Psihopatologia gândirii

În centrul vieţii de relaţie, a schimbului de informaţii

între organism şi mediu, gândirea reprezintă un
proces cognitiv central, complex, mijlocit,
generalizat prin care putem distinge esenţialul din
mulţimea ideilor şi evenimentelor.
Cu ajutorul gândirii stabilim o ierarhie a fenomenelor
şi obiectelor pe baza prelucrării şi selectării
informaţiilor primite din mediul extern şi intern.
Procesul ideativ ajută persoana să se orienteze în
diferite situaţii de viaţă şi să prezinte un
comportament adecvat şi adaptat.
Prin intermediul gândirii persoana realizează:
 cunoaşterea indirectă a lumii înconjurătoare în plan
mintal prin conştientizarea a ceea ce este esenţial,
general, caracteristic unor grupe de obiective şi
fenomene;
 stabileşte relaţii de intercondiţionare între grupe şi
în cadrul lor;
 indică modalităţile evolutive şi dinamica
modificărilor care se pot produce la nivelul
obiectelor şi fenomenelor;
 decide propria conduită în funcţie de schimbările
ambianţei în scopul unei adaptări adecvate.
Una din trăsăturile importante ale gândirii este raţionamentul, care
permite organizarea operaţiunilor de prelucrare, interpretare şi
valorificare a informaţiilor acumulate prin experienţă şi învăţare.
Etapele operaţionale ale gândirii se pot sistematiza astfel:
• analiză – permite separarea mintală a obiectelor şi fenomenelor;
• sinteză – reprezintă procesul invers prin care se reunesc în planul
ideaţiei elementele particulare şi esenţiale ale obiectelor şi
evenimentelor din ambianţă într-un ansamblu;
• comparaţia – stabileşte asemănările şi deosebirile elementelor
studiate;
• abstractizarea – este etapa prin care se realizează o selectare a unor
trăsături esenţiale şi o analiză detaliată a acestora;
• concretizarea – este procesul care permite evidenţierea
particularităţilor obiectelor şi a fenomenelor din ambianţă;
• generalizarea – oferă posibilitatea conturării unor elemente comune
şi esenţiale care ajută la ierarhizarea evenimentelor din realitate.
Structura cognitivă tipică pentru gândire este
noţiunea, care implică informaţiile generale şi
necesare despre obiecte sau situaţii.
Noţiunile se înlănţuie sub forma judecăţilor şi
raţionamentelor.
Cuvântul joacă un rol deosebit în desfăşurarea
operaţiunilor gândirii, în achiziţionarea şi
vehicularea informaţiilor.
Procesul ideativ se bazează pe asociaţiile sau
legăturile temporare stabilite între idei, imagini sau
reprezentări.
Mecanismele formării asociaţiilor în plan ideativ sunt diferite şi le
putem exemplifica astfel:
 asocieri prin contiguitate care se bazează pe modul simultan sau
succesiv în care sunt reprezentate obiectele şi fenomenele în timp şi
spaţiu;
 asocieri care se realizează pe baza unor criterii formale cum ar fi
după asemănare, după rezonanţă sau rimă; noţiunile fiind diferite
prin conţinutul lor;
 asocieri prin contrast în care se relaţionează noţiuni cu sensuri opuse
(bine-rău);
 asocieri prin cauzalitate reprezintă forma cea mai complexă, bazată
pe legăturile cauză-efect dintre fenomene şi obiecte.

În mod obişnuit distingem două modalităţi de gândire şi anume:

• gândirea asociativ logică, caracterizată prin relaţii de cauzalitate;

• gândirea asociativ mecanică bazată pe asocieri ideative formale de
tipul celor prin contiguitate, rimă sau asemănare.
Teoretic tulburările de gândire se sistematizează în:
• tulburări formale ale gândirii;
• tulburări de conţinut.
În cadrul tulburărilor formale ale gândirii
evidenţiem pe de o parte aspectul deficitar şi pe
de altă parte aspectul excesiv al ideaţiei.
Din prima categorie vom descrie următoarele
manifestări psihopatologice:
• sărăcirea gândirii;
• blocajul sau barajul gândirii;
• slăbirea asociaţiilor.
Sărăcirea gândiririi reprezintă un fenomen psihic
care defineşte, deopotrivă o tulburare de flux,
dar şi de formă a proceselor noetice. Cu alte
cuvinte, vom observa în primul rând o anumită
încetinire a ideilor, exprimată printr-o vorbire
lentă numită bradilalie.
