Sunteți pe pagina 1din 50

PSIHOPEDAGOGIE

SISTEMUL DE INVATAMANT

• Sistemul de invatamant reprezinta principalul


subsistem al sistemului de educatie, care se
refera la organizarea institutionala a
invatamantului.
• In cadrul sistemului de invatamant sunt
reunite institutiile specializate implicate in
procesul de educatie, cercetare si cultura,
responsabile de realizarea in mod organizat,
planificat si metodic a dezideratelor educative.
• In viziune postmodernista, sistemul de
invatamant, in sens larg,cuprinde “ansamblul
institutiilor care participa la organizarea
arhitecturii scolare, adica la derularea generala a
studiilor pe cicluri, orientari, filiere etc.”

• In sens restrans sistemul de invatamant cuprinde


institutiile scolare (scoala primara, gimnaziul,
liceul, invatamantul profesional si superior),
organizate pe trepte, cicluri si ani de studii. Privit
din acest punct de vedere, sistemul de
invatamant este definit ca sistem scolar,
Functiile sistemului de invatamant

• Sistemul de invatamant, asemanator educatiei in


general, realizeaza cele trei functii educationale
principale si anume:
• a) functia cognitiva, instructiv-educativa si culturala,
care formeaza pe “homo cogitans” (omul care
gandeste);
• b) functia praxiologica, de munca si aplicare a
cunostintelor in practica, care formeaza pe ”homo
faber” (omul care munceste si creeaza);
• c) functia axiologica, de valorizare, de evaluare, care
formeaza pe “homo estimans” (omul care apreciaza,
valorizeaza) (vezi Ioan Bontas, 1997, p. 243)
Functii secundare
• a) functia economica, de asigurare a fortei de munca in
conformitate cu nevoile societatii si cu aspiratiile
membrilor ei;
• b) functia de socializare, de pregatire a tinerei
generatii pentru integrarea optima in mediul socio-
profesional si formare a competentelor de comunicare
interumana, a capacitatilor de a lucra in echipa, a
tolerantei si a respectului reciproc;
• c) functia de dezvoltare si exersare in conditii optime
a talentelor, cultivarea interesului pentru anumite
domenii si de spijinire a afirmarii personalitatii fiecarui
individ;
Structura sistemului de invatamant

