul herniar prezintă la orificiul intern al zonei
herniare o porţiune mai îngustă, ce constituie coletul
sacului, urmat de corpul sacului, ce poate fi o
cavitate unică sau septată şi un fund, corespunzător
zonei tegumentare de contact.
 În această fază evolutivă, hernia prezintă întregul
tablou simptomatic, iar ceea ce îl face pe bolnav să
se prezinte la examenul medical este durerea,
totodată semnalând şi prezenţa unei formaţiuni
tumorale, adesea cu caracter tranzitoriu, pe care
singur o descoperă în urma efectuării unui efort.
Semnele subiective

Nu sunt semnificative:
 durerea este prezentă numai în perioadele de debut
când sacul herniar îşi face drum printre ţesuturile
peretelui abdominal sau când apar complicaţii ale
bolii;
 durerea poate fi dată şi de tracţiunea asupra
mezourilor intestinale;
 durerea apare la efort sau după ortostatismul
prelungit;
 herniile voluminoase dau o senzaţie de greutate sau
de apăsare.
Examenul obiectiv
Se efectuează obligatoriu în ortostatism, după efort şi în decubit.
INSPECŢIA
 În ortostatism, pune în evidenţă:
 formaţiunea tumorală şi localizarea acesteia,

 volumul său obişnuit care creşte la orice efort ce măreşte

presiunea intraabdominală (expansiunea herniei).
 În decubit:
 tumefacţia se reduce spontan,

 ireductibilitatea acesteia denotând o complicaţie a bolii.

 În funcţie de stadiul evolutiv şi de sediul herniei, forma tumorii,

reprezentată de sacul herniar şi de conţinutul său, poate fi:
 rotundă, aşa cum este de obicei în hernia ombilicală,

 alungită, ca în hernia inghinală.

PALPAREA evidenţiază consistenţa elastică a formaţiunii herniare,
ce se accentuează la efort.
 Se poate recunoaşte un caracter esenţial al herniei, şi anume,
continuitatea sa către profunzime printr-o zonă pediculată,
orientată către cavitatea abdominală, astfel explorând traiectul
parietal prin care s-a angajat seroasa peritoneală.
 Obţinem elemente clinice privind traiectul, dimensiunea
defectului, structura inelului herniar şi tonicitatea musculaturii
abdominale.
 Un alt element caracteristic este impulsiunea pe care tumora o
prezintă la orice efort brusc, percepută la mâna examinatorului
sub forma unui mic şoc.
 Punerea în evidenţă a impulsiunii este valoroasă la bolnavii graşi
sau în cazul herniilor mici care nu proemină la suprafaţa peretelui
abdominal.
 Herniile simple, necomplicate, prezintă reductibilitate, aceasta
putându-se realiza fie spontan, în decubit, fie consecutiv unei
uşoare presiuni exercitate dinainte-înapoi, în axul sacului herniar
(manevra de taxis).
 Reductibilitatea poate lipsi în anumite forme de hernii complicate.
 Reducerea spontană a herniei se face cu uşurinţă
şi fără să se însoţească de fenomene deosebite.
Senzaţia de jenă sau de apăsare simţită de bolnav
atâta timp cât hernia este în protruzie, dispare
instantaneu la reducere.
 Reducerea activă a herniei face ca în cazul în care
aceasta are conţinut intestinal, să se însoţească de
un zgomot caracteristic, de gâlgâit; acest zgomot
lipseşte când conţinutul sacului herniar este format
de epiploon.
 După efectuarea reducerii, examinatorul poate
explora cu ajutorul unui deget, dimensiunea inelului
herniar; cu această ocazie, dacă bolnavul tuşeşte,
degetul examinator percepe impulsia conţinutului
sacului, ce tinde să se angajeze din nou în traiectul
herniar.
PERCUŢIA herniei, în cazul în care conţinutul acesteia
este intestinul, produce o sonoritate caracteristică,
iar în cazul conţinutului epiplooic-matitate.
AUSCULTAŢIA nu conferă elemente clinice de
diagnostic în hernii.
 În concluzie, tumora reductibilă cu expansiune şi
impulsiune este caracteristică pentru herniile
necomplicate.
 Examenul clinic al bolnavului cu hernie presupune
examenul complet al celorlalte aparate şi sisteme,
fără a omite tuşeul rectal şi investigarea micţiunii,
pentru a depista eventualele afecţiuni urinare sau
ano-rectale, responsabile de creşterea presiunii
intraabdominale, acestea trebuind a fi rezolvate
prealabil sau concomitent, astfel putând preveni
recidivele.
COMPLICAŢIILE HERNIILOR
 Ireductibilitatea herniei este o complicaţie care
urmează unor cauze variate şi care se instalează treptat.
 Conţinutul herniar devine tot mai greu reductibil,
pentru ca în cele din urmă să nu mai poată fi redus
deloc.
 În acest caz tumefacţia herniară este evidentă, în
schimb expansiunea şi pulsiunea la tuse şi/sau efort
lipsesc.
 Hernia încarcerată este o complicaţie care survine
îndeosebi la bolnavi cunoscuţi cu hernie de mult timp şi
mai ales la cei care poartă bandaj de contenţie.
 Aceste cauze duc la formarea de aderenţe între
conţinutul şi conţinătorul herniei, astfel împiedicându-
se reducerea acesteia.
 Hernia cu “pierderea dreptului la domiciliu” este o
complicaţie rară, dar nu excepţională.
 Este vorba întotdeauna de o hernie veche, la care s-a