În al doilea rând vom remarca scăderea şi
simplitatea ideilor, repetarea lor monotonă.
Aceste simptome fac parte dintr-un sindrom
numit bradipsihie caracterizat printr-un tonus
redus al vieţii psihice.
Deficitul cognitiv poate fi de etiologie organică sau
psihogenă, care implică anumite evenimente stresante.
În formele uşoare, lentoarea ideativă se regăseşte în:
• afecţiuni endocrine (boala Adison, hipotiroidie);
• afecţiuni neurologice (boala Parkinson, encefalite);
• sindroame confuzionale după intoxicaţia cu oxid de
carbon.
O formă particulară de încetinire a ideaţiei o reprezintă
vâscozitatea psihică întâlnită în epilepsie, care se
caracterizează prin monotonia redării, menţinerea
aceleiaşi teme în discuţie, lipsa de flexibilitate a
discursului.
Le putem întâlni în următoarele tulburări psihice:
- sindroame de retardare mentală;
- sindroame psihoorganice cronice deteriorative;
- sindroame demenţiale de diferite etiologii;
- episoade depresive, în care lentoarea psihomotorie se
asociază cu trezirile motivate şi deficitul ponderal, aceste
elemente constituind markerii clinici ai depresiei
endogene;
- stadiile reziduale (postprocesuale) ale schizofreniei.
Blocajul sau barajul gândirii se întâlneşte în schizofrenie.
Slăbirea asociaţiilor constituie o tulburare de formă a gândirii.
Ea poate fi observată în afecţiuni organice, dar şi ca un
simptom negativ în cursul schizofreniei. În acest context se
identifică cu alogia care exprimă o reducere a ritmului şi
fluxului ideativ.
T.J.CROW a arătat că există două tipuri de
procese patologice în schizofrenie şi anume:
sindromul de tip I este caracterizat printr-o
simptomatologie pozitivă ca de exemplu:
halucinaţii, idei delirante, tulburări ale formei
(structurii) gândirii şi de conţinut ale ideaţiei.
El este echivalent cu „episodul psihotic acut”
din schizofrenie şi se caracterizează printr-o
hiperfuncţie dopaminergică, răspuns bun la
terapia neuroleptică cu ameliorări
semnificative.
 sindromul de tip II se însoţeşte de o gamă largă
de simptome negative cum ar fi: tocirea afectivă,
reducerea stocului de idei, sărăcirea
vocabularului, slăbirea asociaţiilor, scăderea
tonusului nervos, igiena deficitară, diminuarea
capacităţilor intelectuale, izolare socială. Se
asociază cu hipertonie, modificări structurale
cerebrale, absenţa hiperfuncţiei dopaminergice,
lipsa de răspuns la tratamentul neuroleptic,
tendinţă la cronicizare. Debutul acestui sindrom
este insidios şi ar corespunde schizofreniei
simple.
Dacă sistematizăm tulburările formale ale
gândirii am putea distinge trei tipuri:
• tulburări de flux ideativ;
• tulburări de ritm;
• tulburări ale asociaţiilor ideative sau ale
coerenţei ideo-verbale
Legăturile sau asocierile de idei se fac în cadrul
diferitelor tulburări psihice după aspecte
formale, superficiale, pe bază de asonanţă,
contiguitate sau asemănare.
În această situaţie, cuvintele se înlănţuie după aspectul
onomatopeic, după rimă sau terminaţie asemănătoare
realizând o asociaţie formală, fără conţinut ideativ, fara
semnificaţie logică. Acest fenomen se numeşte incoerenţă
ideativă, se exprimă prin incoerenţa verbală şi uneori
poate ajunge la forme severe, în care se pierde nu numai
logica, dar şi forma gramaticală a propozitiilor sau frazelor.
În acest caz vorbim de incoerenţă sintactică.
În unele tulburări psihice întâlnim o formă extremă a
incoerenţei numită salată de cuvinte, caracterizată nu
numai prin pierderea legăturii între raţionamente şi
judecăţi, ci şi între cuvintele dintr-o propoziţie sau frază.
Vorbirea pacientului devine neinteligibilă, fiind un amestec de
cuvinte fără înţeles logic.
Această tulburare se regăseşte în schizofrenie, sindroame
confuzionale şi demenţiale.
Aspectul excesiv al gândirii se manifestă prin:
• presiunea gândirii;
• fuga de idei;
• tangenţialitatea.
Presiunea gândirii constituie fenomenul opus sărăcirii
ideaţiei, se exprimă prin accelerarea fluxului ideativ şi
un debit verbal rapid numit tahilalie sau logoree.
