Anatomia clinică şi fiziologia aparatului acustico-

vestibular;
corpii străini auriculari;
traumatismele aparatului acustico- vestibular
Anatomia clinică şi fiziologia
aparatului acustico-vestibular 1
 Datorită structurii şi mai ales funcţiilor sale, urechea trebuie
denumită analizorul cochleo-vestibular Acesta se compune din
două mari porţiuni distincte: periferică (care se subîmparte în
urechea externă, medie şi internă) şi centrală (constituită din
nervul acustico-vestibular, căile de conducere şi nucleii din
trunchiul cerebral şi aria corticală auditivă).
 Embriologic, segmentul periferic ia naştere din primele două
arcuri şi fante branhiale, internă şi externă. Urechea internă derivă
din ectodermul tubului neural, la nivelul neuromerului 4 şi 5.

URECHEA EXTERNA

 Este formată din pavilionul urechii şi conductul auditiv extern.

 Pavilionul urechii este o plică tegumentară ce acoperă un cartilaj
fibroelastic. Plasat la partea inferioară a regiunii temporale,
pavilionul este aderent la craniu în partea sa anterioară. Jumătatea
posterioară, liberă, face un unghi variabil cu regiunea mastoidiană.
Relieful accidentat al pavilionului este centrat de o depresiune
numită concha, în a cărei parte anterioară se deschide, prin meat,
conductul auditiv extern. Lobulul este situat la partea inferioară a
pavilionului şi este lipsit de schelet cartilaginos. Tegumentul este
foarte aderent de pericondrul feţei externe a pavilionului.
 .
2
 Circulaţia arterială provine din artera temporală
superficială şi din auriculara posterioară; vasele sunt
superficiale dar asigură o circulaţie bogată.
 Limfaticele drenează spre ganglionii preauriculari
(pretragieni), retroauriculari (mastoidieni) şi
subauriculari (parotidieni).
 Inervaţia este asigurată de ramuri din plexul
cervical superficial, nervul auriculo-temporal şi de un
ram senzitiv al nervului facial (VII).
3
 Conductul auditiv extern este lung de aproximativ 2,5
cm., are o orientare din afară-înăuntru şi puţin înainte. El
nu este rectiliniu, ci descrie forma literei S atât în plan
orizontal, cât şi frontal. Raporturile sale superioare sunt
cu endocraniul, cele posterioare cu apofiza mastoidă.
Anterior se învecinează cu articulaţia temporo-
mandibulară, iar inferior cu loja glandei parotide.
 Scheletul conductului este cartilaginos pentru jumătatea
sa externă şi osos pentru cea internă (osul timpanal
pentru pereţii anterior, inferior şi posterior şi un fragment
din osul scuamos pentru peretele superior).
 Conductul auditiv extern este căptuşit cu un tegument
foarte aderent la cartilaj. În jumătatea externă, conductul
are foliculi piloşi şi glande care secretă cerumen (sunt
glande sebacee transformate). Vascularizaţia este
asemănătoare pavilionului.
 Inervaţia sa este surprinzător de bogată, ramurile provin
din nervul auriculo-temporal (V), facial (VII),
pneumogastric (X) şi din plexul cervical
4 URECHEA MEDIE


Urechea medie se compune dintr-o cavitate centrală, denumită tympanum sau casa timpanului, şi
anexele acesteia: trompa lui Eustachio şi apofiza mastoidă.
Casa timpanului are forma unei lentile biconcave, cu 6 pereţi.
 Peretele extern vine în raport cu conductul auditiv extern şi are 2 porţiuni: una superioară,
osoasă, denumită zidul atical şi alta inferioară, membrana timpanului. Această membrană
închide fundul conductului auditiv extern. Poziţia ei este oblică de sus în jos şi din afară-
înăuntru. La nou-născut este practic orizontală, ea tinde să se verticalizeze odată cu creşterea,
ajungând la un unghi de aproximativ 45 % cu verticala. Membrana timpanică nu este plană, ci
conic-concavă privită din exterior; porţiunea centrală reprezintă vârful conului şi poartă
numele de umbo. Inserţia membranei pe cadrul osos se face prin intermediul unui ligament
(ligamentul lui Gerlach). În porţiunea superioară acest ligament se desprinde de osul timpanal
şi se răsfrânge spre centrul membranei, pentru a se insera pe scurta apofiză a ciocanului. Se
formează astfel două ligamente timpano-maleare, anterior şi posterior, care împart membrana
timpanică în două regiuni inegale: cea superioară, situată deasupra ligamentelor şi a scurtei
apofize a ciocanului, este pars flacida sau membrana lui Shrapnell, ce cuprinde 1/5 din
suprafaţă, şi cea inferioară cu 4/5 din suprafaţă, care poartă numele de pars tensa, fiind partea
"în tensiune". Mânerul ciocanului coboară în pars tensa de sus în jos şi dinainte-înapoi, până la
umbo. De la ligamentul lui Gerlach până la mânerul ciocanului se întind fibre conjunctive ce
oferă pars tensei rezistenţă şi posibilităţi vibratorii. La nivelul membranei lui Shrapnell, stratul
conjunctiv este slab reprezentat. La exterior, membrana timpanică este acoperită cu tegument
foarte subţire, pe faţa ei internă se întinde epiteliul casei timpanului.
 .

