Sunteți pe pagina 1din 27

COPII CARE PREZINTĂ LEZIUNI

DE DIVERSE GRADE PRIN


SPIDA BIFIDA
Giurgiu(Lazăr)Ana
Neaţă Andreea
Terapie Ocupaţională An III
I.PREZENTAREA BOLII
Denumirea spina bifida provine din limba latină şi înseamnă în
traducere literală coloană “ruptă” sau “deschisă”. Spina bifida este
o malfoemaţie, un defect al coloanei vertebrale cuprinzând mai
multe leziuni de gravitate şi prognostic diferit.

Spina bifida se manifestă la sfârşitul primei luni de sarcină, în


momentul în care cele două părţi ale coloanei vertebrale a
embrionului nu se pot uni, lăsând o zonă liberă. Acest defect poate
fi detectat înainte de naşterea copilului şi poate fi tratat imediat.
II. CAUZELE BOLII
• Cauzele bolii spina bifida sunt în general necunoscute. Unele dovezi
sugerează că poate fi cauzată de gene, dar în cele mai multe cazuri
nu există precedente familiale. Un puseu de febrră ridicată în timpul
sarcinii poate mări riscurile unei femei de a naşte un copil cu spina
bifida. Femeile care au epilepsie şi cărora le-au fost administrate
medicamente cu acid valproic pentru a controla crizele pot avea un
risc crescut de a naşte un copil cu spida bifida.
• Deficienţa de acid folic a mamei a fost legată şi ea de spida bifida,
iar cercetătorii cred că multe cazuri de spida bifida pot fi prevenite
dacă femeile aflate la vârsta la care pot fi însărcinate consumă 0,4
miligrame de acid folic zilnic şi continuă să ia acid folic în timpul
primului trimestru de sarcină. De asemenea o alimentaţie bogată în
acid folic este indicată.
III. GRADE LEZIONALE
• Se disting mai multe grade lezionale:
spina bifida ocultă
fistule dermice sau epidermice
meningocelul
mielomeningocelul
Spina bifida ocultă
• Reprezintă o leziune elementară, vizibilă doar pe radiografie, sub
forma unui defect parţial al arcului posterior vertebral. În absenţa
simptomatologiei neurologice şi a semnelor cutanate asociate, nu se
impune nicio sancţiune terapeutică. Aceasta este o formă blândă de
spina bifida(ocultă-ascunsă).Majoritatea copiilor cu astfel de defect
nu au niciodată probleme de sănătate în această privinţă.
Fistula dermică sau epidermică
realizează o comunicare între membrana durală şi piele, traversând
un defect osos mai mult sau mai puţin discret. Fistula se poate
reduce la o fină comunicare în care găsim elemente fibroase,
reziduri epidermoide sau dermoide, sau se cloazonează, creând
conform cazului o fistulă dermică sau epidermică, un veritabil
chist pilonidal sau un mic "buzunăraş" cu LCR (lichid cefalo-
rahidian) care corespunde unui stadiu minor a meningocelului
adevărat.
Aceste fistule necesită tratament chirurgical, problemele fiind diferite
în funcţie de existenţa sau nu a unei comunicări complete cu foiţa
durală. Riscul tratamentului este recidiva, care apare dacă leziunea
nu a fost complet excizată.
Meningocelul
• Meningocelul este o hernie a durei mater şi a arahnoidei (membrane
ce acoperă măduva spinării) de-a lungul unui defect osos mai mult
sau mai puţin întins (în funcţie de câte vertebre sunt defecte). Apare
la toate nivelele coloanei vertebrale dar de preferinţă în regiunea
lombo-sacrată.
Această masă poate atinge un volum important şi este acoperită de
piele cu o grosime variabilă. Adesea găsim un lipom (grăsime)
adiacent care participă la volumul protruziei şi amplificând-o poate
masca importanţa exactă a herniei de meninge subiacentă.
Tratamentul chirurgical a unei asemenea leziuni este simplu,
singura dificultate putând rezulta din volumul excesiv al pungii
antrenând un sacrificiu cutanat considerabil sau necesitând ulterior
o derivaţie internă pentru hidrocefalie secundară.
Mielomeningocelul
• Mielomeningocelul este o malformaţie mai complexă, care
interesează ca şi precedentele una sau mai multe vertebre,
învelişurile meningeale şi întotdeauna măduva şi rădăcinile
acesteia. Se prezintă sub diferite aspecte:
Mielomeningocelul cu arie medulară deschisă are o zonă centrală
rotundă, roşie, sângerândă, cu orificiul central superior, prin care se
scurge lichid cefalorahidian. Periferic urmează o zonă de tranziţie,
acoperită cu tegument subţire, care face trecerea spre zona
dermatică normală. Lamele vertebrale lipsesc şi canalul medular
este deschis posterior.
• Mielomeningocelul chistic este cel mai frecvent
întâlnit; formaţiunea tumorală mediană lombară are
dimensiuni mari. Este acoperită cu tegument subţire şi
are conţinut lichidian; membrana de înveliş se poate
fisura uşor, fapt ce expune la pierderi de LCR şi la
meningită. Sacul meningeal conţine pe lângă LCR, filete
nervoase sau substanţă medulară care aderă sub forma
unor plăci la învelişurile sacului.
• Mielomeningocelul acoperit este o variantă mai rară şi mai puţin
gravă, fiind acoperit în totalitate cu tegument normal.