În acelaşi timp se constată o multitudine de idei pe care
bolnavul le exprimă astfel: „am mai multe gânduri
decât pot exprima prin cuvinte”.
Se întâlneşte în episodul expansiv din tulburarea afectivă
bipolară sau în tulburarea schizoafectivă.
Fuga de idei este caracterizată prin interferenţa
subiectelor luate în discuţie, prin comutarea
bruscă de la o temă la alta, prin succesiuni rapide
ale ideilor însoţite de exagerarea evocărilor şi
labilitatea atenţiei.
Discursul pacienţilor punctează aspecte şi teme
lipsite aparent de o legătură, devine uneori eliptic
sau scurtcircuitat sau glisează într-o mulţime de
detalii şi amănunte nesemnificative. Acest
fenomen se însoţeşte de asociaţii superficiale ale
cuvintelor realizate prin asonanţă, prin jocuri de
cuvinte şi dispoziţie euforică. Se întâlneşte în
episodul expansiv (maniacal), în primele faze ale
intoxicaţiilor cu alcool sau droguri.
Tangenţialitatea reprezintă o mixtură între fuga
de idei şi slăbirea asociaţiilor, ceea ce oferă
impresia că bonavul este incapabil să atingă
un obiectiv logic al discuţiei (rămâne
tangenţial), că nu este în stare să ducă o idee
până la sfârşit. Deşi ar putea fi prezentă în
episodul expansiv al tulburării afective
bipolare, tangenţialitatea se apropie mai mult
de spectrul schizofreniei.
Aspectul distorsionat al gândirii se referă la
tulburările de fond sau de conţinut ale ideaţiei.
Distorsiunile calitative ale gândirii recunosc o
anumită secvenţializare de la normal către
patologicul extrem.
În această ordine menţionăm:
 ideile dominante;
 ideile obsesive (obsedante);
 ideile prevalente;
 ideile delirante.
Înainte de a le analiza va trebui să evidenţiem faptul
că nu este obligatoriu ca la un anumit pacient,
structurarea patologică a gândirii să parcurgă
etapă cu etapă secvenţele amintite. Toate aceste
idei se caracterizează prin falsitate şi nu prin lipsa
plauzibilităţii.
Dacă ideile patologice sunt false nu înseamnă că şi
toate ideile false sunt patologice. Viaţa oricărei
persoane poate fi presărată de o multime de idei
false.
Menţionăm faptul că aceste idei patologice au un
caracter neobişnuit, chiar ciudat, straniu.
Ideea dominantă apare brusc în conştiinţa
persoanei şi se înscrie în aria normalităţii.
După o lectură, o discuţie sau un spectacol, o
idee cu o anumită semnificaţie pentru
persoana respectivă se detaşează de celelalte,
impunându-se într-un anumit moment în
câmpul gândirii.
Aceste idei au un caracter trecător şi reversibil,
subiectul îi recunoaşte caracterul sâcâitor,
supărător, i se opune prin intermediul
celorlalte idei şi o respinge.
Vom prezenta cazul unei paciente în vârstă de 32 ani,
intelectuală, căsătorită, cu un copil (o fetiţă în vârstă de 6
ani), locuieşte într-un oraş important de provincie. Într-o
seară, în timp ce lectura un roman a cărui eroina principală
avea o fetiţă de aceeaşi vârstă, care suferea de leucemie,
observă că o idee apare în câmpul conştienţei „Dacă şi
fetiţa mea are leucemie?” Reuşeşte să alunge cu fermitate
ideea, dar a doua zi întrebarea revine, de câteva ori, se
confesează unei prietene şi se linişteşte.
Această idee prezintă caracteristicile ideii dominante şi
anume:
• pacienta i se opune prin totalitatea ideilor sale;
• are critica fenomenului respectiv;
• reuşeşte să o respingă, să o alunge din câmpul ideativ şi să-
şi continue activitatea.
Ideea obsesivă (obsedantă) se caracterizează prin esenţa
sa neobişnuită, prin asediul continuu asupra gândirii
pacientului. Ea este contradictorie personalităţii insului,
izbucneşte şi se impune conţinutului, deşi se află în
dezacord cu aceasta.
Persoana în cauză îi recunoaşte caracterul patologic şi
parazitar, luptă pentru înlăturarea ei, fără a izbuti s-o
învingă definitiv.
În această situaţie, persoana se află într-un continuu
dubiu asupra acţiunilor sale, într-o pendulare
permanentă asupra eventualităţilor posibile, se
întreabă, analizează şi revine.