timpanul
5
 Peretele superior al casei este subţire, deseori dehiscent (dehiscenţă
osoasă la nivelul suturii petro-scuamoase) şi vine în raport cu fosa cerebrală
mijlocie, lobul temporal. Aceste raporturi explica posibilitatea apariţiei
complicaţiilor endocraniene în cazul supuraţiilor urechii mijlocii.
 Peretele inferior se învecinează cu golful venei jugulare.
 Peretele posterior corespunde apofizei mastoide şi prezintă orificiul de
comunicare cu cavităţile aerate ale mastoidei (aditus ad antrum).
 Peretele anterior prezintă în partea sa superioară orificiul timpanic al trompei
lui Eustachio. Acest perete vine în raporturi cu articulaţia temporo-
mandibulară şi cu canalul carotidian.
 Peretele intern vine în raport cu urechea internă şi cu nervul facial. El
prezintă o proeminenţă centrală denumită promontorium. Deasupra acestuia
se găseşte un orificiu ovalar, fenestra vestibuli sau fereastra ovală (obturată
de talpa scăriţei), iar dedesubtul ei un alt orificiu, fenestra cochleae sau
fereastra rotundă (obstruată de o membrană conjunctivă).
6 CASA TIMPANULUI
 CONŢINUTUL CASEI TIMPANULUI este reprezentat de cele trei osişoare: ciocanul (maleus), nicovala
(incus) şi scăriţa (stapes), aşezate din afară-înăuntru în ordinea descrisă. Osişoarele se articulează
între ele.
 Ciocanul are un mâner inserat în stratul conjunctiv al membranei timpanice, un col (pe care se
inseră tendonul muşchiului tensor tympani) şi un cap cu care se articulează nicovala.
 Nicovala are forma unui molar cu 2 rădăcini, una se sprijină pentru a realiza axul ei de rotaţie
(scurta apofiză a nicovalei), iar cealaltă se articulează cu capul scăriţei (apofiza lungă sau
descendentă a nicovalei).
 Scăriţa are forma unei scări de şa, prezentând un cap articular, un col ce serveşte la inserţia
muşchiului scăriţei, două braţe care ajung la talpa ei (numită şi platina scăriţei). Casa timpanului
este străbătută de nervul coarda timpanului.
 Se disting două compartimente distincte, cu rol important în patologia infecţioasă a urechii medii:
un spaţiu superior, denumit atica sau epitympanum şi altul inferior, atrium sau mezotympanum.
 Inervaţia senzitivă a casei se face de către o ramură a nervului glosofaringian (perechea IX), iar
vascularizaţia este asigurată de ramuri ale arterelor maxilară internă, meningee mijlocie, carotidă
internă şi auriculară posterioară.
 Trompa lui Eustachio sau tuba auditivă se întinde de la casa timpanului până la peretele lateral al
rinofaringelui. Ea are o porţiune osoasă spre urechea medie şi una cartilaginoasă spre faringe. La
unirea celor două porţiuni se găseşte o îngustare, istmul. Trompa se deschide odată cu contracţia
muşchiului peristafilin extern în timpul deglutiţiei.
 Apofiza mastoidă prezintă o serie de cavităţi aerate, căptuşite de o mucoasă subţire aplicată
direct pe os, celulele mastoidiene. Toate celulele comunică între ele şi în final cu antrul mastoidian,
care este cea mai mare celulă şi care există de la naştere. Antrul comunică în partea sa anterioară
cu casa timpanului. Apofiza mastoidă vine în raport superior cu fosa cerebrală mijlocie, intern cu
urechea internă, cu sinusul venos sigmoidian (sau lateral) şi cu fosa cerebeloasă. În exterior este
acoperită de tegumente, pe faţa ei inferioară se inseră muşchii digastric şi sterno-cleido-
mastoidian. Anterior, mastoida vine în raporturi cu casa timpanului şi nervul facial (perechea VII).
Elementele casei timpanului
7 CASA TIMPANULUI
8 CASA TIMPANULUI
Urechea interna
 Urechea internă este situată în stânca temporalului, în interiorul
unor cavităţi săpate în osul petros şi care poartă numele de
labirint osos. Aceste cavităţi sunt umplute cu un lichid
(perilimfa) în care plutesc nişte vezicule şi canale de structură
membranoasă, umplute cu endolimfă şi care poartă numele de
labirint membranos.
 Acest labirint membranos este purtătorul organelor neuro-
senzoriale acustice şi vestibulare.
Labirintul osos
 Labirintul osos ,
 este format dintr-o cavitate centrală denumită vestibul . Plasat intern ferestrei ovale,
vestibulul comunica cu endocraniul printr-un canal numit apeductul vestibulului.
 Canalele semicirculare, avand o extremitate de deschidere in vestibul, mai larga
,numita ampula , sunt plasate in cele trei dimensiuni ale spatiului,
frontal,sagital,orizontal :
 CSO – CSF (VERTICAL SUPERIOR), CSS (VERTICAL POSTERIOR)
 Melcul cu baza aplicata pe vestibul si varful inainte si in afara, este format dintr-un
tub osos, rasucit de doua ori si jumatate in jurul unui ax numit columela, care la
randul ei este strabatura de un canal central (de asemenea in spirala), numit canalul
lui ROSENTHAL.
 Interiorul acestui tub osos este divizat incomplet in doua printr-o lama osoasa –
lama spirala – care pleaca de la columela spre interiorul tubului si se continua pana
la lama osoasa de contur cu o membrana fibroasa – membrana bazilara - , astfel
tubul esta impartit in doua rampe ;
 rampa vestibulara – se deschide in vestibul
 rampa timpanica – ajunge la fereastra ovala
Canalele semicirculare
Labirintul osos
Transmiterea sunetului