• Sistemul national de invatamant – asa cum


este definit in Legea Invatamantului Nr.
84/1995 – este constituit din “ansamblul
unitatilor si institutiilor de invatamant de
diferite tipuri, niveluri si forme de organizare a
activitatii de instruire si educare”, cuprinzand
“unitati si institutii de invatamant, de stat si
particulare” (Art. 15).
Sistemul national de invatamant cuprinde:
• 1) invatamantul prescolar: grupa mica; grupa mijlocie; grupa mare,
pregatitoare pentru scoala;
• 2) invatamantul primar: clasele I–IV;
• 3) invatamantul secundar:
• – invatamantul gimnazial, secundar inferior, clasele V–IX;
• - invatamantul liceal, secundar superior, clasele X –XII/XIII;
• - invatamantul profesional: anii I– II/III;
• 4) invatamantul postliceal;
• 5) invatamantul superior:
• – invatamantul universitar – de scurta durata (colegii de 3 ani)
• - de lunga durata (facultati de 4–6 ani);
• – invatamantul postuniversitar (master, studii aca-demice, studii de
specializare, cursuri de perfectionare postuniversitare, doctorat);
• La acestea se adauga si alte forme de educatie
precum:
• 6) Educatia permanenta
• 7) Invatamantul deschis la distanta
• 8) Invatamantul particular
• 9) Invatamantul pentru minoritati
• 10) Invatamantul special
Principiile de organizare si functionare a
sistemului national de invatamant
• 1. Principiul invatamantului deschis si democratic
• 2. Principiul invatamantului general obligatoriu
• 3. Principiul invatamantului de stat gratuit
• 4. Principiul desfasurarii invatamantului de toate gradele in limba
romana; dreptul minoritatilor de a studia in limba materna
• 5. Principiul invatamantului unitar
• 6. Principiul libertatii constiintei si a dreptului la credinta
religioasa
• 7. Principiul sprijinirii elevilor cu performante deosebite
• 8. Principiul invatamantului apolitic
• 9. Principiul autonomiei universitare
• 10. Principiul educatiei permanente
EDUCABILITATEA. FACTORII DEVENIRII
FIINTEI UMANE
• „capacitatea omului de a fi receptiv la influente
educative si de a realiza, pe aceasta cale,
acumulari progresive concretizate in diferite
structuri de personalitate."
• ‘’ansamblul posibilitatilor de a influenta cu
mijloace educative formarea personalitatii
fiecarui individ uman, in limitele psihogenetice
ale speciei noastre si a particularitatilor innascute
care confera fiecaruia individualitatea sa
genetica."
TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA :
ESENTA, MECANISME, LIMITE
• Teoriile ereditariste ( ineiste)
• Aceste teorii sustin rolul fundamental al ereditatii in devenirea fiintei
umane, avandu-si originile in cercetarile biologilor. In viziunea lor
ereditatea determina orice evolutie a omului. Ion Dumitru si Dorel
Ungureanu considera ca principala limita a acestei teorii este
descosiderarea factorilor de mediu si educatie in devenirea fiintei umane.
– Teoriile ambientaliste :
• Spre deosebire de ereditaristi, reprezentantii acestor teorii afisau o
incredere absoluta in puterea si valoarea factorilor socio-educationali :
• - mediul,
• - educatia.
• Ei neaga rolul ereditatii. Desi s-au situat la poli opusi, reprezentantii
teoriilor ambientaliste, la fel ca cei ai teoriilor ereditariste s-au inspirat in
sustinerea ideilor lor din rezultatele unor cercetari apartinand domeniului
biologieI
– Teoria dublei determinari
• Cu intentia de a depasi caracterul nestiintific si
unilateral al celor doua orientari mentionate,
unii cercetatori au adoptat o pozitie de mijloc.
Ei recunosteau interactiunea celor trei factori :
ereditate, mediu, educatie in procesul formarii
fiintei umane.
FACTORII DEVENIRII FIINTEI UMANE
• Ereditatea –o premiza a dezvoltarii psihoindividuale
• Ereditatea este caracteristica biologica a fiintelor ce
desemneaza complexul de predispozitii care se transmit de
la ascendenti la descendenti prin intermediul
mecanismelor genetice.
• Fiecare om este purtatorul, atat al trasaturilor generale ale
speciei umane : pozitia bipeda, structura anatomo-
fiziologica, tipuri de reflexe, cat si a caracterelor ereditare
care ii sunt transmise pe linie directa de la proprii sai
ascendenti : culoarea pielii, ochilor, conformatia fetei,
anumite particularititi ale grupei sanguine etc.
• Ereditatea generala si cea particulara alcatuiesc substratul
material al ereditatii.
• Mediul, cadru de existenta si dezvoltare psihoindividuala :
• Mediul este ansamblul conditiilor naturale, materiale si
sociale ce alcatuiesc cadrul de existenta al omului si care ii
ofera acestuia o diversitate de posibilitati de dezvoltare
psihoindividuala.
• Din acest punct de vedere ne intereseaza in principal :
• - care este structura mediului;
• - ce componente structurale ale mediului au o influenta mai
mare asupra personalitatii umane;
• - cum actioneaza mediul asupra devenirii fiintei umane.
• Structura mediului se prezinta astfel : in functie de
momentul de referinta din viata omului, inainte de nasterea
sa sau dupa, vorbim de influente ale mediului intern si de
influente ale mediului extern.
• 3.3. Educatia, factor determinant al dezvoltarii psihoindividuale a
fiintei umane
• 3.3.1 Definitie
• Educatia este factorul hotarator al dezvoltarii psihoindividuale a
persoanei. Ea sistematizeaza si organizeaza influentele mediului.
Are o functie sociala, fiind intermediarul intre om si conditiile de
mediu.
• Copilul dobandeste prin educatie norme, valori, modele care se
manifesta apoi ca optiuni personale, in comportamentul sau.
• Formarea si dezvoltarea personalitatii umane este deci, un proces
orientat, organizat si constientizat prin educatie. In acest sens, E.
Surdu arata ca :
• „Educatia depisteaza dispozitiile ereditare, le diferentiaza, le
modifica, le grabeste functionarea, le suplimenteaza forta, facand
din ele calitati”.Totodata, „influentele mediului, neorganizate, sunt
directionate de educatie, oferindu-le omului in forma pedagogica,
pentru a le face durabile si consecvente.”
STRUCTURA SI DINAMICA PERSONALITATII
• Personalitatea def educatori