Majoritatea ideilor de acest fel au un caracter bifazic,
fiind urmate imediat şi în mod spontan de altele opuse.
Obsesiile ideative realizează prin polimorfismul şi
persistenţa lor o adevărată boală a scrupulelor
sau a indoielii, în care pe primul loc se află
întrebările „de ce?”, „poate”, „dacă”.
Aceste idei obsesive se întâlnesc în tulburările
nevrotice obsesiv compulsive sau în tulburările de
personalitate de tip obsesiv compulsiv.
Spre deosebire de ideea dominantă, pacientul
pierde adesea lupta, nu reuşeşte să respingă într-
o manieră satisfăcătoare deoarece ea ocupă un
loc important în câmpul ideaţiei şi produce o
suferinţă psihică.
Dacă revenim la exemplul nostru observăm că pacienta se
gândeşte din ce în ce mai des la posibilitatea ca fetiţa
să aibă leucemie. Mama recunoaşte falsitatea gândului
care este aberant, dar acesta se impune cu fermitate, o
chinuie şi o împiedică să-şi desfăşoare activităţile
profesionale sau să se relaxeze.
În cele din urmă somnul se fragmentează, începe să
folosească medicamente hipnoinductoare.
Obsesionalitatea constituie o caracteristică nu numai a
ideaţiei, ci şi a amintirilor, reprezentărilor, fobiilor şi
impulsurilor.
Spectrul obsesiv compulsiv este destul de vast şi cuprinde
tulburări nevrotice, tulburări de personalitate şi se
extinde în zona psihotică, în special la schizofrenie.
Ideea prevalentă
Ideile dominantă şi obsesivă se caracterizează prin singularitatea
lor, se disting prin faptul că prima este înlăturată rapid, iar a
doua reuşeşte să se insere în lumea gândurilor.
În evoluţia patologică următoarea idee este caracterizată de
fenomenul contaminării.
Ideea prevalentă care este în discordanţă cu realitatea şi are o
semnificaţie aberantă, ocupă o poziţie centrală în câmpul
conştienţei, prin orientarea şi direcţionarea celorlalte idei.
Aceste gânduri sau imagini concomitente sau adiacente, nu se opun
sau nu o contrazic, ci dimpoptrivă se articulează cu ea, se
înlănţuie, o sprijină aducându-i în permanenţă noi argumente.
Dacă evenimentele din ambianţă tind să înlăture sau să estompeze
ideile obsesive şi dominante, în cazul celei prevalente o sprijină.
Spre deosebire de ideea obsesivă care se află în
opoziţie cu celelalte idei şi personalitatea celui
în cauză, instanţa prevalentă este în
concordanţă cu sistemul ideativ al persoanei şi
o conduce spre anormalitate, către oceanul
neliniştit al lumii delirante.
Acceptarea idei prevalente în ciuda
neconcordanţei sale cu realitatea ilustrează
faptul că procesul patologic a atins nucleul
personalităţii individului şi implică
potenţialităţi delirante.
Caracteristicile ideii prevalente pot fi enunţate astfel:
 neconcordanţa faţă de realitatea de care pacientul nu
s-a detaşat încă;
 locul central în cadrul psihismului persoanei;
 concordanţa cu sistemul ideativ al individului, care nu îi
recunoaşte caracterul patologic şi nu are critica ei;
 sprijinul celorlalte idei care îi furnizează noi argumente;
 tendinţa permanentă la dezvoltare şi înglobare în
conţinutul său a evenimentelor şi persoanelor din
ambianţă;
 potenţialitatea psihopatogenică delirantă.
Ea poate fi întâlnită astfel:
• stări reactive, psihogene;
• alcoolism;
• epilepsie;
• tulburarea afectivă bipolară.
Atunci când preocupările bolnavului sunt orientate asupra
stării de funcţionare a organismului, se consideră ca
fiind atacat de tulburări sau boli diferite – ideile
obsesive şi prevalente apar sub forma hipocondriei.
Deşi antrenează elemente afective, voliţionale şi în
special senzoriale, trăite sub forma percepţiei unor
tulburări organice, cu o oarecare critică a irealităţii lor,
asemănătoare halucinozelor, ele aparţin în principal
funcţiei gândirii.
În funcţie de amplitudinea sa, ideea hipocondriacă se
poate prezenta ca o simplă preocupare asupra
funcţionării organismului sau poate atinge treptat
etapa obsesivă în care se acompaniază de teamă sau
poate subordona celelalte idei şi activitatea individului.