Labirintul membranos
 Labirintul membranos – se subdivide in 3 segmente
 1 – segmentul median, reprezentat de un mic sac rotund numit
sacula - situata in partea inferioara a vestibulului care se continua
prin canalul endolimfatic (care strabate apeductul vestibulului) si
ajunge in sacul endolimfatic care dubleaza dura mater.
 2 – segmentul posterior, situat in vestibul in partea superioara si
posterioara, numit macula, in care se deschid canalele semicirculare
membranoase ( continute in canalele semicirculare osoase)
 3 – segment anterior, format dintr-un tub membranos situat intre
rampa timpanica si rampa vestibulara, numit canal cohlear
 Aceste diferite segmente sunt unite intre ele prin doua mici
canalicule – canalul utriculo-sacular si canalul de unire a lui
Hansen ( canalul reuniens al lui Hansen)
 Epiteliul labirintului membranos se diferentiaza in anumite
puncte devenind epiteliu senzorial (cu rol in culegerea
impresiunilor de pozitie si deplasare, deci statice si dinamice)
si care se numesc plaji otolitice pentru utricula si sacula si
creste acustice pentru canalele semicirculare. In canalul
cohlear elementele senzoriale formeaza organul lui Corti.
Receptorii cai auditive se gasesc in canalul sau tunelul Corti,
format dintr-un sir medial si unul lateral de celule ciliate. Cilii
celulelor sunt presati de o alta membrana numita membrana
tectoria si de catre endolimfa din canalul Corti asa ca
presiunea exercitata de membrana tectoria asupra cililor si
fenomenelor vibratorii sunt transformate in influx nervos care
este transmis terminatiilor nervoase.
Utricula
Canal reuniens Hansen
Canalul cohlear
 Este situat intre rampa timpanica si cea vestibulara.De
la lama spirala osoasa din interiorul tubului
cohlear,porneste o membrana fibroasa care
completeaza separarea dintre cele doua rampe si care
se numeste membrana bazilara. De asemenea de la
extremitatea interna a lamei spirale, o alta membrana
membrana lui Reissner impreuna cu lama bazilara si
conturul osos al melcului, formeaza canalul cohlear. In
interiorul canalulul cohlear pe membrana bazilara se
gasesc celulele senzoriale ale lui Corti, plasate intre
celule de sustinere cu care formeaza impreuna organul
senzitiv al auditiei, organul Corti
Structura cohleei cu organul lui
Corti
Aparatul vestibular
Cohleea si canalul spiral cu organul
Corti
Organul Corti
10 URECHEA INTERNA
Labirintul membranos
(suspendat in perilimfa)
Labirintul membranos
Labirint osos si membranos
12 FIZIOLOGIE
Denumirea de analizor acustico-vestibular se datoreşte celor două funcţii pe
care urechea le îndeplineşte: auditivă şi vestibulară.
 Funcţia auditivă este realizată de toate cele trei segmente ale urechii.
Pavilionul şi conductul auditiv extern concentrează undele sonore şi le
conduc spre membrana timpanică, care vibrează sub presiunea energiei
sonore. Vibraţiile sunt conduse până la urechea internă prin lanţul de
osişoare. Mecanismul delicat al urechii medii are rostul de a reduce
pierderile enorme de energie care se produc la trecerea acesteia din mediul
gazos (aerul) în mediul lichid (lichidul perilimfatic), de 999 ‰ sau,
exprimat în unităţi fiziologice, de 45 dB.
 Trompa lui Eustachio are menirea de a menţine aerul din casa timpanului
la acelaşi nivel de presiune cu cel din mediul extern, pentru ca membrana
timpanică să-şi păstreze poziţia de echilibru şi să poată vibra liber. Aerisirea
urechii medii se face odată cu fiecare deglutiţie, când trompa se deschide.
 Urechea internă primeşte undele de presiune prin
fereastra ovală. Aceste unde se transmit prin rampa
vestibulară, apoi prin cea timpanică până la membrana
care închide fereastra rotundă, care fiind elastică,
permite deplasările lichidului. Mişcările se transmit şi
canalului cochlear şi organului lui Corti, unde celulele
auditive ciliate transformă energia mecanică în impuls
nervos, prin mecanisme bio-electrice. Impulsul
străbate nervul cochlear şi este condus până la aria
auditivă corticală. Atât în cochlee cât şi la nivelul
scoarţei există o specializare pe frecvenţe a celulelor.
Funcţia aparatului vestibular
 concură la păstrarea echilibrului, alături de sensibilitatea
proprioceptivă şi de văz.
 Funcţionarea aparatului vestibular este subconştientă, iar modalitatea
sa de intervenţie este reflexă şi are loc de obicei în etajele inferioare
ale encefalului. Excitanţii fiziologici sunt reprezentaţi de poziţia sau
mişcările capului în spaţiu, receptorii fiind astfel situaţi încât orice
poziţie sau mişcare a capului determină impresionarea unei zone
senzoriale. Integrarea excitaţiilor periferice se face la nivelul
trunchiului cerebral, unde nucleii vestibulari au conexiuni multiple,
fapt care explică complexitatea clinică a sindromului vestibular.
 În ultimă instanţă, funcţionarea aparatului vestibular se exercită
asupra reflexelor de postură, prin intermediul modificărilor de
tonus muscular, modificări care se manifestă clinic doar atunci
când excitaţia este prea puternică sau când se produce un
dezechilibru între cele două vestibule.
SINDROAMELE OTOLOGICE
HIPOACUZIA