• Trebuie să deosebim persoana de personalitate. Persoana


desemnează individul uman concret. Personalitatea – construcţie
teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării
modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul
psihofiziologic pe care îl numim persoana umană.
• Caracteristici ale personalităţii:
• globalitatea – personalitatea cuiva este constituită din ansamblul
de caracteristici care permite descrierea acestei persoane,
identificarea ei printre ceilalţi.
• coerenţa – existenţa unei anume organizări şi interdependenţă ale
elementelor componente ale personalităţii; personalitatea nu este
un ansamblu de elemente juxtapuse ci un sistem funcţional format
din elemente interdependente.
• permanenţa (stabilitatea) temporală – deşi o persoană se
transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea psihică
• Trăsătura psihică – concept ce evidenţiază
aceste însuşiri sau particularităţi relativ stabile
ale unei persoane sau ale unui proces psihic.
În plan comportamental, o trăsătură este
indicată de predispoziţia de a răspunde în
acelaşi fel la o varietate de stimuli. De
exemplu, timiditatea este un mod relativ de
comportare marcat de stângăcie,
hiperemotivitate, mobilizare energetică
exagerată.
• Tipurile: structuri sau configuraţii specifice formate din mai multe
trăsături: introvertit, extravertit ciclomatic.
• Tipologii constituţionale, bazate pe parametrii constituţiei fizice,
corporale:
• tipul picnic – statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini şi
picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltat – căruia îi sunt
asociate următoarele trăsături psihice, grupate într-un profil numit
ciclomatic – voiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate,
sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţii sociale, înclinaţii către
concesii şi compromisuri, spirit mai practic etc.;
• tipul astenic – cu corp slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri,
căruia i se asociază un profil psihologic numit shizotimic: înclinaţie
spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, meticulozitate, un
simţ acut al onoarei, manifestări de ambiţie ascunzând adesea un
complex de inferioritate;
• tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată.
Temperamentul (subsistem al
personalităţii)
• Cele patru tipuri clasice de temperament sunt (în funcţie de
activitatea sistemului nervos):
• Colericul este o persoană emotivă, irascibilă, oscilează între
entuziasm şi decepţie, cu tendinţa de exagerare în tot ceea ce face;
foarte expresivă, uşor de “citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu
repeziciune.
• Sangvinicul se caracterizează prin ritmicitate şi echilibru.
Persoanele cu acest temperament au în general o bună dispoziţie,
se adaptează uşor şi economic.
• Flegmaticul este o persoană imperturbabilă, inexpresivă şi lentă,
calmă. Puţin comunicativă, greu adaptabilă, poate obţine
performanţe deosebite la muncile de lungă durată.
• Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca şi flegmaticul, dar îi
lipsesc forţa şi vigoarea acestuia; emotiv şi sensibil, are o viaţă
interioară agitată datorită unor exagerate exigenţe faţă de sine şi
unei încrederi reduse în forţele proprii.
Caracterul
• Caracterul vizează suprastructura socio-morală a
personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omului.
• Termenul de caracter, care provine din greaca veche,
înseamnă tipar, sistem de trăsături, stil de viaţă. Acest
termen ne trimite la structura profundă a personalităţii
ce se exprimă prin comportamente.
• Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă de
anumite aspecte ale realităţii şi implică reacţii afective,
comportamentale şi cognitive. Nu totdeauna între cele
trei tipuri de reacţii există un acord deplin; uneori, ceea
ce simţim nu e în acord cu ceea ce gândim despre ceva
şi nu totdeauna acţionăm conform sentimentelor
noastre.
• Scările inventarului de personalitate California:
• Dominanţă – evaluează factorii aptitudinali specifici liderului, dominanţa, tenacitatea şi
iniţiativa socială.
• Acceptare de sine – se referă la factori cum ar fi simţul valorii personale şi capacitatea de a
gândi şi acţiona independent.
• Independenţă – evaluează libertatea deciziei şi capacitatea de a acţiona în funcţie de
propriile dorinţe.
• Empatie – capacitatea unui individ de a sesiza cu cea mai mare exactitate posibilă cadrul de
referinţă intern şi componentele emoţionale ale unei alte persoane şi de a le înţelege ca şi
cum ar fi el însuşi această persoană.
• Responsabilitate – această scară identifică persoanele cu un caracter onest, responsabile şi
conştiincioase.
• Socializare – indică nivelul de maturitate şi spiritul de echitate socială la care a ajuns
individul.
• Autocontrol – evaluează gradul şi suficienţa dominării de sine şi absenţa impulsivităţii şi
egocentrismului.
• Toleranţă – identifică persoanele ce au convingeri şi atitudini sociale care nu sunt bazate pe
prejudecăţi; receptive şi tolerante.
• Realizare de sine prin conformism – identifică factorii de interes şi motivaţionali care
facilitează realizarea de sine în condiţiile în care conformismul este un comportament pozitiv.
• Realizarea de sine prin independenţă – identifică factorii de interes şi motivaţionali care
facilitează realizarea de sine în condiţiile în care autonomia şi independenţa sunt
comportamente pozitive.
• Adolescenţa este perioada în care încep să se cristalizeze principalele trăsături de caracter.
Aptitudinile