În cazurile operabile se face excizia sacului meningeal, păstrându-


se elementele nervoase (atât cât este posibil) ce se repun în canalul
medular; meningele se închide prin sutură; închiderea canalului se
face cu dura mater şi aponevroze musculare din vecinătate după
care se încearcă o acoperire cu tegument sănătos obţinut prin
operaţii plastice-alunecări de lambouri.
• Hidrocefalia se asociază în cel puţin 80% din cazurile de
mielomeningocel. Malformaţia constă în angajarea amigdalei
cerebelului în canalul medular comprimând astfel foramen magnum,
şi împiedicând prin compresiune scurgerea LCR. Prin creşterea
cantităţii de lichid cefalorahidian, se comprimă encefalul şi există
diferite grade de retard.
• Dacă copilul se naşte cu astfel de tulburări (urmare a leziunilor
medulare iritative prenatale), şansele de recuperare sunt practic
nule. Dacă însă tulburările respective apar după intervenţia
chirurgicală prin secţionarea filetelor nervoase (inevitabilă în cadrul
tehnicii operatorii aplicate) există un grad de recuperare prin
gimnastica medicală.
• Manifestări neurologice ale mielomeningocelului

Tulburări motorii parţiale sau complete ale membrelor inferioare sunt


comune. Dislocaţia şoldului şi picioarele strâmbe se întâlnesc
frecvent.
Paralizia membrelor inferioare este de tip flasc, mai rară de forma
spastică.
Există zone lipsite de sensibilitate nu doar la nivelul membrelor ci şi
în regiunea fesieră şi perineu.

Tulburări neurologice importante cu paralizii parţiale sau complete


există pentru sfincterul anal şi vezica urinară.
SEMNE ŞI SIMPTOME
• Spina bifida este diagnosticată la naştere sau în utero. La naştere,
un defect pe faţa posterioară a coloanei sinale se observă alături de
protruzia meningelui şi a elementelor neurale printr-un sac dural
extern.
• La examenul fizic principalul semn descoperit este un anumit grad
de disfuncţie motorie şi senzitivă. Afectarea neurologică este
clasificată după nivelul leziunii în funcţie de grupele musculare
specifice:
 Afectarea membrelor inferioare:
• Grupul toracic prezintă inervarea membrului superior şi al musculaturii
gâtului şi funcţie motorie variabilă a musculaturii trunchiului, fără milcări
voluntare ale membrelor inferioare
• Grupul lombar. Există o activitate motorie a flexorilor şi adductorilor
coapsei şi absenţa mişcărilor extensorilor, abductorilor şi a mişcării
gleznelor şi a genunchiului
• grupul lombar inferior prezintă activitate motorie a
adductorilor, flexorilor şi cvadricepsului, mişcări variabile în
dorsiflexorii gleznei şi absenţa mişcărilor flexorilor plantari ai
gleznei
• Grupul sacral prezintă mişcări în toate grupele musculare ale
coapsei şi genunchiului, iar flexia plantară a gleznei este
variabilă
 Afectarea membrelor superioare. Copiii afectaţi prezintă probleme în
efectuarea miscărilor fine motorii.
 Deformările coloanei sunt prevalente la copiii cu mielomeningocel.
 Statura scundă. Copiii cu spina bifida au de obicei statura scundă
DIAGNOSTIC
• Studii de laborator
 estimarea alfa-fetoproteinei(probe de sânge în trimII de sarcină,
marcherul creşte cu 75% faţă de normal)
 evaluarea alfa-fetoproteinei prin amnioceză şi evaluarea
acetilcolinesterazei- enzima specifică nervilor
 efectuarea urinoanalizei, culturii urinare, evaluarea creatininei şi a
ureei pentru a verifica funcţia renală
• Studii imagistice
 ecografia fetală- săptămâna 10 de sarcină
 neuroimagistica(rezonanţă magnetică şi tomografie) pentru
hidrocefalus
 radiografia vertebrelor- evaluarea copilului născut cu spina bifida
 cistograma aduce informaţii despre vezica urinară, tractul urinar şi a
refluxului vezicoureteral
TRATAMENT
• Terapia chirurgicală. Închiderea defectului este efectuată imediat
după naştere. Paşii închiderii defectului:
 subversiunea pielii extensivă
 disecţia plăcii neurale
 închiderea meticuloasă a durei, fasciei subcutanate şi pielii
• Terapia ortopedică. Intervenţiile ortopedice sunt direcţionate pentru
ameliorarea funcţională.
• Chirurgia fetală deschisă implică deschiderea chirurgicală a
abdomenului mamei şi uterului pentru a opera fetusul.
• Abordul fetoscopic determina traumă minoră mamei şi nu necesită
deschiderea chirurgicală a abdomenului şi uterului, iar defectul este
închis prin puncţii în peretele abdominal matern şi în cavitatea
acestuia.
• Copiii cu spina bifida ocultă nu au nevoie de obicei de tratament.
• În cazul în care un copil suferă de spina bifida manifesta,
tratamentul depinde de forma de spina bifida sau de severitatea
cazului.
• Un copil cu forma de meningocel are nevoie de atenţie imediată şi
de obicei este recomandată în mod special o operaţie în prima sau a
doua zi de viaţă. În cadrul primei operaţii, medicii împing şira spinării
spre vertebre şi închid cavitatea deschisă pentru a preveni infecţia şi
pentru a proteja coloana.
• Un copil care are şi hidrocefalus va avea nevoie de operaţie pe
creier. Aceasta va ajuta să scadă presiunea de la nivelul creierului
prin absorbirea lichidului în exces.
INGRIJIREA COPILULUI CU
SPINA BIFIDA
• Părinţii ce au copii bolnavi de spina bifida, vor avea parte de ajutor
din partea unei echipe medicale, ce va include medici precum
neurochirurgi, chirurgici ortopedici, specialişti pentru recuperare şi
pediatri generali, dar şi un asistent medical, un terapeut şi un ajutor
social.