 Hipoacuzia sau surditatea este scăderea acuităţii auditive la una

sau ambele urechi. Când auzul este pierdut în totalitate, vorbim de
anacuzie sau cofoză. După mecanismul de producere, hipoacuzia
poate fi de trei feluri: de tip transmisie, când este afectată
transmisia sunetului prin urechea externă sau medie, de tip neuro-
senzorial (se mai numeşte hipoacuzie de tip percepţie sau
recepţie) care este determinată de o defecţiune în urechea internă,
de o transmisie necorespunzătoare a influxului nervos sau de o
percepţie corticală necorespunzătoare, şi mixtă, când ambele
mecanisme descrise, de transmisie şi neuro-senzorial coexistă la
aceiaşi ureche. Iată o clasificare etio-patogenică a hipoacuziilor:
14 Hipoacuzia de tip transmisie
 Conductul auditiv extern poate fi obstruat prin:
 atrezie, stenoze
 corpi străini
 inflamaţii (otite externe, furuncule, pericondrită)
 tumori benigne sau maligne.
 Membrana timpanică :
 perforaţii, ca urmare a otitelor, a sechelelor otitelor sau a traumatismelor
 retracţii sau imobilizări ale membranei timpanice (otite catarale sau fibroadezive)
 Lanţul osicular:
 imobilizări ale osişoarelor (otoscleroza, otita fibroadezivă, timpanoscleroza,
malformaţii)
 întreruperi ale lanţului osicular (post-traumatice, erodări în otite şi sechelele lor)
 Modificări ale presiunii aerului în urechea medie:
 barotraumatisme
 disfuncţia trompei lui Eustachio
 otita catarală (când aerul din urechea medie este înlocuit cu lichid).
15 Hipoacuzia neuro-senzorială
este periferică sau centrală.
Hipoacuzia neuro-senzorială periferică poate fi cochleară sau radiculară.
 Hipoacuzia neuro-senzorială periferică cochleară apare în:
 tulburări vasculare
 sindromul Ménière
 labirintite
 ototoxicoze
 trauma sonoră
 presbiacuzie
 degenerări cochleare în afecţiunile urechii medii
 traumatisme mecanice ale urechii interne (comoţie labirintică, fracturi labirintice)
 malformaţii congenitale ale urechii interne.
 Hipoacuzia neuro-senzorială periferică radiculară apare în:
 meningo-nevrite
 neuro-labirintite
 intoxicaţii nervoase
 arahnoidită ponto-cerebeloasă
 zona zoster a nervului acustico-vestibular
 tumori ale nervului VII (neurinomul de acustic) sau tumori de vecinătate care produc
compresiunea nervului acustico-vestibular.
 Hipoacuzia neuro-senzorială centrală: apare în afecţiuni ale sistemului nervos central.
Hipoacuzie tip perceptie (neuro-
senzoriala)
16 Hipoacuzia de tip mixt
 presupune existenta la aceiaşi ureche a hipoacuziei de transmisie şi a celei
neuro-senzoriale.