• Definiţie (A. Cosmovici): aptitudinile reprezintă însuşiri ale


persoanei care, în ansamblul lor, explică diferenţele constante între
oameni în privinţa posibilităţii de a-şi însuşi anumite cunoştinţe,
priceperi şi deprinderi.
• Clasificarea aptitudinilor:
• Aptitudini simple (care favorizează realizarea a numeroase
activităţi), la rândul lor împărţite în:
– Aptitudini generale (prezente în aproape toate domeniile);
– Aptitudini de grup (care permit realizarea cu succes a unui grup de
activităţi);
– Aptitudini specifice (caracteristice unui domeniu restrâns de activităţi,
existenţa acestora este destul de contestată).
• Aptitudini complexe – sunt acele aptitudini care permit realizarea
unei activităţi mai ample, de tip profesional (aptitudine tehnică,
aptitudine muzicală).
• Aptitudini generale – inteligenţa
• Singura aptitudine generală admisă
actualmente este reprezentată de inteligenţă.
La nivel intuitiv, omul inteligent este cel
capabil de a rezolva probleme ce apar în viaţa
de zi cu zi cu mai multă uşurinţă decât
majoritatea oamenilor.
• Pentru măsurarea inteligenţei, este folosit
conceptul de coeficient de inteligenţă, calculat
după formula:
• QI = vârsta mentală  100
vârsta crono log ică
FINALITAȚILE EDUCAȚIEI

• Finalitatile educatiei reprezinta orientarile


asumate la nivel de politica a ed in vederea
realizarii activitatii de formare-dezvoltare a
personalitatii umane, conform anumitor valori
angajate in proiectarea sistemului si a procesului
de invatamant.
• Finalităţile educaţiei se structurează pe trei
niveluri ierarhic organizate:
• ideal educaţional;
• scopuri educaţionale;
• obiective educaţionale;
IDEAL EDUCAȚIONAL