format un inel foarte larg, care permite ieşirea treptată

a unui volum important din conţinutul abdominal, în
special anse de intestin subţire.
 Tumora herniară este gigantă, ireductibilă datorită

volumului ei, iar expansiunea şi pulsiunea sunt

prezente, dar de mai mică amploare.
 Hernia strangulată reprezintă contenţia bruscă şi
permanentă a conţinutului herniar în conţinătorul său,
obstacolul reducerii fiind cel mai adesea creat la nivelul
coletului/inelului herniar.
 Complicaţia poate surveni la orice tip de hernie, în
special hernia femurală strangulându-se mai frecvent.
 Pentru ca această complicaţie să se producă, trebuie să
apară un dezechilibru între volumul conţinătorului şi cel
al conţinutului, astfel încât acesta din urmă să nu se mai
poată reintegra spontan în cavitatea abdominală, inelul
herniar devenind brusc insuficient pentru a permite
reducerea.
 Mecanismul strangulării este diferit, putând interveni
diverşi factori:
 factori ce influenţează supleţea orificiului herniar

 factori ce determină distensia bruscă lichidiană sau

gazoasă a ansei intestinale conţinute
 factorul vascular, care este favorizant, în sensul că orice
obstacol în calea întoarcerii venoase din mezenterul
ansei conţinute în sacul herniar conduce la congestia şi
edemul acesteia.
 Apar asfel zone echimotice şi apoi ischemice datorită
“strivirii” circulaţiei arteriale şi ulterior gangrena ansei.
 Clinic:
 debutul este brusc, în urma unui efort sau acces de
tuse sau strănut,
 durere violentă, localizată la nivelul zonei herniare,
care iradiază către abdomen, datorită interesării
mezenterice,
 în mod reflex, bolnavul acuză senzaţia de greaţă şi
uneori prezintă vărsături precoce.
 Obiectiv:
 se constată accentuarea volumului tumorii herniare,
care devine de consistenţă fermă, elastică, dureroasă
spontan şi la palpare, mai ales către pediculul său,
 tumefacţia îşi pierde elementele semiologice
caracteristice, devenind ireductibilă şi neexpansibilă,
acesta fiind semnul capital de diagnostic,
 tegumentele se edemaţiază şi devin roşii, fluctuente,
pe măsură ce timpul trece, apărând flegmonul
piostercoral, ce poate fistuliza la piele.
 Percuţia:
 constată matitate, chiar dacă este un enterocel, prin
conţinutul lichidian.
 în cazul enterocelului, strangularea este însoţită de

oprirea tranzitului intestinal, fenomen ce se produce la

un interval variabil de timp de la episodul acut, în
funcţie de segmentul de intestin interesat, fiind mai
precoce cu cât leziunea este mai aproape de cec.
 Tabloul clinic este variabil, după natura conţinutului, cât
şi după gradul compresiunii acestuia.
 în general, strangularea epiploonului este mai puţin