 Din punct de vedere cantitativ, pierderea de auz se măsoară în decibeli (dB),
care reprezintă unitatea fiziologică de măsură a percepţiei intensităţii sunetelor.
 Câmpul auditiv normal al omului se întinde de la 16 Hz la 20.000 Hz
(frecvenţa) şi între 1 şi 120 dB (intensitate).
 Vorbim despre hipoacuzie uşoară sau discretă când pierderea de auz se situează
între 15 şi 30 dB, de pierdere moderată până la 50 dB, de hipoacuzie accentuată
până la 70 dB şi de hipoacuzie profundă peste 70 dB. La diferite frecvenţe,
pierderile de auz pot să difere.
 Hipoacuzia de transmisie nu poate determina o pierdere mai mare de 65 dB şi
vocea de conversaţie este încă percepută.
 Hipoacuzia neuro-senzorială poate avea orice valori, inclusiv pierderea totală a
acuităţii auditive (anacuzie).
Hipoacuzie tip mixt
Trauma acustica
17
ACUFENELE
 Se mai numesc tinitus-uri şi sunt sunete pe care bolnavul le aude, dar care nu provin din
mediul exterior. Ele pot fi obiective, când pot fi auzite şi de către medic, cu ajutorul unui
stetoscop căruia i s-a îndepărtat capsula şi extremitatea liberă a tubului se introduce în
conductul auditiv al urechii examinate. Aceste acufene obiective sunt sufluri vasculare
cervicale sau endocraniene sau sunt provocate de contracţii clonice ale musculaturii urechii
(muşchiul scăriţei, tensor tympani sau peristafilinul extern). Cele mai multe acufene sunt însă
subiective, fiind auzite numai de către bolnav. Ele sunt determinate de o hiperactivitate a unor
celule nervoase iritate, din urechea internă sau din căile de conducere nervoasă auditivă
OTALGIA
 Otalgia mai poartă numele de otodinie. Ea este durerea otica şi este provocată de inflamaţii ale
conductului auditiv extern (furuncul, otite externe, tumori), ale urechii medii (otite acute sau
cronice acutizate, mastoidite, tumori). Deseori durerea pe care bolnavul o acuză la nivelul
urechii îşi găseşte etiologia prin suferinţa altui organ (ultimii molari, faringe, laringe, coloana
vertebrală cervicală, articulaţia temporo-mandibulară, glandele parotide) şi atunci vorbim de
otalgie reflexă.
18
OTOREEA
 Otoreea reprezintă scurgerea unui lichid din conductul auditiv
extern. Ea poate avea diferite caractere: cerbero-spinală
(otolicvoree după traumatisme accidentale sau chirurgicale),
seroasă (eczeme ale conductului), mucoasă (otite cronice
supurate în fază liniştită), muco-purulentă (în otita cronică
supurată simplă), purulentă, fetidă în otita colesteatomatoasă),
sanghinolentă (în prezenţa polipilor auriculari sau a tumorilor).
 Când din conduct se scurge sânge, vorbim de otoragie.
Otoragia apare în traumatisme cu fractura bazei craniului, în
leziunile conductului auditiv extern, în tumori sau în cazurile
de ruptură a arterei carotide interne în canalul său (tuberculoza
auriculară).
SINDROMUL VESTIBULAR
PERIFERIC
19
Sindromul vestibular reuneşte un grup de manifestări clinice care traduc
suferinţa periferică (sindrom vestibular periferic) sau centrală (sindrom
vestibular central) din teritoriul aparatului vestibular. Sindromul vestibular
periferic poate fi provocat de acţiunea unui excitant fiziologic, dar de
intensitate prea mare (cum este cazul kinetozelor, ca de exemplu răul de
mare), sau când se produce un dezechilibru important între intensitatea
informaţiei plecate de la cele două vestibule.
Această din urmă situaţie apare ori prin excitarea patologică a unui vestibul,
când apare un sindrom vestibular de tip iritativ (ca în cazul labirintitei
seroase sau în sindromul Ménière), ori prin distrugerea funcţională sau
anatomică a unui vestibul, când apare un sindrom vestibular de tip distructiv
(fractura labirintică, labirintita supurată).
 Sindromul vestibular periferic are următoarele caractere:
 Vertijul (care este o senzaţie ireală de mişcare, de deplasare) este rotator, de cele mai multe ori
în plan orizontal şi este însoţit de tulburări neurovegetative accentuate: greţuri, vărsături,
tahicardie, paloare, transpiraţii. El survine în crize şi în mod obişnuit evoluţia sa este
paroxistică.
 Tulburări de echilibru, pe care bolnavul le acuză la mers, la staţiunea în picioare sau chiar
şezând.
 Nistagmusul (ce reprezintă o mişcare conjugată a globilor oculari, formată dintr-o secusă lentă
şi una rapidă de revenire) este unilateral sau predominant unilateral, are aspect orizontal-
rotator (ca ştergătoarele de parbriz ale autoturismelor) şi dispare dacă bolnavul priveşte mai
mult timp în direcţia sa de bătaie (se epuizează).
 Deviaţiile segmentare şi tulburările de echilibru (la probele vestibulare) sunt toate de o singură
parte şi anume de partea opusă bătăii nistagmusului, ceea ce realizează un sindrom armonios,
caracteristic sindromului vestibular periferic.
 De cele mai multe ori, sindromul vestibular periferic este însoţit de hipoacuzie neuro-
senzorială.
 În sindromul vestibular periferic iritativ, nistagmusul bate spre urechea bolnavă şi deviaţiile
segmentare sunt de partea urechii sănătoase. În sindromul vestibular periferic distructiv,
CORPII STRĂINI AURICULARI

