Spondilita anchilozantă este o

boală cronică progresivă care afectează în

principal articulaţiile sacroiliace şi
articulaţiile coloanei vertebrale, cu evoluţie
spre anchiloză vertebrală.
Boala a fost descrisă prima oară de Pierre-
Marie (1899), Struempell (1897) şi de
Bechterew (1892).
Spondilita anchilozantă este o boală de tip inflamator, de cauză genetică şi mecanism
fiziopatogenic imunologic. Altfel spus, inflamaţia care arde în primul rând articulaţiile
este predispusă la unele persoane prin moştenire genetică, iar „lanţul“ distrugerilor este
cauzat de necunoaşterea şi atacarea propriilor ţesuturi. Spondilita anchilozantă face
parte din categoria bolilor reumatice autoimune, unde mai sunt incluse următoarele boli:
reumatismul articular (poliartrita cronică), artrita cu psoriazis, artrita idiopatică juvenilă,
colagenoza, granulomatoza Wegener, vasculita.
Sunt distruse, progresiv, începând cu articulaţiile sacro-iliace de la nivelul bazinului şi
pe coloana vertebrală în sus, până la baza craniului, toate articulaţiile intervertebrale.
Dacă în artroze, boli degenerative, de îmbătrânire şi uzură a articulaţiilor, ţesuturile
se macină, în bolile reumatismale inflamatorii, globulele albe, armele de apărare ale
organismului, atacă şi distrug „căptuşeala“ articulaţiilor, producând local umflarea,
roşeaţa, căldura, durerea şi neputinţa funcţională.
Factorii care declanşează sau întreţin boala sunt: frigul, umezeala, infecţiile repetate,
efortul fizic îndelungat, epuizarea psihică, alte stresuri.
 SIMPTOME
Pacientul tipic este:
tânăr, cu vârsta între 15 şi 30 de ani;
cu dureri cronice şi rigiditate la partea de jos
a coloanei;
se pot prinde si alte articulaţii: coxofemurale,
umeri, genunchi;
la bărbaţi apare de două ori mai des decât la
femei;
în 40% din cazuri, boala este asociată de
irdociclită şi fotofobie (sensibilitate ridicată la
lumină);
alte simptome pot fi: afte şi oboseală
cronică;
durerea poate fluctua dintr-o parte în alta.
Boala debutează cu dureri
lombare şi pe fese, care durează
câteva luni şi se accentuează
noaptea, uneori iradiază de-a
lungul feţei posterioare a
piciorului, fiind adesea
confundată şi tratată ca
lombosciatică prin hernie de disc.
După luni şi ani de evoluţie,
coloana vertebrală se fibrozează,
înţepenindu-se până la baza
craniului, ca un băţ rigid,
încovoiat în faţă. Uneori sunt
afectate şi articulaţiile coastelor,
respiraţia fiind limitată şi
articulaţiile şoldurilor, mersul fiind
greoi şi şchiopătat.
Simptomele cele mai semnificative
sunt:
- durere lombară inferioară si
redoare, datând de peste luni,
necalmată de repaus
- durere şi redoare toracică
- limitarea mişcărilor coloanei
vertebrale
- limitarea expansiunii toracice
- rigiditate
- modificări radiologice
caracteristice sacroiliace
 ETIOPATOGENIE
Nu se cunoaşte cauza exactă a
acestei boli.
Se presupune că există o
predispoziţie genetică şi o
infecţie declanşatoare, care
împreună conduc la această boală.
S-au incriminat infectiile
streptococice, tuberculoase,
gonococice, enterice.
S-a constatat existenta unei