• Idealul educaţional exprimă cerinţele şi aspiraţiile unei


societăţi într-o anumită etapă istorică sub forma unui
model dezirabil de personalitate umană. Idealul
educaţional are un nivel ridicat de generalitate şi se atinge
pe termen lung, la realizarea sa contribuind sistemul
educativ în ansamblul său. Prin conţinutul său instructiv-
educativ, idealul educaţional este rezultatul unui proces de
raţionalizare, generalizare a unor fenomene sociale,
psihologice şi pedagogice, specifice unei etape istorice,
proces în urma căruia se proiectează apoi trăsăturile
fundamentale ale omului pe care educaţia urmează să-l
formeze.
• Idealul educaţional realizează legătura dintre ceea ce este şi
ceea ce trebuie să devină omul în procesul educaţiei.
• SCOP
• Scopurile educaţionale reprezintă finalităţi
educaţionale cu nivel mediu de generalitate,
care se realizează în intervale medii de timp.
Scopurile educaţionale sunt anticipări mentale
ale diverselor acţiuni de formare a
personalităţii umane şi se referă la rezultatele
ce urmează să se obţină în cadrul unui şir de
acţiuni educaţionale.
• Geissler distinge existenţa a patru perechi de scopuri,
contradictorii dar, în ultimă instanţă, complementare:
• scopuri materiale (centrate pe asimilarea de informaţii)
şi scopuri formale (urmărind modelarea aptitudinilor şi
cultivarea personalităţii);
• scopuri de conţinut (centrate pe achiziţionarea de
cunoştinţe punctuale) şi scopuri comportamentale
(formarea şi interiorizarea unor acţiuni sau deprinderi);
• scopuri utilitare (axate pe formarea deprinderilor şi
competenţelor cerute de activitatea practică) şi scopuri
nepragmatice (vizează formarea unor conduite fără o
finalitate practică imediată);
• scopuri specifice disciplinelor (caracteristice fiecărei
materii) şi scopuri supradisciplinare (dezvoltarea
inteligenţei, motivaţiei etc.);
• OBIECTIVE
• Obiectivele sunt finalităţi educaţionale care au
un nivel redus de generalitate şi se realizează
în intervale scurte de timp, referindu-se la
lecţii sau secvenţe de lecţii. Obiectivele
educaţionale sunt enunţuri cu caracter
anticipativ care descriu în termeni exacţi
rezultatele aşteptate a fi obţinute la finele
unei secvenţe de instruire.
• Clasificari ale obiectivelor educatiei:
• In functie de domeniile vietii psihice:
• 1. obiective cognitive: vizeaza insusirea de
cunostinte, deprinderi si capacitati
intelectuale;
• 2. obiective afective: se refera la formarea de
sentimente, interese, atitudini.
• 3. obiective psiho-motorii: vizeaza
comportamente de ordin fizic.
In functie de gradul de generalitate
• 1. obiective generale, cu grade diverse de
generalitate, denumite de unii autori si
finalitati sau scopuri ale educatiei;
• 2.obiective concrete ce pot fi exprimate
operational
PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