În cazuri mai severe printr-un mecanism de interpretare şi
prelucrare, ea se poate detaşa de realitate şi îmbracă
forma delirantă.
Ideea prevalentă influenţează cursul gândirii,
contaminează alte secvenţe ideatice, modifică
comportamentul şi viaţa persoanei. Aceasta nu mai
este convinsă de falsitatea ideii, încearcă să o verifice.
Treptat ideea devine precumpănitoare, ponderea ei
creşte pe măsură ce procesul de contaminare ideativă
devine mai amplu.
Într-o zi, pacienta noastră şi-a luat fetiţa de mână şi
a mers la policlinică pentru a-i face analizele.
Rezultatele obţinute au fost normale şi le-a
verificat de mai multe ori la spitalul de pediatrie
din localitate.
După câteva zile de aparentă linişte ajunge la
concluzia incompetenţei medicului pediatru şi
merge la Bucureşti, pentru a se interna într-o
clinică de specialitate. Concluziile au arătat că
fetiţa este sănătoasă iar profesorul de pediatrie a
sesizat evoluţia şi starea psihică a mamei şi a
sfătuit-o să apeleze la serviciile unui psihiatru, dar
pacienta a refuzat.
Ideea delirantă
Deşi etimologia cuvântului „delir” este extrem de sugestivă
(de lira înseamnă alături de brazdă) între ideea prevalentă
şi cea delirantă există doar o deosebire de amplitudine, o
diferenţă cantitativă în raport cu gradul de contaminare al
gândirii. În stadiul prevalenţial mai există loc de inserţie a
unor idei care puteau să contrabalanseze ideea patologică.
Ideea delirantă influenţează tot câmpul ideativ al
pacientului, evoluează pe un fond de claritate a
conştienţei, nu corespunde realităţii, aflându-se într-o
opoziţie evidentă şi exprimând-o într-un mod defavorabil,
îi modifică comportamentul.
Această manifestare patologică se menţine în opoziţie
evidentă cu realitatea datorită caracterului ei persistent. Ea
este impenetrabilă la orice argumentare logică şi
inabordabilă la verificare.
Pacienta noastră şi-a continuat drumul pe la diverse
clinici, supunându-şi fetiţa la o veritabilă tortură
fizică şi psihică. Ea ajunge la concluzia conform
căreia medicii îi ascund adevărul şi îi ameninţă cu
acţionarea în justiţie. Alertat de către medici,
soţul pacientei intervine cu fermitate în dorinţa
de a-şi proteja copilul. Este acuzat de „complot”,
de „solidaritate cu medicii criminali şi
iresponsabili”. Psihiatrul care a intervenit este şi
el inclus în complot. În acest moment ideea
prevalentă s-a tranformat în idee delirantă.
Delirul reprezintă o manifestare ideativă aberantă, o
elaborare a gândirii parareală, o substituire a realităţii.
Ideea delirantă îşi are originea în sistemul relaţional al
bolnavului şi în interiorul psihismului său.
Persoanele care prezintă tulburări delirante nu se
limitează numai la a gândi într-o manieră delirantă, ci
îşi modifică comportamentul, acţionând după cum le
dictează gândirea aberantă.
Gândirea delirantă nu poate fi confundată cu o gândire
eronată, deoarece eroarea este reversibilă şi poate fi
abordată prin verificare şi corectată.
Caracteristicile clinice ale ideii delirante sunt
următoarele:
- detaşarea de realitate;
- contradicţia cu ambianţa;
- impenetrabilitatea faţă de tendinţa de
argumentare logică;
- sustragere şi refuz în faţa tentativelor de
verificare;
- fermitate şi tenacitate;
- durabilitate, progresivitate.
Pacientul delirant se află în contradicţie cu
ambianţa şi nu are critica tulburării sale.
Tema delirantă este influenţată de o serie de factori, cum
ar fi:
• mediul în care s-a dezvoltat şi trăieşte bolnavul;
• preocupările sale personale şi sociale;
• nivelul socio-cultural al persoanei;
• gradul de dezvoltare al psihismului propriu;
În raport cu nivelul de dezvoltare şi elaborare al
psihismului, ideile delirante se pot înlănţui, articula
într-o formă mai mult sau mai puţin coerentă, mai mult
sau mai puţin logică, în tendinţa lor spre sistematizare.
Această dezvoltare se petrece pe un fond de claritate a
conştienţei, fapt care conferă ordine, logică şi coerenţă
structurii delirante.