legături între poliartrită (care
deformează mâinile femeilor),
spondilartrită (care anchilozează
sira spinării la bărbati) şi
inflamaţia intestinului.
Este o asociere frecventă a spondilitei cu diferite suferinţe intestinale (prin
microbi, prin toxinele lor, prin medicamente sau conservanţi alimentari).
Se presupune implicarea mai multor gene, dintre care cea mai cunoscută este
HLA-B27 (Human Leucocyte Antigen B27).
90% dintre bolnavii de spondilită anchilozantă au gena HLA-B27, dar nu toţi
care au această genă se şi îmbolnăvesc.
La sfârşitul anului 2007, cercetătorii britanici de la Wellcome Trust au reuşit să
identifice două gene noi, care au un rol semnificativ în apariţia bolii. Aceste gene
sunt: ARTS1 şi IL23R.
COLOANĂ BAMBUS
 DIAGNOSTIC
Se fac următoarele investigaţii pentru
spondilita anchilozantă:
radiografia coloanei vertebrale şi a
pelvisului, pentru a se observa
modificările osoase care apar (eroziuni
osoase, fuziuni ale vertebrelor, calcificări ale
coloanei vertebrale şi ale articulaţiilor
sacroiliace);
ecografia şi RMN-ul sunt luate în
considerare ca mijloace de diagnostic în
stadii iniţiale ale bolii;
teste genetice (prin recoltare de sânge)
se pot face pentru a determina dacă este
prezentă o genă specifică HLA-B27, asociată
de cele mai multe ori cu spondilita
anchilozantă; acest test nu confirmă
diagnosticul de spondilită anchilozantă, dar
dacă există această genă HLA-B27, ea se
poate moşteni de către copii.
Testul Schober este o metoda utila de apreciere a flexiei coloanei lombare.
Pacientul sta in picioare cu calcaiele apropiate si se marcheaza doua puncte
pe coloana la 5 cm dedesubtul si la 10 cm deasupra jonctiunii lombosacrate
(identificata prin trasarea unei linii orizontale intre spinele iliace
posterosuperioare). Pacientul executa apoi o flexie maximala si se masoara
distanta dintre cele doua puncte. Distanta dintre cele doua puncte creste cu
5 cm sau mai mult in cazul unei mobilitati normale a coloanei si cu mai
putin de 4 cm in cazul unei mobilitati lombare scazute. Expansiunea
toracica se masoara ca diferenta intre un inspir maximal si un expir
maximal fortat in spatiul patru intercostal la barbati sau
dedesubtul sanilor la femei. Expansiunea toracica normala este de 5 cm sau
mai mult.
Limitarea miscarilor sau durerea la mobilizarea soldurilor sau a umerilor
sunt prezente daca aceste articulatii sunt afectate. Este necesar un examen
atent pentru evidentierea procesului inflamator la nilul articulatiilor
periferice. In stadiile precoce ale bolii simptomele pot fi usoare si
nespecifice, iar examenul fizic poate fi complet normal.
Formele clinice:
1) forma cifotică, „în Z";
2) forma rectilinie (coloana în
rectitudine, „în scândură");
3) forma periferică (interesarea
articulaţiilor membrelor inferioare şi
dureri la nivelul călcâielor);
4) forma suedeză, cu manifestări
analoge P.R.;
5) forme severe, medii sau uşoare;
6) la femei, sunt prinse mai frecvent
articulaţiile periferice, cu
hiperlordoză şi evolutivitate medie.
 DIAGNOSTICUL DIFERENTIAL