• Procesul de învatamânt este principalul


subsistem al sistemului de învatamânt în
cadrul caruia se realizeaza instruirea si
învatarea elevilor si studentilor prin
intermediul activitatilor proiectate, organizate
si dirijate de catre profesori, în conformitate
cu anumite norme si principii didactice,
într-un context metodic adecvat, apelând la
resurse materiale si didactice potrivite, în
vederea atingerii dezideratelor educatiei.
• În cadrul procesului de invăţământ se
desfăşoară următoarele tipuri de activităţi:
• a) de predare, învăţare şi evaluare;
• b) manageriale;
• c) economico-financiare;
• d) administrativ-gospodăreşti;
• e) în afara clasei şi a şcolii.
• Dimensiunea structurală a procesului de invătământ
vizează sursele pedagogice angajate de sistem pentru
realizarea calitativă a activității didactice si relatiile de
colaborare instituite de "scoală" cu societatea civila in
general, cu comunităţile educative, teritoriale şi locale,
in mod special.
• Această dimensiune a procesului de invăţământ
reflectă structura materiala şi structura de relaţie a
sistemului, care asigură:
• - repartizarea resurselor pedagogice (materiale,
umane, financiare, informaţionale), disponibile la un
anumit moment dat;
• - atragerea resurselor pedagogice suplimentare din
direcţia agenţilor sociali (economici, politici, culturali)
interesaţi să investească în invătământ.
• Resursele umane se referă, în primul rând la
profesor, care, pentru a realiza o activitate
instructiv-educativă eficientă, are nevoie de
anumite calităţi: competenţă profesională şi
pedagogică, măiestrie şi tact pedagogic, stil
modern de predare - învăţare - evaluare,
conştiinţă profesională, aptitudini
organizatorice şi tehnici necesare mânuirii
mijloacelor de învăţământ.
• Conţinuturile invăţământului cuprind valorile
ştiinţifice, tehnice şi umaniste, structurate în
programele şi manualele şcolare pe baza unor
criterii ştiinţifice, psihologice şi pedagogice.
Stabilit in concordanţă cu obiectivele
pedagogice, conţinutul orientează întregul
proces de predare-învăţare şi evaluare.
• Formele de organizare a activităţii didactice
asigură aplicarea şi realizarea obiectivelor
precum şi a conţinuturilor prin lecţii
desfăşurate în clase, cabinete, laboratoare,
ateliere şcolare, terenuri staţiuni
experimentale, vizite, excursii didactice,
cursuri, seminarii, activităţi în producţie şi de
cercetare ştiinţifică.
• Strategiile didactice constituie instrumentele
de realizare a obiectivelor pedagogice şi a
conţinuturilor. Ele sunt dependente, în primul
rând, de obiective şi conţinuturi, precum şi de
nivelul de dezvoltare a gândirii elevilor, de
cunoştinţele lor anterioare. Strategiile
didactice pot fi explicativ-demonstrative,
algoritmice, euristice, inductive, deductive,
prin analogie şi, mai ales, combinate
• Analiza relaţiilor. Funcţionalitatea procesului
de invăţământ este asigurată de interacţiunile
existente între componentele sale, obiectivele
şi conţinuturile fiind cele care determină
alegerea formelor de organizare, a strategiilor,
a metodologiei şi tehnologiei didactice.
• Procesul de invatamant reprezinta o parte componenta a procesului
pedagogic de ansamblu ce se desfasoara in scoala, in scopul formarii unei
personalitati multilaterale si armonios dezvoltate.
• Procesul de invatamant este o activitate la care participa simultan cadrele
didactice si elevii. Activitatea desfasurata de cadrele didactice este numita
predare, iar cea depusa de elevi este numita invatare.Procesul de
invatamant include ca elemente componente, predarea si invatarea, aflate
in stransa legatura.Dimensiunea operaţională a procesului de invăţământ
vizează, acţiunea concretă realizată de cadrul didactic, respectiv "de cel
care instruieşte pe cineva" în sala de clasă, cabinet, laborator.Această