• Scopul este de a crea atât pentru copil, cât şi pentru părinţi un


mediu cât mai lejer şi comun în care anormalitaţile copilului să nu
influenţeze activităţile unei zile normale de viaţă. Acest mediu va
ajuta de asemenea la crearea unui mediu psihic propice familiei
respective.
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ
• Terapia ocupaţională este un tratament ce se concentrează în a
ajuta oamenii pentru a dobândi independenţa în toate zonele de
activitate pe care le desfaşoară. Terapia ocupaţională oferă copiilor
metode variate, activităţi plăcute, distractive, pentru a îmbogăţi
deprinderile cognitive, fizice şi motorii şi pentru a spori încrederea în
sine.
• Cu ajutorul terapiei ocupaţionale, un copil cu probleme în dezvoltare
va învăţa să interacţioneze cu membrii familiei şi să dezvolte relaţii
sociale cu alţi copii şi parteneri de joc.
• Căror tipuri de probleme se adresează terapia ocupaţională?
Principalele situaţii sunt:
• - copii cu probleme senzoriale
• - copii cu probleme de învăţare
• - copii cu autism
• - copii cu tulburări de dezvoltare
• - copii cu tulburări mentale sau de comportament
• - copii cu probleme fizice şi motrice
• - copii cu boli cronice.
• Terapeutul poate lucra şi pentru dezvoltarea coordonării motrice
fine, cât şi a coordonării dintre mână şi ochi cum ar fi implicarea în
jocurile de aruncat la ţintă fixă, jocul cu mingea, scrisul.
• Terapia ocupaţională este necesara atunci când este afectată
performanţa în mai multe domenii:
• - Abilităţi de motricitate fină: mişcarea şi dexteritatea muşchilor mici
din mâini şi degete.
• - Abilităţi de motricitate grosieră: mişcarea muşchilor mari din braţe
şi picioare.
• - Abilităţi vizuo-motrice: deplasarea unui copil pe baza percepţiei
informaţiilor vizuale.
• - Abilităţi oral-motorii: mişcarea muşchilor din gură, buze, limbă şi
maxilar, incluzând suptul, muşcatul, mestecatul şi linsul.
• - Abilităţi de auto-îngrijire: îmbrăcat, hrănit şi mersul la toaletă.
• - Integrare senzorială: abilitatea de a primi, sorta şi răspunde la
informaţiile primite din mediu.
• - Abilităţi de planificare motorie: abilitatea de a planifica, implementa
şi împărţi secvenţele sarcinilor motorii.
• Scopul terapiei ocupaționale este de a permite copilului
să dezvolte abilități în activitățile de zi cu zi.
• Un terapeut ocupațional poate identifica zonele cu
probleme în viața de zi cu zi, cum ar fi imbrăcarea, și va
ajuta să găsească soluții practice. Acest lucru poate fi,
prin încurajarea unor mișcări sau furnizarea de
echipamente, cum ar fi balustrade, pentru a face
activitatea mai ușoară.
• Terapie ocupațională poate stimula stima de sine a
copilului dumneavoastră și de a îmbunătăți
independența lor.
• Tehnologie de asistare pot ajuta copiii cu spina
bifida câștiga mai multă independență și control
asupra simptomelor lor.
• Copiii cu slăbiciune musculară la nivelul
membrelor inferioare vor necesita un scaun cu
rotile. Scaune cu rotile electrice sunt disponibile,
dar folosind un scaun cu rotile manual poate
ajuta la menținerea bună rezistență superioară a
corpului. Bretele picior și alte ajutoare de mers
pe jos poate fi utilizat de către copii, care au
slăbiciune a mușchilor de la picioare mai mici