Se face diagnostic diferential

cu poliartrita reumatoida si alte
artrite cu ajutorul urmatoarelor
teste de laborator :
1. Anticorpii anti-CCP sunt
considerati markeri de înaltã
specificitate în artrita
reumatoidã. Totusi, anticorpii
anti-CCP au fost identificati si
în artrita psoriazicã, ceea ce a
determinat o serie de
controverse legate de
manifestãrile clinice si
radiologice ale acesteia.
Antigenele citrulinate sunt
prezente în sinoviala inflamată
faţă de care plasmocitele
secretă anticorpi anti-CCP. HLA
DR 4 se corelează cu prezenţa
anticorpilor anti-CCP.
Anti-CCP pot fi detectaţi la 50-60%
2.Factorul reumatoid -Factorii reumatoizi
dintre pacienţii aflaţi în stadiile iniţiale
sunt un grup heterogen de autoanticorpi fata
după 3-6 luni de la debutul
de determinantii antigenici ai regiunii Fc a
simptomatologiei. Pacienţii cu
moleculelor de IgG, care formeaza complexe
anticorpi anti-CCP pozitivi la debutul
IgG-anti-IgG in circulatie sau in lichidul
bolii pot dezvolta o formă mai erozivă
sinovial. De obicei sunt anticorpi de tip IgM,
decât cei fără anti-CCP.
dar pot fi si de tip IgG sau IgA.
Determinarea anti-CCP este indicată
Nivelul seric al factorului reumatoid este
în:
crescut in peste 70 % din cazurile de
diagnosticarea PR în stadiile precoce,
poliartrita reumatoida, avand un rol important
diagnosticul diferenţial cu polimialgia
in producerea manifestarilor extraarticulare.
reumatoidă,
Factorul reumatoid precede debutul bolii
diagnosticul diferenţial între PR şi alte
uneori cu mai multi ani. In prezenta sa, riscul
boli de collagen (LES),
de aparitie a artritei reumatoide este de 5-40
în scop prognostic,
de ori mai mare decat la persoanele
în stabilirea strategiei terapeutice.
seronegative. Nu este implicat in initierea
procesului inflamator care cauzeaza artrita
reumatoida, dar probabil determina
perpetuarea si amplificarea acestuia.
 TRATAMENT
În primul rând, tratamentul urmăreşte îndepărtarea cauzei, care, din păcate, nu se
cunoaşte. Există, însă, riscul ca boala să poată fi transmisă ereditar. Nu se pot face
încă operaţii genetice care să corecteze „softul“ după care se va dezvolta şi va
evolua nou-născutul.
Urmează apoi încercarea de a bloca mecanismul de întreţinere şi evoluţie a bolii. Se
intervine în procesul imunologic de nerecunoaştere a propriilor celule şi ţesuturi,
unde sistemul de apărare trece la atac şi distrugere. Aici intervin toate
medicamentele antireumatismale necortizonice, cortizonice, antitumorale şi cel mai
recent descoperite din familia medicamentelor biologice, modificatoare de boală.
Etapa următoare constă în
tratamentul complicaţiilor
bolilor de bază. Nu de puţine
ori osteoporoza şi diabetul,
bolile de stomac şi ficat, bolile
cardiovasculare, bolile de
sânge însoţesc spondilita
anchilozantă, fie ca şi
manifestare din timp a
poliartritei, fie ca şi complicaţie
a medicamentelor folosite de-a
lungul anilor.
Tratamentul simptomatic va
urmări tratarea durerilor,
usturimilor, greţurilor, a lipsei
poftei de mâncare, a
insomniilor, a depresiilor şi a
oboselii. Sunt tratamente de
atenuare a acestor neplăceri
sesizate şi reclamate de
bolnavi.
Prevenirea secundară, adică a evoluţiei rapide şi instalării complicaţiilor mai
grave, care fac viaţa grea sau o pun în pericol, este o altă metodă utilizată (de
exemplu osteoporoza cu riscul de fractură, intoxicarea măduvei osoase cu risc
de anemie şi de infecţii, atrofii musculare şi deformări care fac deplasarea
dificilă sau chiar leagă bolnavul de pat sau cu neputinţă de a se îmbrăca şi hrăni
singur).
De asemenea, nu trebuie neglijată întreţinerea funcţională, adică menţinerea în
limite apropiate de normal a capacităţii de lucru a organelor vitale: inimă,
plămâni, tub digestiv, aparat locomotor şi recâştigarea activităţilor pierdute.
 Regimul de viaţă al bolnavilor

Regimul igienic de viaţă şi muncă

presupune adaptarea unui stil de
existenţă care să nu solicite fizic şi
psihic bolnavul. Astfel, organismul
să nu-şi epuizeze resursele, ca să
se poată lupta cu boala prin
mecanismele sale specializate.
Regimul dietetic trebuie să poată
contribui în bine la susţinerea
organismului în lupta cu boala.
Tratamentul de fond
imunomodulator reprezintă
complexul de medicamente
diverse care, luate luni şi ani de
zile, opresc evoluţia bolii şi chiar
refac ţesuturile care nu au fost
prea mult distruse
Antiinflamatoriile cortizonice au o mare
valoare în blocarea inflamaţiei, dar după o
experienţă de 50 de ani, în prezent sunt
folosite mai ales în infiltraţii locale, făcute
cu îndemânare şi precizie sau intravenos,
în doze mari, o scurtă perioadă de timp.
Antiinflamatoriile necortizonice
(nesteroidiene, antireumatice) au efecte
benefice, dar şi unele efecte nedorite.
Fiecare bolnav reacţionează în mod
particular la fiecare medicament. Medicul
cântăreşte dacă efectul bun este mai mare
faţă de riscurile ce ar putea apărea în
timpul tratamentului.
Medicamentele simptomatice şi ale bolilor
asociate reprezintă toate medicamentele
de uz uman care, la un moment dat, ar
putea fi necesare pentru stăpânirea unor
neplăceri date de poliartrită sau de bolile
asociate.
 Un program zilnic de 15-20 de minute de
gimnastică medicală, făcută chiar şi acasă, după o
instruire bună, sau practicarea unui sport dinamic,
de plăcere, face cât sute de medicamente luate ani
de zile pentru complicaţii şi boli asociate.