acţiune concretă, integrată în activitatea de predare-invătare-evaluare,
include următoarele patru operaţii:
• - definirea obiectivelor pedagogice operaţionale ale activitătii didactice;
• - stabilirea conţinutului activităţii didactice;
• - aplicarea metodologiei necesare pentru reuşita activităţii didactice;
• - asigurarea evaluării rezultatelor activităţii didactice.
• Componentele de baza ale procesului de invatamant
sunt :
• - obiectivele invatamantului
• - agentii actiunii (profesori, elevi)
• - campul relational (profesor-elev, elev-elev)
• - principiile procesului de invatamant
• - curiculum scolar (continutul invatamantului)
• - metode de invatamant
• - mijloacele de invatamant
• - forme de organizare si proiectare didactica
• - evaluarea in procesul de invatamant
Conditiile si factorii de crestere a
eficientei procesului de invatare
• Realizarea coerentei componentelor procesului de invatamant:
• -legatura stransa dintre obiective si continut determina tipul lectiei, strategia
didactica necesara, formele de predare, invatarea, evaluare, mijloacele de
invatamant si locul folosirii lor, precum si instrumentele de evaluare a rezultatelor.
• -gradul de organizare a activitatii instructivo-educatie, concretizarea intr-un
management scolar modern, planificari si programe bine alcatuite, respectand
cerintele pedagogice de alcatuire a programului.
-calitatea vietii scolare se manifesta in lectii si activitati cu caracter creativ, in
calitatea performantelor obtinute de elevi, in ordine, disciplina si curatenie si intr-o
baza didactica moderna;
-calitatea factorilor umani:
• -competentele stiintifice de specialitate ale profesorilor, aptitudinile lor
psihopedagogice si metodice, constiinta profesionala, receptivitatea fata de nou,
conditioneaza cresterea eficientei procesului de invatamant;
• - tot in aceasta directie au influenta si calitatile intelectuale ale elevilor, frecventa
la cursuri, pregatirea ritmica a lectiilor, folosirea unor metode rationale de
invatare.
• Personalitatea profesorului
• Calitatile si trasaturile de personalitate necesare profesorului sunt:
• -umanism: sensibilitate fata de problemele vietii, tineretului;
• -responsabilitatea sociala: profesorul sa fie convins ca in invatamant
se formeaza toate cadrele necesare in toate sectoarele de
activitate;
• -constiinciozitate, simtul datoriei, seriozitate in pregatirea
activitatilor didactice si educative, punctualitate;
-sociabilitate.
Trasaturi de vointa si de caracter:
• -fermitate, hotarare, perseverenta, respect si obiectivitate in
aprecierea elevilor;
• -pasiune pentru meseria de profesor si comportament civilizat;
• -exigenta echilibrata, modestia;
• -cultura generala ca sa poata sa predea interdisciplinar obiectul de
specialitate.
• Stilul educational constituie o sinteza de calitati, capacitati si componente
educationale, manifestate in modalitati de proiectare, organizare,
desfasurare si evaluare a activitatilor instructiv-educative.
Tipologia stilurilor
• -in plan vertical:
• individuale (identitatea fiecarui profesor);
• grupale (profesorii cu particularitati stilistice asemanatoare).
-in plan orizontal: in functie de criterii ca orientarea continuturilor,
structuri de comunicare, procedee motivationale.
Dupa eficienta invatarii si satisfactie (natura motivatiei in grup):
• stil centrat pe profesor (profesorul domina, detine integral controlul
invatarii);
• stil centrat pe elev (profesorul permite elevilor sa participe la deciziile
privind organizarea si conducerea invatarii).
• Dupa structura de personalitate a profesorului:
• apropiat sau distant;
• metodic, sistematic sau neorganizat;
• stimulativ sau rutinar. Stilul cel mai eficient este cel optim in raport cu
conditiile date.
INVATAREA