 În majoritatea cazurilor, corpii străini interesează conductul auditiv extern. Originea lor poate
fi exogenă, introduşi accidental, mai rar voluntar: obiecte mici, căţei de usturoi, insecte vii
(acestea intră singure) sau larve. Mai des sunt întâlniţi corpii străini endogeni, care sunt dopul
de cerumen şi dopul epidermic. Cerumenul este o producţie locală normală a tegumentului
conductului, dar uneori se formează în cantităţi excesive, care determină acumularea sa.
Alteori dopul de cerumen devine obstrunt prin manevrele de autocurăţire a conductului, cu
care ocazie o parte din cerumen este împins în profunzime, de unde nu mai poate fi extras prin
manevre personale.
 Corpii străini pot fi toleraţi fără ca bolnavul să-i sesizeze (oameni vârstnici, neglijenţi sau care
au o hipoacuzie de altă cauză), dar semnul lor caracteristic este hipoacuzia de transmisie, care
apare în momentul în care au devenit obstruanţi. Când sunt animaţi (cum este cazul insectelor).
determină senzaţii deosebit de neplăcute. În cazul dopului de cerumen, hipoacuzia apare în
momentul curăţirii conductului cu un obiect sau după pătrunderea apei în ureche cu ocazia
unui duş, baie în mare etc. (cerumenul fiind hidrofil, îşi măreşte dimensiunile în contact cu
apa).
 La otoscopie se observă corpul străin. Dopul de cerumen are o culoare brună sau neagră, cel
epidermic este albicios (este format din descuamări epiteliale).
 Tratamentul corpilor străini auriculari constă în extragerea lor. Cea mai simplă metodă de
extragere, aflată la îndemâna oricărui medic, este spălătura auriculară. Aceasta se efectuează
cu apă caldă (35-37 C), injectată cu o siringă mare (Guyon) de 150-250 ml., de metal sau de
sticlă. Înainte de a efectua spălătura auriculară, trebuie să ne interesăm de prezenţa unor
contraindicaţii ale acesteia: perforaţii ale membranei timpanice, otite cronice supurate în
antecedente, intervenţie chirurgicală pe ureche, inflamaţii acute în curs de evoluţie.
Dop cerumen
Corp strain animat
 MALFORMAŢIILE URECHII EXTERNE ŞI MEDII
 Sunt produse de devieri de la dezvoltarea normală a pars branchiales, arcurile branhiale I şi II.
Etiologia lor recunoaşte toate cauzele care duc la apariţia malformaţiilor: ereditate, infecţii
materne în timpul sarcinii (în special rubeola), utilizarea medicamentelor teratogene în primele
luni de sarcină (Thalidomida), traumatisme, iradieri, factori mutageni necunoscuţi.
 MALFORMAŢIILE PAVILIONULUI AURICULAR
 Se întâlnesc mai frecvent:
 Urechea în ansă (urechea decolată, urechea bleagă), apare ori ca o implantare vicioasă a
pavilionului pe craniu (unghiul dintre pavilion şi craniu fiind prea mare), ori antihelixul nu are
un unghi suficient de ascuţit. Se rezolvă chirurgical cu rezultate bune.
 Microtia : pavilionul este de dimensiuni reduse. Se rezolvă chirurgical.
 Macrotia: pavilion exagerat de mare. Soluţia este chirurgicală.
 Anotia: pavilionul este inexistent sau redus la nişte muguri cartilaginoşi. Coexistă totdeauna cu
atrezia conductului auditiv extern.
 Fistulele congenitale: cea mai frecventă fistulă din această regiune este fistula preauriculară
sau pretragiană, care apare ca un orificiu punctiform, uneori inflamat sau cu granulaţii, situat
înaintea rădăcinii helixului. Din fistulă curge în permanenţă un lichid filant sau purulent.
Soluţia este chirurgicală, de extirpare a fistulei.
 Malformaţiile dobândite sunt urmarea traumatismelor sau a infecţiilor pavilionului
(traumatisme accidentale sau chirurgicale, pericondrită, degerături sau arsuri etc.). Ele se
rezolvă chirurgical.
MALFORMAŢIILE
URECHII EXTERNE ŞI
MEDII

 Sunt produse de devieri de la dezvoltarea normală a,
arcurile branhiale I şi II.
 Etiologia lor recunoaşte toate cauzele care duc la
apariţia malformaţiilor: ereditate, infecţii materne în
timpul sarcinii (în special rubeola), utilizarea
medicamentelor teratogene în primele luni de sarcină
(Thalidomida), traumatisme, iradieri, factori mutageni
necunoscuţi
PAVILIONULUI
AURICULAR
 Se întâlnesc mai frecvent:
 Urechea în ansă (urechea decolată, urechea bleagă), apare ori ca o implantare
vicioasă a pavilionului pe craniu (unghiul dintre pavilion şi craniu fiind prea mare),
ori antihelixul nu are un unghi suficient de ascuţit. Se rezolvă chirurgical cu
rezultate bune.
 Microtia : pavilionul este de dimensiuni reduse. Se rezolvă chirurgical.
 Macrotia: pavilion exagerat de mare. Soluţia este chirurgicală.
 Anotia: pavilionul este inexistent sau redus la nişte muguri cartilaginoşi. Coexistă
totdeauna cu atrezia conductului auditiv extern.
 Fistulele congenitale: cea mai frecventă fistulă din această regiune este fistula
preauriculară sau pretragiană, care apare ca un orificiu punctiform, uneori inflamat
sau cu granulaţii, situat înaintea rădăcinii helixului. Din fistulă curge în permanenţă
un lichid filant sau purulent. Soluţia este chirurgicală, de extirpare a fistulei.
 Malformaţiile dobândite sunt urmarea traumatismelor sau a infecţiilor pavilionului
(traumatisme accidentale sau chirurgicale, pericondrită, degerături sau arsuri etc.).
Ele se rezolvă chirurgical.
Urechea in ansa
microtia
Fistula preauriculara
(colectia Dr.Dinca)
MALFORMAŢIILE CONDUCTULUI AUDITIV EXTERN