Punctul de plecare al sistemului ideativ delirant
poate fi o iluzie, o halucinaţie, o intuiţie sau o
interpretare delirantă. Exceptând caracterul
fals al premizei, delirul este ferm organizat şi
sistematizat.
Uneori, delirul apare fără a fi precedat sau
pregătit de alte evenimente psihice, relevante
patologic. În acest caz delirul se numeşte
primar.
Alteori, constatăm că iniţial bolnavul prezintă
tulburări majore de percepţie de tipul
halucinaţiilor.
De exemplu, un pacient cu halucinaţii gustative
ajunge la convingerea delirantă că soţia vrea să-l
otrăvească, punându-i în mâncare diferite
substanţe chimice. Sau alt pacient cu o tulburare
afectivă majoră de tip depresiv ajunge să creadă
că este vinovat de moartea soţiei sau de alte
fapte urâte petrecute în univers.
În cazurile descrise, ideea delirantă este consecutivă
unei tulburări de percepţie sau unei tulburări de
dispoziţie, deci delirul are un caracter secundar.
Un mecanism particular al dezvoltării delirului este cel al
inducţiei. O persoană cu idei delirante poate să
influenţeze într-o măsură foarte mare altă persoană, de
obicei apropiată încât aceasta să fie contaminată
delirant. Acest fenomen poată denumirea de delir
indus sau folie á deux. Dacă cele două persoane sunt
separate, simptomatologia delirantă dispare la
pacienta cu delir indus.
Ideile delirante se pot dezvolta pe un fond afectiv diferit
cum ar fi: depresiv, expansiv, mixt.
Orice delir beneficiază de un suport dinamico-energetic
afectiv, care-i conferă forţă şi durabilitate.
Ideile delirante expansive (macromanice)
Se disting mai multe tipuri din care menţionăm:
Idei delirante de mărire, grandoare, bogăţie care se
exprimă printr-un sentiment de satisfacţie, forţă,
putere. Aceste calităţi se pot referi la capacităţile
persoanei sau la averea sau bunurile acesteia.
Sub aspectul intensităţii lor temele menţionate pot fi
exprimate vag, intermitent, pe un fundal de
automulţumire sau optimism aşa cum se întâmplă în
episoadele maniacale din tulburările afective bipoare şi
în schizofrenie. Alteori, temele delirante pot fi redate
într-o manieră foarte fermă, fiind bine conturate şi
sistematizate.
Ideile delirante de invenţie constau în elaborarea unor
planuri sau încercări de realizare a unor dispozitive de
interes general.
Esenţialul pentru pacientul delirant nu constă în
beneficiile pe care le-ar obţine, ci în recunoaşterea
absolută a monopolului invenţiei lor.
Ideile delirante de reformă constau din convingerea
pacienţilor în elaborarea unor sisteme politice sau
filozofice sau planuri de „pace universală, veşnică”.
Idei delirante de filiaţie exprimă convingerea bolnavului
de a fi descendentul unei familii renumite sau
moştenitorul unor persoane cu un statut economic,
social sau cultural înalt.
Ideile erotomanice redau convingerea bolnavelor
de a fi iubite de către o persoană cunoscută în
plan cultural sau social. Pacienta îi atribuie în
mod deliberat sentimente de dragoste,
interpretând în această manieră orice
manifestare sau acţiune din partea acestuia.
Astfel, zâmbetul profesional al unui artist la sfârşitul
unui spectacol este considerat de pacientă că are
anumite semnificaţii şi reprezintă un mesaj
personal, de natură exclusiv erotică.
Aceste idei delirante sunt asociate cu o stare de
exaltare psihică care influenţează conduita
bolnavei.
Izvorul ideilor delirante îl constituie iluziile,
intuiţiile, interpretările sau „vocile comentative
sau conversative”. Manifestarea clinică descrisă
face parte din sindromul de influenţă sau de
automatism mental.
Articularea ideilor descrise într-un sistem delirant
poartă denumirea de delir erotoman.
La început, convingerile delirante rămân pasive,
apoi, după o perioadă de elaborare şi
consolidare, modifică pregnant conduita
persoanei, care trece în acţiune, încercând să
transpună în realitate legătura sa ideo-afectivă.
După prima fază a delirului erotoman, aceea a
dragostei constante şi exclusive se trece prin
faza ambivalentă (de ciudă) în care persoana
speră dar în acelaşi timp este şi supărată, la
faza mâniei şi răzbunării cu reacţii agresive
verbale şi fizice. Pacienta este nemulţumită de
faptul că persoana iubită nu are curajul să
recunoască în mod oficial această relaţie.