Balneo-fizio-terapia, în pusee, atunci când boala este activă, cu dureri şi

analize proaste, are doar un rol de completare şi susţinere a celui
medicamentos. Nu sunt recomandabile aplicaţiile generale de nămol, băi
cu ape minerale, băi de soare, gimnastică cu eforturi mari.
Tratamentele balneo-fizice cu
solicitare minimă, bine
individualizate se pot face şi
trimestrial sau mai dres, sub
supraveghere de specialitate. În
afara crizelor inflamatorii este
indicată gimnastica medicală la
sală, dar mai ales în căzi şi bazine
cu apă, care face ca articulaţiile
să fie mai mobile, coloana
vertebrală mai suplă, mersul şi
respiraţia mai uşoară.
Tratamentul psihologic şi de consiliere socio-profesională este o mare necesitate şi
trebuie făcut ori de câte ori este nevoie şi de oameni specializaţi, deoarece bolnavul
vede cu ochii lui că boala îi distruge aspectul şi neputinţa îl face dependent de alţii.
Trei „pastile psihologice“ ar fi utile ca fiecare bolnav să se îmbărbăteze cu gândul că
„sunt alţii şi mai bolnavi“, că „pentru a fi fericit îţi ajunge doar imaginaţia“ şi că
„fiecare om, chiar şi bolnav, poate fi de folos celor din jur“.
Tratamentul ortopedic
În cazul spondilitei anchilozante, în care coloana
vertebrală se deformează, devenind rigidă şi
incomodă la mers, cu mişcarea şoldurilor
limitată, ortezele „de noapte“ pentru coloana
vertebrală, mai ales cervicală, pun în repaus şi
menţin în ax segmentele osoase, prevenind
deformările. Ortezele funcţionale „de zi“ ajută
coloana cervicală să nu mai doară, iar
bastoanele şi trepiedele la deplasare sunt
ingenioase şi utile. La picioare, susţinătoarele
plantare de corectare sau de menajare, precum
şi ghetele ortopedice pe măsură, uşurează foarte
mult suferinţele şi viaţa bolnavilor.
Leacurile bazate pe venin nu sunt o idee nouă. Apar, de exemplu, în texte
sanscrite din secolul al II-lea d.Hr., iar în preajma anului 67 î.Hr., regele
Pontului, Mitridate VI, un duşman al Romei care se ocupa cu toxicologia, a
fost, zice-se, chipurile salvat de două ori pe câmpul de luptă de nişte
şamani, care i-au pus pe răni venin de viperă-de-fâneaţă. (Veninul
cristalizat de la şerpi este acum un produs de export pentru Azerbaidjan).
Veninul de cobră, aplicat timp de secole în medicina tradiţională chineză şi
în cea indiană, a fost prezentat Occidentului în anii 1830 ca remediu
homeopatic împotriva durerii. Materia Medica a lui John Henry Clarke,
publicată pe la 1900, spune despre venin că alină multe suferinţe, chiar şi
pe cele cauzate de venin. „Ar trebui întotdeauna să încercăm să folosim
pentru a vindeca acelaşi medicament care a produs simptomele“ – scria
autorul. Printre aplicările clinice ale veninului de cobră diluat cu atenţie se
numărau: „Angină pectorală. Astm. Dismenie. Rinită alergică. Durere de
cap. Afecţiuni cardiace. Strictura spasmodică a esofagului. Afecţiuni ale
ovarelor. Ciumă... Durere în gât.“ Dar atenţie, scria: „Doza curativă ≤este≥
foarte aproape de limita dozei patogene.“ Pe un teren atât de delicat,
medicii din trecut probabil le grăbeau moartea pacienţilor tot atât de des –
sau poate chiar mai des – pe cât le prelungeau viaţa.
In timpul unei vacante Michael a fost muscat de
un Centruroides sculpturatus, scorpionul-scoarţă-de-
copac-de-Arizona, una dintre cele mai veninoase specii
din America de Nord. Durerea atroce provocată de o
înţepătură este urmată de obicei de ceva asemănător cu
nişte şocuri electrice care zdruncină corpul. Uneori,
victimele mor.
Din fericire pentru Michael (care m-a rugat să nu-i
dezvălui numele întreg), scorpionul cu pricina este comun
în zonă, iar antidotul era disponibil. I s-a făcut o injecţie şi
a fost externat câteva ore mai târziu. Cam în 30 de ore,
durerea a dispărut.
Nimeni nu şi-ar fi putut însă imagina urmarea. Timp de
opt ani, Michael îndurase o afecţiune numită spondilită
anchilozantă, o boală autoimună cronică a scheletului, un
fel de artrită a coloanei vertebrale.
Însă la câteva zile după înţepătura scorpionului, durerea a
dispărut, iar acum, după doi ani, practic nu mai are dureri
şi a întrerupt aproape complet medicaţia. Fiind el însuşi
doctor, Michael n-ar vrea să exagereze rolul veninului de
scorpion în remisia bolii sale. Totuşi – spune el – „dacă
durerea ar reveni, aş lăsa scorpionul să mă înţepe din
nou.“