 Atrezia conductului auditiv extern poate fi membranoasă,

dar cel mai frecvent este osoasă şi constă în inexistenţa
conductului osos. Tratamentul atreziilor este chirurgical,
de forare a unui conduct, care se acoperă cu grefă liberă de
tegument. Întrucât rareori intervenţia poate restabili un auz
normal, ea este indicată doar în cazurile când malformaţia
este bilaterală. În conductul nou creat se poate aplica o
proteză auditivă.
 Stenozele conductului pot fi congenitale sau dobândite în
urma unor traumatisme (fracturi, arsuri) sau inflamaţii
(otită externă, pericondrită). Tratamentul este chirurgical,
cu rezultate bune.
MALFORMAŢIILE URECHII MEDII

 Ele pot să însoţească malformaţiile conductului sau pot să fie

izolate. Atunci când sunt izolate, vorbim de aplazia minor.
Leziunile constau în osişoare malformate, absente sau fixate,
care nu-şi pot îndeplini funcţia de transmitere a vibraţiei
sonore. Examinările audiometrice, impedanţmetria şi
tomografia computerizată pot stabili diagnosticul. Diagnosticul
diferenţial trebuie făcut cu otita catarală cronică şi sechelele ei,
cu otoscleroza şi cu hipoacuziile neuro-senzoriale.
 Tratamentul aplaziei minor este chirurgical, urmărind repararea
osişoarelor malformate. Când acest lucru nu este posibil se
recomandă protezare auditivă.
25 TRAUMATISMELE URECHII EXTERNE.
TRAUMATISMELE PAVILIONULUI

 Plăgile pavilionului nu sunt rare, datorită poziţiei acestuia. Se întâlnesc smulgeri, tăieri,
zdrobiri, muşcături (când lipseşte tegumentul părţii superioare iar cartilajul rămâne
descoperit). Bacilul piocianic are o condrofilie marcată pentru acest cartilaj, motiv pentru care,
pe lângă toaleta plăgii, cartilajul descoperit trebuie acoperit cu piele. Repararea estetică se face
mai târziu. Este necesară o protecţie antibiotică activă contra piocianicului (Gentamicină,
Amicacină) şi profilaxia antitetanică (rapel cu ATPA).
 Othematomul este o colecţie sero-sanghinolentă între cartilaj şi pericondru. El este localizat în
jumătatea superioară a pavilionului, în foseta naviculară şi apare ca o proeminenţă emisferică
fermă la palpare, uşor sensibilă. Othematomul se formează ca urmare a unor lovituri sau
compresiuni ale pavilionului între craniu şi corpul contondent (boxeri, cei ce duc greutăţi pe
umăr), sau prin mecanismul de frecare a pavilionului (cum se întâmplă la sportivii de la lupte,
când pavilionul este frecat de saltea). Netratat othematomul se poate infecta, determinând
pericondrită, sau se poate organiza, aşa cum se întâmplă la boxeri, aducând prejudicii estetice.
Tratamentul constă în evacuarea conţinutului său, prin puncţie dacă este recent şi prin incizie
dacă este mai vechi, urmată de un pansament compresiv.
 Arsurile pavilionului însoţesc de obicei arsuri ale regiunilor
învecinate. Tratamentul este cel al arsurilor, cu efectuarea unui
pansament compresiv al conductului, în scopul prevenirii
stenozelor.
 Degerăturile pavilionului. Dată fiind situaţia superficială a
arterelor pavilionului, sângele îşi pierde cu uşurinţă căldura cu
ocazia expunerilor la temperaturi foarte scăzute. Această
particularitate explică de ce pavilionul este primul care degeră.
Dacă leziunile au produs congelarea ţesuturilor, apare necroza
cu amputaţia spontană a fragmentelor congelate. Accidentatul
nu trebuie introdus în cameră încălzită înainte de a-i proteja
pavilioanele cu un pansament gros cu vată, sau fular, căciulă
etc. Pansamentul se scoate după o oră. Nu se recomandă
fricţionarea pavilioanelor degerate.
TRAUMATISMELE CONDUCTULUI AUDITIV EXTERN