Suportul afectiv voliţional al ideilor delirante
erotomane se trasformă în acţiune
manifestată sub forma calomniilor, injuriilor.
Ideile mistice (religioase) se disting de convingerile
unor persoane asupra existenţei unor forţe
supranaturale de natură spirituală.
Ideile mistice delirante pot fi consecinţa unor
preocupări religioase sau a unui vis.
Bolnavul are convingerea că este purtătorul unei
misiuni de ordin spiritual, religios, a unui mesaj
transcedental de a răspândi pacea şi credinţa
divină.
Uneori, persoana se identifică cu Dumnezeu sau
Isus, poartă o vestimentaţie identică, se
comportă în acelaşi mod cu fiinţa divină.
În analiza tipologică de tip tematic a ideilor delirante este
necesar ca psihiatrul să evalueze caracterul cultural al
temei. Se poate vorbi despre o variabilitate temporo-
spaţială a tematicii delirante.
Astfel, în timp ce în secolul trecut erau precumpănitoare
delirul de persecuţie şi prejudiciu de tipul vrăjilor,
farmecelor, în secolul nostru au ajuns „la modă” delirurile
de prejudiciu moral puţin sofisticat, cu ajutorul aparatelor
electrice de tipul laserului sau emiţătoarelor de diverse
radiaţii.
Tema „securităţii” în ideile delirante de urmărire are de
asemenea limite temporale.
Pe de altă parte, credinţa de „a fi locuit” de către spiritul unei
persoane decedate este frapant delirantă pentru un
european al zilelor noastre, dar nu şi pentru membrul unui
anumit trib african.
A doua mare grupă de idei delirante apare pe un fond afectiv
depresiv şi se numesc idei delirante depresive (micromanice).
Din această categorie începem cu descrierea ideilor delirante de
persecuţie şi urmărire care exprimă convingerea pacienţilor că
sunt observaţi, supravegheaţi în permanenţă pentru a li se face
un rău sau pentru că se complotează împotriva lor.
La început nu pot să-şi explice motivul persecuţiei şi încearcă prin
mecanismul interpretării delirante să stabilească o cauză.
Apoi trec din postura persecutatului în cea a persecutorului,
recurgând la acte de violenţă, agresiuni verbale şi fizice.
În prima fază, bolnavul se comportă ca un resemnat, se ascunde la
domiciliu, îşi schimbă locuinţa, iar apoi îşi modifică
comportamentul, face numeroase plângeri, revendicări,
reclamaţii, procese, ajungând la conduite antisociale.
Ideile de revendicare izvorăsc din convingerea unei
nedreptăţi, care se exprimă în plan clinic prin
sentimente de frustrare.
În virtutea acestor convingeri delirante pacienţii îşi
canalizează întreaga energie şi activitate spre
recunoaşterea şi revendicarea drepturilor sau
proprietăţilor lor. Uneori, lupta bolnavilor este
îndreptată spre un beneficiu moral şi acţionează în
vederea triumfului unei idei. Procesele intentate de
către aceste persoane întreţin starea de alertă, întăresc
sentimentele de ură care sunt amplificate de
interpretările delirante.
Ajung în etapa în care încearcă să-şi facă singuri dreptate,
mergând până la violenţe, agresiuni şi crime.
Ideile de gelozie se traduc prin suspectarea permanentă a
gesturilor, mimicii, tonului vocii, atitudinii şi dispoziţiei
afective a partenerului, aspecte care sunt interpretate
ca mijloace de comunicare cu o terţă persoană sau ca
probe de adulter.
Aceste idei se deosebesc cu dificultate de gelozia fondată
din sfera normalităţii, mai ales prin amplitudinea lor,
caracterul persistent şi aspectul incredibil al acuzaţiilor.
Ideile de gelozie sunt produse de false recunoaşteri,
tulburări de percepţie şi memorie, interpretări
delirante. Ele se întâlnesc în special în sindromul de
dependenţă la alcool, psihozele alcoolice fiind
amplificate de experienţele onirice şi scenele terifiante
din visele de coşmar.
Ideile de relaţie exprimă convingerile bolnavului că
persoanele din ambianţă exercită asupra sa o
influenţă negativă şi că prin gesturile şi acţiunile
lor fac aprecieri defavorabile în legătură cu
abilităţile sale morale, intelectuale, sexuale.
Ideile de autoacuzare, vinovăţie, au un caracter
progresiv mergând de la culpabilitate la
nedemnitate.