zgomotoasă,
 dacă conţinutul sacului herniar este mixt (ansă

intestinală şi epiploon), prezenţa componentei

epiplooice preia o parte a efectului compresiv.
 Dacă procesul de strangulare interesează numai o parte
a circumferinţei ansei intestinale (pensare laterală
Richter), simptomatologia poate fi mai ştearsă.
Dimpotrivă, tabloul clinic este deosebit de zgomotos
atunci când în sacul herniar sunt două anse intestinale,
între care se află o a treia intraabdominal, aceasta din
urmă suportând efectul maxim al strangulării
(strangulare retrogradă sau în W).
 Traumatismele herniei pot fi:
 directe, prin lovirea abdomenului,

 indirecte, prin manevre intempestive de taxis.

 se descriu contuzii, echimoze, hematoame ale

pediculului formaţiunii herniate, ruptură intrasaculară
de anse intestinale şi chiar explozie de ansă destinsă
de gaze şi contuzionată.
 Inflamaţiile sacului de hernie sunt asemănătoare cu
inflamaţiile peritoneului din care face parte.
 Peritonita se poate propaga în sac, sau invers,

peritonita sacului se poate propaga la peritoneu.

 Se descriu apendicite acute şi salpingite acute în

sacul de hernie.
 Torsiunea unui franj epiplooic sau strangularea lui
poate duce la necroze sau abcese.
 Tumorile pot avea originea în:
 sacul de hernie: chistul Nück din hernia
inghinală la femeie, chistul din canalul
peritoneo-vaginal la bărbat
 viscere herniate: intestin, epiploon etc.

 ţesuturile din jur: lipomul preherniar.

 Tuberculoza sacului poate fi propagată de la o

peritonită T.B.C. sau poate fi primitivă, localizare
favorizată de ischemia şi traumatismul local.
 Corpii străini intrasaculari reprezintă surprize
evolutive datorate formării de concreţiuni
fibroase sau calculi ai sacului sau migraţi din
tubul digestiv (oase, sâmburi, scobitori etc.).
HERNIILE PERETELUI ANTERIOR
 Hernia liniei albe se produce în special în segmentul
epigastric xifo-ombilical. Inelul herniilor fiind în general
mic, conţinutul herniilor este format, aproape în
exclusivitate din epiploon; tumora herniară este mică,
rotund-ovalară, în stadii incipiente prezentând
expansiune şi pulsiune la tuse şi efort. Din aceste
motive, odată conţinutul angajat, hernia devine rapid
ireductibilă şi foarte supărătoare, durerile fiind influenţate
de alimentaţie, însoţindu-se de greţuri şi vărsături.
 După localizare se descriu:
 hernii epigastrice

 hernii juxtaombilicale, situate la circa 2 cm.deasupra

sau dedesubtul ombilicului
 hernii subombilicale, localizate la 4 cm. sub ombilic.
Hernia ombilicală reprezintă 6% din localizările herniare,
fiind mai frecventă la femei, în special obeze, multipare,
hipertensive, diabetice. Producerea ei este favorizată de
distensiile abdominale repetate şi de supraîncărcarea
fixă a ţesuturilor, ambele determinând relaxarea inelului
ombilical. Se asociază adesea cu afecţiuni biliare şi
ulcer.
 Conţinutul herniei ombilicale, de regulă, este alcătuit din
epiploon, urmând apoi ca frecvenţă intestinul subţire şi
gros.
 Se descriu două tipuri de hernie ombilicală:

 directă, de slăbiciune, produsă prin jumătatea

superioară a inelului ombilical, pe care îl forţează
progresiv;
 indirectă, ce apare după eforturi bruşte, care forţează
canalul delimitat de fascia Sachs-Richet de jos în sus.
 Clinic, se manifestă prin durere, senzaţie de
greutate în regiunea ombilicală, iar adesea bolnavii
prezintă greaţă, datorată de tracţiunea ce se
exercită asupra conţinutului herniar.
 Examenul local evidenţiază deformarea ovalară a
cicatricii ombilicale, tumefacţia prezentând
expansiune şi impulsiune, fiind reductibilă, atunci
când inelul herniar sau conţinutul sacului o permite.
 Tegumentele sunt subţiate, în tensiune prin
distensie mecanică şi hipoxie. Sacul are un contur
neregulat, de consistenţă neomogenă, dată de anse
şi nodulii epiplooici.
 Se descriu şi hernii ombilicale congenitale –
omfalocelul – care sunt urmarea unor tulburări de
morfogeneză, manifestată clinic prin aplazia
peretelui abdominal anterior în regiunea ombilicală.
HERNIILE PEREŢILOR LATERALI
 Hernia inghinală reprezintă 4/5 din totalitatea
localizărilor herniare. Se produce atât la bărbaţi cât şi la
femei la nivelul canalului inghinal, fiind situată deasupra
liniei spino-pubiene, denumită şi linia Malgaigne.
Conţinutul herniilor inghinale poate fi: marele epiploon,
intestinul subţire şi gros, apendicele, ovarul, trompele,
vezica urinară.
 Clinic, pacientul prezintă tumefacţie al cărui colet este
situat deasupra liniei Malgaigne, dureroasă la debut,
când sacul este mic, care se reduce spontan sau la
taxis, cu impulsiune şi expansiune prezente. După
reducerea herniei se explorează digital canalul inghinal
prin aplicarea degetului la baza scrotului, unde peretele
este mai subţire.
 În funcţie de originea şi momentul apariţiei sacului,
herniile inghinale sunt dobândite şi congenitale.
Hernii inghinale congenitale
 Sunt întotdeauna hernii oblice-externe, prin
persistenţa canalului peritoneo-vaginal. De obicei se
însoţeşte şi de anomalii de migrare a testiculului
(ectopii testiculare), existând mai multe varietăţi de
hernie:
 hernia peritoneo-vaginală - canalul peritoneo-vaginal
este complet permeabil
 hernia peritoneo-funiculară - canalul peritoneo-
vaginal e obliterat deasupra vaginalei testiculare
 hernia vaginală închistată- coexistenţa herniei cu
hidrocelul
 hernia funiculară cu chist de cordon- între fundul
sacului herniar şi vaginala testiculară se interpune
un chist izolat, realizat de două inele Ramonede.
Hernii inghinale dobândite
Sunt hernii frecvente la adultul tânăr, a căror cauză principală este
reprezentată de efort.
 Hernia inghinală oblică-internă, sau vezico-pubiană, se produce
prin angajarea peritoneului parietal în foseta situată între uracă şi
cordonul arterei ombilicale.
 în sacul herniar se poate angaja cornul vezicii urinare, la semnele
clinice putându-se asocia disuria, tenesmele vezicale şi retenţia
de urină,
 este rară, aparând numai la bătrâni.
 Hernia inghinală directă, denumită şi hernie de “slăbiciune”, se
produce prin foseta dintre cordonul arterei ombilicale şi artera
epigastrică.
 are traiect antero-posterior, aproape vertical, cu orificiul profund
la nivelul fosetei inghinale mijlocii şi cel superficial subcutanat.
 sacul herniar are coletul larg, este globulos, format din peritoneul
parietal, dublat de fascia transversalis.
 ca particularităţi, tumefacţia dispare rapid în clinostatism, sacul
nu coboară niciodată în scrot, iar în afara sacului se pot palpa
pulsaţiile arterei epigastrice.
Hernia inghinală oblică-externă, de “forţă”, în care
angajarea se face prin gropiţa inghinală laterală, în afara
arterei epigastrice.
 Sacul herniar este un diverticul peritoneal “în deget de
mănuşă”, care înaintează progresiv în canalul inghinal,
prezentând următoarele forme anatomo-clinice:
 punctul herniar - la nivelul orificiului inghinal profund;

 hernia interstiţială sau intraparietală - în traiectul

inghinal;
 bubonocelul - hernia ajunsă la orificiul superficial al

canalului inghinal
 hernia funiculară - când sacul este între elementele
funiculului spermatic
 hernia inghino-scrotală sau inghino-labială - când
sacul coboară până în scrot sau labiile mari.
Hernia femurală (crurală) este mai frecventă la femei, datorită
dezvoltării mai accentuate a bazinului în diametrul transversal, ca şi
al lordozei, fiind a treia ca frecvenţă după hernia inghinală şi
ombilicală.
 Sacul herniar este situat sub linia spino-pubiană (Malgaigne), acesta
angajându-se prin inelul crural.
 Acesta este mai mic decât cel din hernia inghinală, fiind piriform şi
precedat de un lipom preherniar.
 Se descriu trei forme anatomo-clinice:
 punctul herniar – sacul este în inelul femural

 hernia interstiţială – sacul este sub fascia cribriformis

 hernia completă – sacul apare sub tegument.