• Prin invatare se intelege, in limbaj comun,


activitatea efectuata in scopul insusirii
anumitor cunostinte, al formarii anumitor
deprinderi sau dezvoltarii unor capacitati. In
sens mai larg, social, invatarea inseamna
dobandire de experienta si modificare a
comportamentului individual.
• In activitatea procesuala se disting urmatoarele
etape:
• - perceperea materialului
• - intelegerea
• - insusirea cunostintelor
• - fixarea in memorie
• - aplicarea
• - actualizarea cunostintelor
• - transferul cunostintelor
• In procesul invăţării sunt implicate majoritatea proceselor
cognitive, volitive, afective, apoi atentia şi limbajul,
motivatiile, aptitudinile, interesele de cunoaştere si
profesionale, fiecare având un rol bine definit.
• Perceptiile au un rol important in invatare, intrucât ofera
materialul necesar reprezentărilor, memoriei şi gândirii,
diferentieaza un obiect de altul prin reflectarea structurii şi
a semnificafiei.Este necesar ca in procesul invatarii
profesorul să aibă in vedere dezvoltarea la elevi a diferitelor
tipuri de perceptie şi mai ales a celei vizuale, intrucât
aproximativ 90% din informatii ne vin pe aceasta cale. De
asemenea, pe baza perceptiei se dezvolta şi spiritul de
observare, ca forma de organizare a acesteia.
• Reprezentarile sunt importante in procesul invatarii,
intrucât oferă materialul necesar gândirii pentru
generalizări sub formă de notiuni, legi, reguli, principii,
precum şi memoriei, pentru a fi folosit mai tarziu prin
actualizare.
• Memoria, ca proces psihic de întipărire şi stocare a
informaţiei, de reactualizare prin recunoaştere sau
reproducere a acesteia într-o formă selectivă, constituie
baza activităţii de învăţare. Reproducerea prin mecanismul
asociatiilor, repetările concentrate când materialul de
învăţat este redus ca volum şi uşor de înţeles, fragmentarea
lui, esalonarea repetărilor când este voluminos, cresc
eficienţa procesului de învăţare. Folosind exerciţiile de
repetare logică şi creativă, profesorul va avea în vedere
dezvoltarea la elevi a memoriei voluntare, a rapidităţii, a
volumului, promptitudinii şi a fidelităţii acesteia.
• Gândirea, ca proces psihosocial de reconstituire a ceea ce este unitar,
de formare a conceptelor şi structurilor operaţionale, de înţelegere a
realităţii şi adaptare prin rezolvare de probleme, are un rol esenţial în
procesul învăţării şcolare.
• Imaginaţia este un proces de construcţie a unor imagini sau idei noi,
prin combinarea experienţei anterioare. Ea are un rol deosebit în
elaborarea de produse noi, originale, sub diferite forme, materiale
sau ideale.Crearea de imagini noi are loc cu ajutorul unor procedee
cum sunt: reorganizarea cunoştinţelor, combinarea şi recombinarea
lor, disocierea si fuzionarea în forme noi, metaforizarea,
schematizarea, tipizarea, amplificarea, diminuarea, miniaturizarea,
substituirea
• Atenţia. Prin atenţie se realizează orientarea selectivă, tonificarea
scoarţei cerebrale şi concentrarea proceselor psihice în scopul
cunoaşterii materialului de învăţat, care este selectat şi filtrat în
funcţie de interese şi motivaţii. Eficienţa învăţării depinde în mare
măsură de concentrarea şi stabilitatea atenţiei, de distributivitatea şi
flexibilitatea ei.
• Învăţarea şcolară se desfăşoară pe baza unor condiţii interne, în cadrul cărora acţionează
o multitudine de factori, biologici şi psihologici, determinându-i eficienţa sau ineficienţa.
• Factorii biologici, cu influenţe mai importante asupra procesului învăţării sunt: vârsta,
dezvoltarea mecanismelor neurodinamice ale învăţării, funcţiile analitico-sintetice ale
creierului, irigarea cu sânge a scoartei cerebrale, particularităţile anatomo-fiziologice ale
analizatorilor, starea sănătăţii organismului, potenţialul genetic, somnul şi bioritmul
intelectual.
• Factorii psihici sunt: stadiul dezvoltării structurilor cognitive, operatorii, psihomotorii,
afective şi socio-morale, nivelul de inteligenţă, aptitudinea şcolară, aptitudinile speciale,
spiritul de observare etc.
• Condiţiile externe includ o serie de factori socio-organizaţionali, temporali şi
psihoergonomici.
• Eficienţa invăţării depinde nu numai de condiţiile interne ale invăţării, adică de procesele
cognitive, afective, volitive, de motivaţie, atenţie, interese de cunoaştere, aptitudini şi
atitudini, ci şi de anumite condiţii exteme, aproape tot atât de importante.
• Statusul profesorului. Pregătirea profesorului pentru activităţile didactice condiţionează in
cea mai mare măsură succesul şcolar al elevilor. Această pregătire incepe cu alcătuirea
planificării materiei de predat, unde va preciza la fiecare capitol numărul de lecţii, scopul
obiectivele operaţionale ce urmează a fi realizate, strategiile didactice, materialul didactic
si instrumentele de evaluare a cunoştinţelor sau deprinderilor.
• Forme de invăţare
• Învăţarea spontană, neorganizată din cadrul familiei sau al
profesiunilor
• Învăţarea scolară se caracterizează prin aceea că are un caracter
sistematic, organizat, este dirijată de către profesor, se realizează cu
ajutorul unor metode şi tehnici eficiente de învăţare respectând
principiile didactice şi este supusă feed-back-ului, pe baza verificării
şi evaluării permanente a rezultatelor obţinute de elevi, fiind
ameliorată prin corectarea greşelilor.
• Învăţarea socială constă în insuşirea experienţei social-istorice de
către tânăra generaţie, în scopul formării comportamentului social.
Există de fapt, două forme mari de învăţare în care se încadrează
toate tipurile analizate mai sus: spontană şi sistematică.
• In concluzie, nu se fac aprecieri daca un stil de invatare este mai
bun decat altul. Principalul este ca fiecare elev tinde sa-si formeze,
cu timpul, un stil propriu de invatare, si pe care, practicându-1
sistematic, se va gasi intr-o situatie confortabila.