Pacientul se consideră vinovat de situaţia grea în
care se află, de eşecurile copiilor şi altele.
În depresiile severe aceste idei pot conduce la suicid
sau omucidere.
Ideile de negaţie constau în negarea funcţionării
unor organe, pacienta afirmând „nu pot să
mănânc deoarece mi-a putrezit stomacul”, „nu
pot să respir pentru că nu mai am plămâni”.
Aceste idei se asociază cu altele de enormitate
şi mortalitate în cadrul sindromului Cotard
întâlnit în depresiile severe melancoliforme la
femei cu vârsta de 65-70 ani.
Ideile hipocondriace conferă bolnavului convingerea că
suferă de o afecţiune gravă, incurabilă, cu sfârşit letal.
El interpretează şi amplifică într-un mod exagerat
tulburări nesemnificative ale funcţiilor diferitelor
organe.
Pe acest fundal depresiv-anxios pacienţii se informează,
se autoanalizează asupra presupusei boli.
În stadii mai avansate ale bolii şi la pacienţii vârstnici
aceste idei se asociază cu halucinaţii cu caracter
absurd, fantastic.
Pacienţii dezvoltă convingerea că eventualele dureri şi
spasme abdominale sunt produse de existenţa unor
broaşte sau şerpi, care au pătruns în corpul lor.
Ideile de tranformare şi posesiune se pot referi
la transformarea corporală, bolnavul având
convingerea că s-a tranformat parţial sau total
în altă fiinţă purtând denumirea de delir
zootropic sau metabolic.
Aceste idei se găsesc în schizofrenia paranoidă
sau stări demenţiale.
Ideile delirante mixte (combinate) se dezvoltă
pe un fond depresiv care oscilează de la
depresii la expansivitate.
Ideile de interpretare nu prezintă o polaritate afectivă certă.
Multe din ideile delirante descrise au ca mecanism
operaţional interpretarea. Aceşti bolnavi supun
raţionamentului ideativ tot ceea ce văd, aud, percep şi apoi
îl potenţează intuitiv şi imaginativ.
Pacientul este convins că gesturile, afirmaţiile sau acţiunile
persoanelor din jurul său, cunoscute sau necunoscute
poartă o semnificaţie particulară, referitoare la persoana
sa.
La început nu cunoaşte motivaţia fenomenului psihopatologic.
Apoi, îl analizează, încearcă să-l explice, să-l descifreze
conform unor criterii logice eronate. În acest sistem delirant
bolnavul ocupă o poziţie centrală, totul se referă la
persoana sa.
Tendinţa interpretativa poate fi orientată asupra:
• evenimentelor din ambianţă, situaţie în care pacientul
analizează datele furnizate de aparatele sale senzoriale.
Astfel, el dezvoltă o serie de interpretări şi raţionamente,
pornind de la evenimente fără o semnificaţie deosebită
(de ex: privirea sau gestul unui trecător pe stradă).
Treptat el ajunge la concluzia că s-a dezvoltat împotriva sa
un complot.
Semnificaţia pe care o acordă pacientul poate fi
inteligibilă, îi vor răul ,îl şicanează sau poate avea
valoare simbolică şi este mai greu de descifrat şi
înţeles.
Comunicarea prin limbaj, sensurile diferite pe care le acordă
cuvintelor, intonaţia vocii, jocurile de cuvinte, metaforele
constituie la rândul lor surse care alimentează
interpretările.
În afara evenimentelor externe, din ambianţă, bolnavul poate
interpreta senzaţiile corporale.
Ideile delirante menţionate se pot consolida în două moduri:
 dezvoltare în reţea în care percepţiile eronate, supoziţiile,
aluziile, pseudoraţionamentele sunt supuse interpretării
care se întinde cuprinzând noi aspecte ale realităţii şi
formează verigile reţelei.
 dezvoltare în lanţ (în gelozie, în erotomanie) unde se
porneşte de la un fapt real, minor şi se constituie un delir
de sector, care se închistează ocupând o zonă a vieţii
psihice a pacientului.
Ideile de influenţă exprimă convingerea
bolnavului de a fi controlat, dirijat, manipulat
de o forţă exterioară, xenopatică. Influenţa se
exercită prin hipnoză, laser, radiaţii cosmice,
unde nucleare şi acţionează asupra gândurilor,
sentimentelor, acţiunilor pacientului, pe care
le perturbă.
Ideile de influenţă se încadrează în sindromul de
automatism mental caracteristic schizofreniei.