 După poziţia sacului faţă de pachetul vasculo-nervos, se descriu:

 hernii prevasculare (Moschkowitz),
 retrovasculare (Glasser),

 femurale externe,

 hernia Laugier (printre fibrele ligamentului Gimbernat),

 hernia femuro-pectinee (Cloquet),

 hernia multidiverticulară (Hesselbach),
 hernia în bisac (Astley-Cooper).
HERNIILE PERETELUI POSTERIOR
 Herniile lombare sunt rare şi se produc prin cedarea
aponevrozei muşchiului transvers.
 Ele se produc prin spaţii anatomice slabe, cum ar fi:
 triunghiul Jean Louis Petit,

 patrulaterul Grynfelt,

 tetragonul Krausse.

 De obicei sunt interstiţiale, iar atunci când au sac, de

cele mai multe ori conţin colonul.
 Când sacul lipseşte, poate hernia rinichiul precedat de
un lipom herniar voluminos.
 Clinic, se evidenţiază o tumefacţie în masa lombară,
moderat dureroasă, cu pulsiune şi expansiune prezentă.
 Se strangulează excepţional.
EVENTRAŢIILE
Eventraţia reprezintă ieşirea spontană a unui viscer
abdominal sub piele, într-o zonă a peretelui abdominal
cu rezistenţa stratului musculo-aponevrotic diminuată
spontan, postoperator sau posttraumatic, învelit de
seroasa peritoneală.
 Eventraţia spontană sau diastazisul, este o formă de
eventraţie datorată îndepărtării anormale a muşchilor
drepţi abdominali, determinată de scăderea tonusului
liniei albe.
 Eventraţia postoperatorie este eventualitatea
etiologică obişnuită, leziunea producându-se ca urmare
a cedării planurilor de sutură parietală.
 Eventraţia posttraumatică este urmarea imediată sau
tardivă a unei plăgi abdominale, care a creat o soluţie de
continuitate în planurile musculo-aponevrotice,
permiţând protruzia sacului peritoneal cu conţinutul
respectiv, până în planul subtegumentar.
 Anatomo-patologic, se descrie orificiul de
eventraţie, sacul de eventraţie, conţinutul ţi
tegumentele.
 Factorii incriminaţi în producerea eventraţiilor
postoperatorii sunt:
 tipul inciziei abdominale,

 tipul materialelor de sutură folosite,

 calitatea ţesuturilor,

 factorul septic,

 boli sau tratamente ce influenţează negativ

cicatrizarea (diabet, B.P.C.O., anemii, cancer,

imunosupresoare, cortizon etc.).
EVISCERAŢIILE ABDOMINALE
 Evisceraţia reprezintă ieşirea viscerelor din cavitatea
peritoneală printr-o soluţie de continuitate a peretelui
abdominal, posttraumatic sau postoperator. Conţinutul
abdominal evscerat nu este învelit de seroasa
peritoneală.
 Evisceraţia posttraumatică poate surveni în urma unei
plăgi abdominale penetrante, astfel creându-se o
dehiscenţă, cu o anumită dimensiune, prin care se
exteriorizează unul sau mai multe viscere.
 Evisceraţia postoperatorie este urmarea ruperii
planului de sutură muusculo-aponevrotică. Este o
leziune gravă, cu mortalitate de 15-18%, cedarea suturii,
total sau parţial, apărând de regulă între a 8-a şi a 10-a
zi postoperator.
 Factorii implicaţi în aapariţia evisceraţiilor ţin de
intervenţia chirurgicală, de evoluţia postoperatorie
imediată, precum şi de factori de teren.