 Apar prin pătrunderea accidentală a unor agenţi vulneranţi ascuţiţi sau prin
grataj cu scobitori, chibrituri, ace de păr etc. Tegumentul conductului este
foarte fragil. Pericolul principal este infecţia, care se previne prin instilaţii
sau pansamente cu dezinfectante (alcool 70% alcool boricat 4% etc.).
 Fractura peretelui anterior al conductului se produce prin căderea pe
menton, când condilul mandibulei împinge şi fracturează osul timpanal, un
fragment din peretele anterior al conductului se prăbuşeşte în lumen şi
stenozează conductul. Accidentatul trebuie trimis la specialist după ce a fost
pansat compresiv în conduct cu tifon steril, iar bolnavul va menţine
maxilarele întredeschise, eventual se leagă mandibula după introducerea
unui obiect de cauciuc, lemn sau plastic între dinţi. Specialistul va încerca
menţinerea fragmentului de os în poziţie anatomică, iar dacă nu reuşeşte,
fragmentul de os se extirpă chirurgical.
 La nivelul conductului se pot produce şi arsuri, mai frecvent chimice, prin
instilarea accidentală de lichide corosive. Membrana timpanică este şi ea
afectată. Pot rămâne sechele importante (perforaţii ale membranei, stenoză
de conduct ). Înţepătura de viespe sau albină provoacă o durere sincopală.
TRAUMATISMELE URECHII MEDII
 Ruptura membranei timpanice se produce prin înţepare cu obiecte ascuţite
sau, cel mai frecvent, prin creşterea excesivă a presiunii aerului în conduct
(palma peste ureche). Acest mecanism se întâlneşte cel mai des la femei, la
urechea stângă, pentru că majoritatea bărbaţilor sunt dreptaci. Accidentatul
simte o durere vie, se instalează imediat o hipoacuzie, are acufene, uneori
vertij. Obiectiv se constată cheaguri de sânge în conduct, iar perforaţia
membranei timpanice apare liniară sau stelată, cel mai des în cadranul
postero-inferior. Complicaţia redutabilă este infecţia, otita supurată
provocată prin inocularea directă a germenilor în urechea medie. Perforaţiile
foarte mici, cu diametrul sub 3 mm, au tendinţă de vindecare spontană.
Primul ajutor constă în izolarea conductului cu o meşă sterilă de tifon. Nu
este permisă instilarea nici unui fel de lichid în ureche. Se prescriu
antibiotice (Amoxicilină) şi bolnavul este trimis la specialist. Acesta va
aplica peste perforaţie o peliculă de celofan adeziv (scotch), steril, care
serveşte drept mentor pentru refacerea membranei. Dacă perforaţia nu se
închide, se poate face reparaţia ei chirurgicală (miringoplastie), utilizând
grefe conjunctive de la acelaşi pacient.
 Dislocarea sau fractura lanţului osicular apare cu sau fără
ruptura membranei timpanice. Cel mai des întâlnim luxaţia
nicovalei (după căderi, capul lovindu-se de corpuri dure), sau
fracturi ale braţelor scăriţei. Hipoacuzia se instalează în
momentul accidentului şi este de tip transmisie. Soluţia
terapeutică este chirurgicală, de refacere a continuităţii lanţului
osicular (timpanoplastie). Uneori scăriţa este luxată înspre
labirint, hipoacuzia este mixtă şi în acest caz intervenţia
chirurgicală nu-şi mai găseşte rostul.
 Hemotimpanul constă în colectarea sângelui în casa
timpanului. Survine după traumatisme sau după un epistaxis
tamponat, când sângele intră pe calea trompei. Se rezolvă
spontan, dar este necesară antibioterapie de protecţie.
hemotimpan
othematom
othematom
Perforatie mezotimpan
Perforatie mezotimpan
28
 Barotraumatismul apare în urma unor modificări importante şi bruşte ale
presiunii aerului din mediul ambiant, când trompa lui Eustachio nu mai
poate să-şi îndeplinească rolul de a egaliza presiunea din urechea medie cu
cea din exterior. Barotraumatismul se întâlneşte mai frecvent la aviatori,
înotători subacvatici, scafandri şi chiar la cei care călătoresc cu avionul,
dacă acesta nu este presurizat. Accidentatul acuză otalgie, hipoacuzie, vertij,
simptome care pot dura câteva ore sau zile. Datorită vertijului, aviatorii sau
înotătorii pot avea reacţii necontrolate, generatoare de accidente.
 Obiectiv se poate constata o congestie a membranei timpanice, în cazuri
grave o ruptură a acesteia. O hipoacuzie discretă de tip transmisie sau mixtă,
ca şi un sindrom vestibular frust, dispar fără urme în câteva zile. Profilaxia
constă în asigurarea unei bune funcţionări a trompelor şi deprinderea
manevrei Valsalva de către persoanele expuse (efectuarea unei hiperpresiuni
a aerului în fosele nazale prin obstruarea narinelor prin pensarea lor între
degete, aerul pătrunde în acest fel, în mod forţat, în urechea medie).
 Tratamentul se rezumă la repaus, sedative, eventual
antivertiginoase(Cyclizin, Acetil-leucină, Flunarizin sau Tietilperazin).